Revista Art-emis
Basarabia 200 (3) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 25 Martie 2012 00:53
Comandor (r), Prof. Univ. Dr. Jipa Rotaru 1812-2012
Armata Română în sprijinul Unirii provinciei cu Ţara

Prăbuşirea imperiului ţarist multinaţional a avut efecte benefice pentru intensificarea luptei pentru eliberarea tuturor popoarelor asuprite. Poporul român din Basarabia nu putea rămâne în afara unei asemenea lupte. Jugul asupririi ruseşti care dăinuia aici de mai bine de l00 de ani devenise insuportabil. Înconjurată de suflul democratic ce cuprinsese întreaga Europă precum şi de principiul autodeterminării popoarelor propovăduit de preşedintele american Wodrow Wilson însuşit şi de revoluţia rusă, mişcarea de eliberare naţională din Basarabia capătă noi valenţe în a doua jumătate a anului 1917. Conştiinţa naţională a românilor din Basarabia şi voinţa lor de a se uni cu România au fost stimulate mai întâi în rândurile militarilor. Armata rusă din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de basarabeni - cca. 200.000 de oameni. Soldatul român basarabean făcuse destule campanii în serviciul ţarului: în Crimeea, în Balcani, în Manciuria. În anii primului război mondial hazardul operaţiilor militare l-a pus în faţa altor români, din rândurile armatei austro-ungare împotriva căruia lupta sau din rândurile armatei române cu care se afla alături. El a observat că românii din regat acţionau pentru a elibera pe fraţii lor de sub stăpânirea austriacă şi maghiară; a văzut batalioanele de voluntari ce se constituiau în spatele frontului rus, din prizonierii de origine română, capturaţi din Galiţia şi Bucovina. El a avut revelaţia folosirii aceleiaşi limbi, care depăşea frontierele imperiului rus şi a regatului aliat, a unei naţionalităţi mai vaste şi mai bogate căreia îi aparţinea şi el. Fructul acestei experienţe l-a constituit naşterea unei puternice mişcări naţionale în rândul oştirii basarabene atât pe fronturile militare cât şi în interiorul imperiului ţarist.

Centrul mişcării naţionale româneşti din armata basarabeană nu l-a constituit însă Chişinăul, unde forţele militare basarabene erau în minoritate faţă de cele ruseşti concentrate acolo, ci Odesa. Aici, din iniţiativa inimosului maior de stat major de origine română Em. Cately, în urma înţelegerii cu reprezentanţii şi conducătorii Partidului Naţional Moldovenesc ( partid ce se înfiinţase tocmai pentru a conduce lupta pentru unire cu patria mamă) începând din luna mai 1917 s-a constituit primele unităţi ale unei adevărate armate naţionale româneşti basarabene în cadrul armatei ruseşti. Semnificativ, acestora li se dă numele romanic de cohorte , alcătuite fiind din 100 de oameni sub comanda unui ofiţer. Mai multe cohorte alcătuiau un Batalion. Până în toamna anului 1917 se înfiinţaseră „ un astfel de batalion în Odessa condus de un comitet, precum şi 16 cohorte, alcătuite din soldaţi basarabeni şi distribuite câte două de fiecare judeţ"- se spune într-un document. Conducerea tuturor acestor subunităţi a fost centralizată în mâna unui Comitet Central Moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor (CCMSO), stabilit la Chişinău, în frunte cu sublocotenentul Gherman Pântea. Un comitet identic s-a format şi la Iaşi, cu scopul de a coordona acţiunile ostaşilor basarabeni din armata rusă aflată pe frontul românesc. Acest organism militar autohton s-a aflat în perioada următoare în fruntea luptei pentru unire cu ţara, desfăşurată de o multitudine de organizaţii şi organisme politice şi administrative, profesionale şi naţionale cuprinzând aproape toate straturile sociale româneşti din Basarabia. Şi lupta n-a fost uşoară pentru că, anarhia propovăduită de revoluţia, ce cuprinsese societatea rusească, precum şi intenţiile acaparatoare ale Ucrainei, care încheiase armistiţiu separat şi se proclamase ca stat independent în 1917, aveau să îngreuneze mult şi chiar să întârzie procesul logic şi firesc al unirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

În paralel cu acest sâmbure de oştire naţională, conducerea centrală bolşevică de la Petrograd, constatând că în Basarabia „ proletariatul era puţin numeros şi dispersat în întreprinderi mici", neexistând o organizaţie bolşevică gubernială care să fi putut asigura conducerea şi coordonarea acţiunilor bolşevicilor din întreaga regiune", a trimis aici o serie de „ revoluţionari experimentaţi" din Petrograd, Moscova, Kiev, cu sarcina de a acţiona pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia şi înfăptuirea revoluţiei bolşevice după mersul revoluţiei ruse. Astfel s-a născut la sfârşitul lunii octombrie, la Chişinău, Frontotdelul (secţia front) care îşi desfăşura activitatea după indicaţiile venite de la Petrograd. În faţa pericolului, mişcarea naţională se consolidează. La 20 octombrie a avut loc, la Chişinău, Congresul soldaţilor moldoveni la care au participat 989 delegaţi de la diferite unităţi militare, reprezentând peste 250.000 de ostaşi de pe toate fronturile. Congresul a adoptat hotărâri menite a unifica toate forţele luptătoare pentru independenţa Basarabiei şi unirea, apoi, a acestei provincii cu România Hotarârea acestui congres a stat la baza constituirii Sfatului Ţării, adevărat senat al Basarabiei. Imediat după constituire, Adunarea Naţională a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale, a dat o Declaraţie solemnă, în care se arăta: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de azi înainte Republica Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi". Era declaraţia de autonomie a Basarabiei.

Crearea Sfatului Ţării, urmată de „proclamarea Republicii Moldoveneşti autonome" a reprezentat prima etapă pe drumul ce ducea la soluţia definitivă. A doua etapă va fi declararea, în mod simbolic, la 24 ianuarie 1918, a independenţei noii republici. Ea va netezi drumul spre etapa a treia, cea definitivă: unirea. Aceste două evenimente, proclamarea republicii şi a independenţei Basarabiei, coincideau cu încheierea armistiţiului de la Brest Litovsk între Rusia şi Puterile Centrale, care punea capăt ostilităţilor ruso-româno-austro-germane. Ca urmare a acestui fapt, Moldova şi Basarabia erau înnecate de valurile celor aproximativ 1.000.000 de soldaţi ruşi care părăsiseră frontul românesc şi a foştilor prizonieri din lagărele din Germania şi Austro-Ungaria, ce porniseră în dezordine spre Ucraina şi Rusia, jefuind tot ce întâlneau în cale. Un alt mare pericol venea din partea Frontotdelului şi a Runcerodului (autoritatea sovietică comunistă din Odesa) condusă de C. Racovski, care profitând de anarhia provocată prin destrămarea frontului,isi sporesc eforturile pentru bolşevizarea Basarabiei şi chiar a Moldovei, proiectând o acţiune militară pentru arestarea autorităţilor de la Iaşi şi instaurarea în România a „puterii sovietelor". Se crease o stare deosebită. Din ordinul Marelui Cartier General român, lt.col. Ion Antonescu a elaborat un amplu plan de măsuri pentru menţinerea ordinii, salvarea Moldovei de pericolul bolşevic şi de împiedicare a devastărilor la care se dedau trupele ruseşti în drumul lor spre ţară, şi de dezarmare a soldaţilor ruşi. Astfel, trupele româneşti din rezerva armatei au ocupat poziţii înapoia frontului româno-rus; pe măsură ce frontul era părăsit de trupele ruseşti, golul rămas era umplut cu trupe române; au fost mult sporite trupele de jandarmi în judeţe; s-a împărţit teritoriul Moldovei în 4 regiuni, fiind puse sub autoritatea unor mari unităţi; s-a interzis trecerea de trupe ruseşti prin Iaşi; orice încălcare a ordinelor date de autorităţile militare era pedepsită prin arme; se interzisese părăsirea frontului de către soldaţii ruşi, având asupra lor armele ; orice nesupunere urma să fie reprimată pe loc după legile române.

Din păcate nu peste tot au fost respectate aceste măsuri. Au fost situaţii în care detaşamente ruseşti sau grupuri izolate se dedau la jafuri, omoruri şi alte atrocităţi, refuzând să predea armele, încercând să treacă cu ele în Basarabia şi de acolo spre ţară aşa cum le ceruse noul comandant suprem al armatei ruseşti revoluţionare, Krâlenco, fost plutonier în armata ţaristă. Ca urmare, s-au desfăşurat adevărate acţiuni militare între aceste resturi ale fostelor unităţi ale armatei ruseşti şi unităţi româneşti pe teritoriul Moldovei. În luna ianuarie 1918 s-au semnalat astfel de acţiuni la Galaţi, între resturile Diviziei a 9-a siberiene şi a 3-a rusă, cu unităţile Diviziei a 4-a română; la Paşcani şi Fălticeni, între trupele diviziilor 26 şi 84 ruse şi trupele noastre de grăniceri; la Timişeşti, Botoşani, Bacău, Roman. Peste tot, trupele române în inferioritate numerică dar mult mai bine organizate şi disciplinate reuşesc să înfrângă, uneori nu fără sacrificii, aceste rămăşiţe ale armatei ruse şi să le arunce dezarmate peste Prut. O situaţie specială a fost creată la Iaşi, unde trupe ale Runcerodului din Odesa, de tăria a două batalioane, comandate personal de Cristian Rokovski, au fost aduse pe calea ferată în scopul de a aresta comandantul trupelor ţariste de pe teritoriul român, generalul Scerbacev. Luate prin surprindere în momentul debarcării în gara Socola, aceste unităţi au fost dezarmate de trupele noastre de vânători şi grăniceri şi expediate peste graniţă. Pe când în Moldova se desfăşurat aceste evenimente, în Basarabia lucrurile luau o întorsătură şi mai dramatică. Grupuri înarmate de soldaţi ruşi precum şi elemente ale Frontotdelului conduse de Naştarum Kaabak străbăteau provincia dedându-se la jafuri, incendii şi alte samavolnicii. Erau periclitate chiar interesele statului, pentru că aici se aflau evacuate marile depozite române de cereale (peste 100.000 de vagoane), menite să asigure aprovizionarea ţării şi armatei până la recolta viitoare.

Forţele de ordine proprii, respectiv cohortele basarabene nu puteau face faţă atacurilor tot mai intense la adresa independenţei republicii moldoveneşti. Atunci Sfatul Ţării se adresează, la 6 ianuarie, guvernului român cerându-i ajutor militar pentru apărarea căilor ferate şi a depozitelor de aprovizionare. Ministerul de Război al României a îndreptat, pentru început, Detaşamentul de voluntari ardeleni din Kiev, alcătuit din cca 850 de oameni, pregătit pentru a veni în ţară precum şi patru batalioane de grăniceri şi voluntari bucovineni şi transilvăneni de la Iaşi, spre Chişinău. Forţele ruseşti comandate de Kaabak, înştiinţate din vreme şi mult superioare, îl întâmpină cu foc şi reuşesc să-şi menţină supremaţia în Chişinău, întinzându-se apoi în întreaga Basarabie. Situaţia provinciilor devine disperată. Sfatul Ţării se adresează din nou guvernului român cerând sprijinul neîntârziat. Cu toate că însăşi situaţia ţării era gravă, Consiliul de Miniştri, întrunit la 17 ianuarie la Iaşi, a hotărât să acorde sprijinul militar solicitat pentru restabilirea ordinei în Basarabia şi asigurarea exprimării libere a voinţei poporului român de aici, în legătură cu viitorul provinciei. La 20 ianuarie, generalul C.Prezan, şeful Marelui Cartier General român dă ordinele de operaţii pe baza cărora două divizii de infanterie şi două de cavalerie, începând cu 23 ianuarie, trec Prutul. Înaintarea trupelor române în Basarabia, s-a făcut pe patru direcţii: Divizia 11-a, spre Chişinău-Bender; Divizia a 13-a spre Bolgrad- Cetatea Albă; Divizia a 2-a de cavalerie spre Gura Galbenă, iar Divizia 1 de cavalerie spre Bălţi. După trecerea frontierei, comandanţii trupelor române s-au adresat populaţiei româneşti de peste Prut, explicând că armata română a răspuns chemării Sfatului Ţării, venind în ajutorul fraţilor români pentru a ajuta la restabilirea ordinii şi a face siguranţa depozitelor de cereale româneşti din Basarabia. Pe măsură ce diviziile noastre înaintau în Basarabia, uneori nu fără ciocniri militare, trupele Frontotdelului se retrăgeau spre Nistru. Reacţia populaţiei româneşti basarabene a fost cel mai elocvent exprimată la 26 ianuarie 1918, cu ocazia intrării oficiale a statului major al Diviziei a 11-a, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu, în Chişinău. Cu acest prilej, ziarul românesc Ardealul , tipărit în capitala Basarabiei scria:

„... Mica Românie, ţara de jertfă pe care au vrut s-a nimicească Nemţii şi Ungurii şi pe care au vândut-o şi batjocorit-o Ruşii, ea vine să-şi scape fraţii din ghearele pieirii. Ea nu se mai gândeşte la nevoile ei, multe şi mari; ea îşi uită o clipă primejdia, care-i poate veni de la Nemţi şi aleargă să mântuiască Basarabia de valurile anarhiei. Vitejii care au oprit la Oituz şi la Mărăşeşti năvala Nemţilor, astăzi sânt pe pământul vechii Moldave, pe care tovarăşii lui Lenin nu îl părăsesc în ruptul capului. Mărire ţie, oaste românească vitează, care aduci pace şi rânduială în această ţară! Mărire ţie, Ţară Românească spre care cu lacrimi de mulţumire trebuie să caute astăzi fiecare fiu al Basarabiei ajunsă la linişte! .../ Moldoveni, închinaţi-vă până la pământ în faţa acelora care v-au dat pentru a doua oară viaţă şi strigaţi cu toţii într-un glas: Trăiască România mântuitoare de anarhia bolşevică!".

Generalul E.Broşteanu, invitat să participe la şedinţa Sfatului Ţării din 28 ianuarie, primit fiind în ovaţii, mulţumeşte populaţiei Chişinăului pentru faptul că trupele române au intrat în oraş „fără a întâmpina nici un fel de împotrivire". „Sprijinul vostru binevoitor şi cinstit - spunea generalul - a făcut să nu fie nici o neînţelegere, nici o încăierare, nici o neplăcere, aşa că n-a fost nevoie să întrebuinţăm arma". Dacă la Chişinău şi alte localităţi din nordul Basarabiei nu a fost nevoie să se întrebuinţeze armele, pentru că aici majoritatea populaţiei era românească, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în partea de sud a provinciei, unde pe lângă români se aflau şi mulţi ruşi, găgăuzi, polonezi, bulgari, turci, tătari, evrei. Ruşii şi evreii, mai ales, au cerut insistent sprijinul trupelor Frontotdelului, încercând nu în puţine locuri, să organizeze o adevărată rezistenţă în faţa înaintării armatei române. Aşa s-a întâmplat la Bender, unde Brigada a 22-a infanterie română a întâmpinat o mare rezistenţă, fiind nevoită să lupte de la 28 ianuarie până la 7 februarie, când oraşul este deplin curăţat de forţele ostile independenţei Basarabiei. La fel în ţinutul Bugeacului, regiunea cea mai împânzită de grupuri de soldaţi în care se descompusese Armata a VI-a rusească în retragerea din Moldova de Sud, precum şi de locuitori înarmaţi puşi pe jaf. Mai bine de o săptămână i-a trebuit Diviziei a 13-a Infanterie pentru a curăţa complet regiunea şi a reinstaura ordinea de la Cahul şi până la Bolgrad.

În regiunea Basarabiei de Sud vecină cu Dunărea, Divizia a 13-a a trebuit să organizeze o strânsă colaborare cu Dr. Luiza Lazăr RotaruFlota română de Operaţii de pe Dunăre pentru eliberarea Ismailului, Chiliei şi Vâlcovului de trupele de uscat şi flota rusească. La 7 februarie, graţie vitejiei marinarilor români este eliberată Chilia, care revenea astfel Moldovei, după 433 de ani de când fusese cucerită de Baiazid, după 7 zile şi 7 nopţi de bombardament şi artilerie asupra oştilor moldovene ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Au urmat lupte aprige pentru eliberarea Vâlcovului, care fiind situat la vărsarea Dunării în Mare, era apărat şi de forţele maritime ruseşti trecute în întregime de partea bolşevicilor. Printr-o minuţioasă coordonare a acţiunilor trupelor de uscat ale Diviziei a 13-a întărită cu cavalerie, cu cele ale Diviziei 1 maritime, pe parcursul a mai bine de 7 zile de lupte combinate, s-a reuşit ca la 15 februarie întreaga regiune a Vâlcovului să fie complet eliberată. În continuare, trupele române au procedat metodic la dezarmarea soldaţilor ruşi, arestarea şi predarea către autorităţi a căpeteniilor. La această dată, Delta era stăpânită în întregime de unităţile române de marină. Ultimele lupte (în sudul Basarabiei) s-au dat pentru eliberarea Cetăţii Albe. Aşezate pe limanul Nistrului, în colţul cel mai extrem sud-estic al Basarabiei, oraşul şi regiunea înconjurătoare deveniseră locul de refugiu şi de concentrare a tuturor elementelor fugare din restul teritoriului eliberat de armata română. Pentru operaţiile de aici, Diviziei a 13-a i-au fost puse la dispoziţie şi elemente de la unităţile vecine: o brigadă de roşiori, un regiment de vânători şi Flota de operaţii. Organizate pe trei coloane, de tărie aproximativ egală, trupele române după un marş de patru zile, străbătând prin repetate lupte cu bande înarmate sau trupe mai mult sau mai puţin regulate, 60 km , au intrat la 12 martie în Cetatea Albă, pe care pun stăpânire fără prea mari dificultăţi. În după-amiaza aceleiaşi zile, comandantul diviziei trecea în revistă trupele în centrul oraşului, moment ce semnifica sfârşitul acţiunilor armatei române pentru stabilirea ordinii şi protejarea populaţiei româneşti în Basarabia. Trebuie remarcat că şi aici, în sudul Basarabiei, trupele române au făcut o impresie excelentă în sânul populaţiei paşnice, care vedea odată cu venirea lor, restabilirea şi în această parte din vechea Moldavă a Sfântului Ştefan cel Mare, ordinea siguranţa şi liniştea.

Între timp, situaţia Republicii Moldoveneşti s-a agravat prin exprimarea în luna februarie şi martie a pretenţiilor Ucrainei asupra teritoriilor moldoveneşti, dar mai ales prin pătrunderea trupelor Puterilor Centrale austro-ungare şi germane pe teritoriul din Bucovina şi în nordul Basarabiei, la 24 februarie. O situaţie de efervescenţă in favoarea luptei pentru grăbirea unirii cu patria – mamă a cuprins cele mai largi pături ale românilor basarabeni. În sprijinul lor, a sărit toată intelectualitatea românească de dincolo de Prut, din vechiul regat şi din Transilvania. Şi în atari condiţii, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării, dând glas opiniei exprimate de toţi românii basarabeni, a adoptat hotărârea unirii Republicii Moldoveneşti cu România. Declaraţia de unire suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România".Supusă la vot, declaraţia de unire a fost adoptată cu 86 de voturi pentru (68,8%), 3 voturi contra (2,4%) şi 26 abţineri (28,8%), 13 deputaţi fiind absenţi. După votare, Al. Marghiloman, primul ministru al României, aflat la Chişinău, a fost invitat în sala de şedinţe, i s-a adus la cunoştinţă votul adunării şi a declarat, în numele Regelui Ferdinand şi al poporului român, Basarabia unită pentru veşnicie cu România una şi nedespărţită. O slujbă religioasă la catedrală, oficiată în limba română de arhimandritul Gurie, o paradă militară în care trupele tinere ale Basarabiei, alături de veteranii de război de la Jiu, Oituz şi Mărăşeşti, au făcut să fie petrecute pe dinaintea membrilor guvernului şi ai deputaţilor drapelele lor tricolore, glorioase, au încheiat această zi istorică, vrednică a sta alături de marile sărbători ale Neamului. footer