Revista Art-emis
Katynul românesc - Fântâna Albă, 1 aprilie 1941 PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Marţi, 03 Aprilie 2012 23:14
Fântâna AlbăUltimatumul din 26-28 iunie 1940 a permis ca unităţile militare ale Armatei Roşii şi ale N.K.V.D. să ocupe, prin agresiune, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Grănicerii sovietici au fost incapabili să oprească exodul celor care au abandonat agoniseala de-o viaţă, încercând să treacă noua graniţă, pentru a ajunge în România. Potrivit rapoartelor întocmite de patrulele grănicierilor sovietici, în primele zile ale lui iulie 1940, au trecut graniţa 471 de persoane din localităţile Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Documentele oficiale sovietice mai menţionează că pe parcursul unui an de ocupaţie, peste 7.000 de oameni s-au refugiat clandestin în România. „Prin obiectivul urmărit - trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina - (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist."[1] În urma situaţiei create, autorităţile sovietice au întocmit liste cu cei care aveau rude în România, i-au declarat „trădători de ţară", deportându-i la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940. „Întreaga mişcare, care s-a bazat, iniţial, pe promisiunea autorităţilor de ocupaţie că se va acorda libera trecere în Regat, a avut un caracter pro-românesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate." [2]

Masacrul de la Fântâna Albă

N.K.V.D.-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici ar fi permis multor români să treacă graniţa în România. Drept rezultat, un grup de peste 3000 de persoane din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică, care se îndrepta spre graniţa sovieto-română. Purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase - icoane, prapuri şi cruci din cetină. Românii se aflau la doar 3 kilometri de graniţă. Militarii sovietici au deschis focul, mitraliind fără cruţare. După masacru, răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la locul unde, dinainte, au fost săpate cinci gropi commune. Conform unor documente scrise la acea vreme, unii dintre ei au fost îngropaţi de vii. Bătrâni, femei, copii, soldaţii sovietici nu au ţinut cont, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete dinspre gropi. Numărul total al victimelor nu este cunoscut, din păcate. Nu exista pînă la ora actuală o analiză exactă şi pertinentă a Masacrului de la Fântâna Albă. Izvoarele vorbite ale zonei susţin că numărul morţilor ar trece de 2.000. „În legătură cu numărul de morţi, sursele documentare de la KGB vorbesc doar de 20 de morţi, ceea ce este departe de realitate".[3] Numărul morţilor a fost exagerat de către unii, la 7 sau chiar 15.000. Tot referitor la numărul celor ucişi „... Într-un document al Serviciului Special de Informaţii, depistat de mine la Arhivelor Naţionale din Bucureşti sunt menţionaţi 200 de morţi şi 500 de răniţi. La aceştia trebuie adăugate sutele de persoane care au fost condamnate şi deportate în urma evenimentelor menţionate.[4] [...] Trebuie remarcat că nu este singurul masacru comis de bolşevici împotriva celor care doreau să treacă în ţară. La Lunca, pe malul Prutului, la 6 februarie 1941 au fost seceraţi cu mitralierele sute de români, dar această acţiune (trădată în cele din urmă) a avut un alt caracter, fiind organizată în secret."[5] O tentativă de trecere a graniţei s-a petrecut şi în noaptea de 6 februarie 1941, când 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au fost surprinşi de rafalele de mitraliere ale militarilor sovietici, prilej cu care trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac au fost măcelăriţi. Doar 57 de oameni au reuşit să treacă în România. 44 dintre ei au fost arestaţi sub acuzaţia de a fi participat la o „contrarevoluţie". După două luni de detenţie şi tortură 12 persoane au fost condamnate la moarte, iar restul, la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani, rudele luând calea deportării în Siberia. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Două comentarii, unul aparţinând chiar unui supravieţuitor al masacrului.I

„S-a adunat lumea, a văzut că îi păcăleală cu plecarea în România, revin acum la cealaltă problemă. A început populaţia să meargă şi să îi întrebe:
- Bine, dar ne-aţi promis că o să mergem, aţi completat acte?
- S-o dus la Cernăuţi actele, mergeţi la Cernăuţi. La Cernăuţi nu mai erau birouri, că birourile s-o desfiinţat. Au început oamenii să meargă pe la raion, pe la plase cum era înainte, era deja organizare în raion, pe la conducere, pe la comandamente. S-o dus lumea la raion:
- Păi noi ne-am înscris să mergem în România, când ne daţi drumul, ce faceţi, aţi spus ca ne daţi drumul, aşa o fost vorba?
- Da, da, o să mergeţi, să mai telefonăm la superiorii noştri să cerem aprobare şi-o să vă dăm drumul. Zicea că să se adune lumea, o dat de înţeles că atunci când sunt mai mulţi o să ne dea drumul în România. Şi, s-o adunat lumea din mai multe comune din zona noastră, din 15 comune, s-o adunat la raion, în mijlocul comunei. Era un teren aşa de frumos, cu o cruce în mijlocul islazului. S-o adunat acolo multă populaţie. În prima zi n-o dat drumul. A doua zi o venit şi mai mulţi. Asta era la sfârşitul lunii martie în anul 1941, 30 şi 31 martie. A fost prima zi, adunarea aia, 30 martie, a doua zi a fost 31 martie, a treia zi a fost 1 aprilie. Parcă a fost ghinion, ştiţi cum îi păcăleala de 1 aprilie, apăi aia chiar că o fost păcăleală, care o costat sute de vieţi. Ne-am adunat multă populaţie acolo şi se cerea să se dea drumul să se meargă paşnic în România. Comandantul de acolo:
- O să vă dăm drumul. Ei în timpul ăsta întăreau graniţa, trimiteau trupe. Or trimis unităţi acolo, om lângă om, dar camunflaţi în gropi individuale, prin pădure, cu grăniceri călare şi cu câini, cu armament şi cu muniţie. Aşteptau să se deplaseze lumea acolo. Şi lumea ce-o zis: Dacă n-o venit aprobare, o să vină ea, să mergem.
- N-aveţi decât, ziceau ei indiferenţi. Domle s-o luat lumea într-o după amiază pe la ora patru, să meargă în România. O scos din biserică o cruce şi un steag. O pus un steag alb, adică paşnic, fără nici un fel de violenţă şi un steag tricolor. Domle noi mergem, ăsta e drapelul sub care ne-am născut, sub care am trăit şi la care noi mergem. Asta-i ţara unde noi vrem să murim, România. Drapelul alb însemna pace şi fără violenţă. În felul ăsta s-a pornit coloana spre graniţă. Graniţa era la o distanţă de vreo 10 kilometri din locul în care s-a adunat lumea. Eram şi eu şi tatăl meu acolo. Am plecat şi noi. Am stat şi primele două zile şi a treia zi, şi de-acolo cu trăistuţa de mâncare, am luat acolo să avem nişte turte făcute din cartofi şi cu o ţâră de făină de secară, asta era principala mâncare cât or stat ei acolo. Şi-am plecat spre frontieră. Domle, noi acolo eram o parte mare de populaţie, dar cât am mai parcurs cei 10 km spre frontieră, o mai venit şi din partea cealaltă a judeţului, din sud, de prin comunele: Iordăneşti, Pătrăuţi, Suciuveni, multe comune, Iceşti.

Din partea de sus a judeţului or venit alte coloane şi ne-am întâlnit la podul din comuna Suciuveni. Până-acolo era şoseaua care mergea spre graniţă. Am ajuns la râul Siret, era un pod peste Siret, pe stânga şi pe dreapta era o luncă şi în lunca aceea s-o adunat lumea de ordinul miilor. Mergeam pe jos. Acolo o spus oamenii mai în etate că să nu fim prea mulţi pe pod, că îi pericol să se prăbuşească. Podul era de lemn. Şi am trecut în grupuri, am aşteptat cam o oră să treacă toată coloana şi când am fost pe partea dreaptă a cursului Siretului, în luncă, lumea s-a adunat iară şi s-o încolonat, am mai mers vreo jumătate de km şi am intrat în pădure. De-acolo era pădure până la graniţă, era o zonă împădurită, câţiva km, că am zis că mergem prin pădure, că îi mai linişte. Dar ei erau peste tot, în toate punctele de frontieră, pe toate drumurile care mergeau spre frontieră. Domle, ne-am dus aşa prin pădure, mai vreo câţiva km. Între timp, îmi amintesc că ne-o ajuns un pluton de călăreţi. Încă nu eram ajunşi la podul de peste Siret. Şoseaua pe care mergeam noi, şosea de ţară, pietruită, era aşa de plină de lume că plutonul de călăreţi n-o putut să treacă că n-o avut loc. O sărit de pe cal când o ajuns coloana, o trecut şanţul, şi-o mers pe marginea câmpului, pe marginea hotarului. O dat pinteni la cai, de mergeau caii galop, şi ne-o depăşit. Am observat a aveau automatele la ei, iar unii dintre ei aveau şi săbii. Acuma nu toţi, dar ştiu că ăla care era în faţă, o scos sabia şi o dat în ăia trei care aveau steagul tricolor şi celălalt steag alb. La rănit pe un tânăr. O scos o fată baticul alb de pe cap, cu care era îmbrobodită, şi l-o înfăşurat. Am mers mai departe. Am trecut prin pădure, eram aproape de frontieră, dar or găsit un teren extraordinar, pe care l-au organizat ca să sacrifice populaţia. O folosit terenul, era pe drumul pe care mergeam noi, undeva în faţă era pădurea defrişată, cam un km de pădure cum o tăiat. O rămas nişte tufe, rădăcini, corciuri, dar copacii nu erau. O porţiune de vreun kilometru, înainte de a ajunge la graniţă. Da numai pe o singură parte, pe partea stângă. Asta era întâmplător. Dar ei au folosit defrişarea aceasta, ca să poată să ne atace mai bine. Când am ieşit din pădure în locul acela unde pădurea era defrişată pe partea stângă, ei erau postaţi pe partea dreaptă. Era şanţ pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de şanţ la rădăcinile copacilor, în gropi individuale acoperite cu frunze deasupra, cu crengi, nu vedeai nimic absolut, dar era om lângă om cu mitraliera pusă în direcţia spre şosea.

Ne aşteptau. Când am ajuns în porţiunea aceea unde era defrişată pădurea, deodată văd că apare din pădure un călăreţ, un ofiţer bineînţeles, la o distanţă de vreo câţiva zeci de metri, face cu un drapel mic un semn. Asta-i Fantana Albă, 2012somaţia. Noi n-am auzit, că nu eram chiar în faţă, a făcut somaţia:
- Stai! o dată, a doua oară şi când o tras a treia oară cu steagul, am auzit rafală de mitralieră din pădure. Atunci mi-am dat seama că sunt la câţiva metri de noi, în linie de tragere. A început rafală de mitralieră, da era nu numa o gură de mitralieră, erau zeci, pe toată lungimea aia câte era coloana de lungă. Erau înşiraţi pe partea dreaptă a şoselei în pădure, camunflaţi. Nu pot să-mi dau seama, din câte vorbeam pe urmă, ne mai întâlneam, unii ziceau că prima rafală ar fi fost focuri de instrucţie, adică erau cartuşe oarbe. A început un infern, trăgeau toate zecile de mitraliere câte erau acolo în noi. A început lumea sa fugă de gura puştii. Dacă te-ai uitat aşa ai văzut foc la ţeavă, numa, atâta ai văzut, n-ai văzut soldat, n-ai văzut nimica, numa, ai văzut gura ţevii acolo şi flacără cum iasă când trăgeau mitralierele. Am început să fug de gura mitralierelor pe partea stângă, deci exact unde era pădurea defrişată, a fost ales locul foarte bine unde să ne aştepte. Am auzit ţipete. Vai, ioi!, îl vedeai cum unu cade în faţă, în stânga, în dreapta, cum cad jos, unul ţipă, altul se dă peste cap şi toată populaţia fuge în partea stângă, cât putea fugi de gura mitralierelor. Dar vedeai pe altul jos, cum îi ţâşneşte sângele. Cum ţâşneşte din gâtul găinii când o tai aşa ţâşnea sângele. Asta am văzut eu cu ochii mei, călcai peste el şi fugeai cât puteai mai tare că se trăgea din spate. Nu îmi dau seama cum am reuşit.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, aveam o cărticică de rugăciuni în buzunar pe care mi-o pus-o mama, pe care o citeam şi la şcoală. Şi toate rugăciunile astea, pe toate le ştiam pe de rost, dar atunci când fugeam nu spuneam rugăciuni că nu mai aveam timp, numai mă gândeam: Doamne Dumnezeule, scapă-mă Doamne cu viaţă, salvează-mi viaţa! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-o ascultat rugăciunea şi mi-o salvat viaţa şi-am scăpat de gura mitralierelor. Au căzut sute de oameni în stânga şi-n dreapta mea, în faţă şi-n urma mea. Am ajuns la un moment dat la un pârâu acolo şi mulţi erau opriţi de apă, era primăvară, se topeau zăpezile, apele erau mari. Era pârâul destul de mare, să fi fost vreo trei metri lăţime la suprafaţă. Cât de adânc a fost nu ştiu, unii îndoiau copăcele mai subţiri ca să poată să treacă, alţii stăteau acolo, alţii se agitau, se băgau în apă unul pe altul şi îi trăgeau după aia pe ceilalţi. Eu am văzut atuncea că de frică omul are o forţă extraordinară de nu vă puteţi închipui. Când am ajuns acolo şi eu, şi tata şi când am văzut pârâul acela şi am văzut că unii stăteau, alţii săreau, alţii treceau, aşa ne-am făcut un vânt de să fi fost de încă un metru de lat îl săream pe partea cealaltă şi fugi mai departe. Nu mai aveai timp să te uiţi în urmă. Numa auzeai că mitraliera trage, şi fugi şi fugi, şi dăi, şi-am fugit aşa prin pădure, mult, în orice caz, vreo doi, trei kilometri am fugit prin pădure. Am aşteptat cu sete să ajungem în faţă, la vreo doi km după ce-am ieşit din defrişarea aia din pădure, a ţinut vreo doi km ca lungime. Dar aşa aşteptam, să ajung, să trăiesc, să mai fiu în viaţă până ajung în pădure. Când am ajuns deja iară între copaci îmi părea că m-am născut a doua oară pe lume ştiam că mai am totuşi o speranţă că nu trage direct în mine, poate mai dă într-un copac şi sunt salvat.

Am mers noi aşa până s-o făcut aproape seară. Acuma se-ngâna ziua cu noaptea. Am ajuns iar la Siret, dar prin pădure, dar eram cine ştie la câţi km de pod, la vale de pod, deci în aval. Nu se putea trece, era sloi de gheaţă, apa mare cum se topeau zăpezile. Căutam un vad undeva, unde se putea trece prin apă, numai să trecem. Era frig, rece, era şi gheaţă dar ne era indiferent. Am mers noi pe malul râului vreo câteva sute de metri şi-am ajuns la o trecătoare unde era aşa o cărare prin pădure, pe unde mai treceau localnici, pădurari şi la trecătoarea aia era şi un cetăţean cu o barcă. Barcagiul ăla făcea trecerea asta de pe un mal pe altul. Barca putea să ţină vreo cinci, şase persoane în ea. Da ce, când fugarii au ajuns acolo, care mai de care să se suie în barcă. Omul a început să ţipe:
- Oameni buni nu vă urcaţi că mă împuşcă pe mine, că el a ştiut ce urmează şi-l ia şi pe dânsul că de ce i-o trecut pe oameni. Nu s-o mai ţinut cont. Stai deoparte că noi luăm forţat barca, dacă vine te vede că eşti deoparte. N-o mai avut omul ce face pentru că era multă lume, o năvălit lumea, s-or urcat vreo zece, o început barca să se scufunde. Atunci oamenii or spus: mergem mai puţini, atât cât rezistă barca, să nu se scufunde că ne îneacă aicea. Şi-o început să treacă grupul ăla în care eram şi eu, câteva zeci de persoane, atât cât rezista barca. Şi cum o trecut lumea pe partea cealaltă, or început să se răsfire, că de cealaltă parte a Siretului nu era pădure. Şi-atuncea or strigat oamenii:
- Răsfiraţi-vă cât puteţi că dacă staţi grămadă, nu ştim de unde apare. Şi numai după ce am trecut pe partea cealaltă vedem pe un deal, era acolo aşa o casă mare, a pădurarilor sau pentru muncitori. Vedem că de-acolo apar vreo trei călăreţi şi când ne-or văzut pe noi că ieşim din pădure la vadul ăla pe teren liber, or dat pinteni la cai şi direct spre noi s-or îndreptat şi-or început să mitralieze pe măsură ce se apropiau. Dar ei n-or trecut prin apă că erau pe marginea dreaptă a râului Siret. Care-o putut să treacă, s-o depărtat, s-o băgat prin tufişuri, prin corciuri, aşa cum o putut şi cum o putut. Tata a strigat:
- Depărtaţi-vă, răsfiraţi-vă, să nu fiţi grămadă, că omoară mai mulţi odată când trag cu mitraliera. Ne-m răsfirat noi şi ne-o prins întunericul. Noi, eu şi tata, reuşiserăm să trecem. După ce ne-o prins întunericul, iară, nu ştiai ce să faci, că dacă apar din nou de undeva de pe câmp, că poate sunt acolo ascunşi pe undeva. Şi mergeam târâş pe coate şi pe genunchi. Şi deşi încă nu făcusem armata, m-am târât pe coate şi pe genunchi kilometri întregi, până am ajuns la un moment dat la calea ferată. Ne temeam că acolo, că era aşa mai sus, o ridicătură, să nu ne aştepte. Şi în şoaptă vorbeam şi a început unul câte unul să treacă.
- Aveţi grijă să nu atingeţi sârmele, că mai demult la calea ferată era o legătură de sârmă între gări şi ei o manevrau. Că în momentul când ai atins cu mâna sau cu piciorul sârma aia, se făcea zgomot şi se ştia la gară că cineva a atins sârma pe parcurs. Ne feream şi am trecut încet, încet, pe partea cealaltă. Iară când am trecut şi de aia şi am văzut că nu ne aşteaptă nimeni cu mitraliera, cum ne-o aşteptat în pădure, am zis:
- No, scapă şi de aicea şi situaţia-i salvată. M-am dus aşa târâş pe coate şi pe genunchi, până am ajuns, în zori, mai era încă întuneric, acasă, în satul meu natal de unde am plecat. Ne-a întors acasă, unde era să mai mergi, deşi am fost numai la un kilometru de graniţă când ne-au atacat. Se vedea pichetul grănicerilor români cu steagul tricolor în vârful clădirii." [6]

II

„Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare. Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România. La începutul anului 1941, N.K.V.D. a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Pe 1 aprilie 1941 s-au adunat cateva mii de români ce proveneau din comunele Iceşti, Carapciu, Suceveni, Iordăneşti, Pătrăuţii de Jos, Pătrăuţii de Sus şi din satele Cupca şi Dimca, cu intenţia de a trece graniţa sovieto-română şi de a scăpa de ororile bolşevice. În satul Cupca, mulţimea număra peste 3.000 de oameni, unii dintre ei purtând brâuri tricolore. Din biserica din Suceveni s-au luat trei cruci, pe una dintre ele s-a legat un steag alb, tocmai pentru a arăta autorităţilor sovietice intenţiile paşnice. În fruntea coloanei mergeaun om cu steagul tricolor. Din mărturii, reiese că participanţii au cerut încunviinţarea autorităţilor din zonă pentru a trece frontiera, dar acestea erau complet indiferente la rugăminţile lor. Luându-si destinul în propriile mâini, mulţimea s-a îndreaptat spre granita. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure. Atunci când coloana a apărut s-a dezlănţuit iadul. Militarii sovieticiî au tras în plin cu mitralierele, încontinuu, secerând copii, femei, bătrâni. Cei puţini care au reuşit să fugă au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. Răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi", au fost arestaţi de N.K.V.D.-ul din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc, aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea dintre 12 şi 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi/sau Kazahstan. Puţini au supravieţuit. Între 1940-1941, din cauza emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, din cei peste 250.000 de români din Oblastul (regiunea) Cernăuţi au mai rămas doar 192.000. S-a afirmat că aceste persecuţii şi masacre au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic."[7]

Epilog grotesc
Despre suferinţele evreilor din Moldova cuprinsă între Prut şi Nistru de după 22 iunie 1944 ni se vorbeşte cu o insistenţă obsesiv-ostentativă. Despre umilinţele la care au fost supuşi militarii români în timpul retragerii din Basarabia din 1940, despre masacrele de la Fântâna Albă şi din Lunca Prutului, despre celelalte crime comise împotriva românilor se păstrează tăcere sau, când se vorbeşte, se vorbeşte în şoaptă.
---------------------------------------------------------------
[1] Afirmaţia aparţine istoricului prof. dr. Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Suceava în volumul „Bucovina în al Doilea Război Mondial"
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6]Interviu realizat de Adrian Onică, în 3 septembrie 1999, cu Gheorghe Holovati, născut la 5 iunie 1926, Trestiana, Bucovina de Nord - supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă
[7] Nicolae Hăucă, Cernăuţi
footer