Revista Art-emis
Primul Razboi Mondial, un conflict a?teptat (1) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gic? Manole   
Miercuri, 21 Martie 2012 15:20
Prof. dr Gic? ManoleChiar dac? a trecut aproape un secol de la desf??urarea primului r?zboi mondial, unii istorici înc? se mai întreab? dac? ar fi fost posibil sau nu ca acest conflict s? fie evitat. Desigur, în cazul istoriei, îndeosebi a celei trecute, nu-?i pot g?si locul probabilit??ile decât ca joc imaginativ, ca ipotez? inutil? ?i steril?. S-a ?i spus, de altfel, despre istoria contrafactual?, un adev?r elementar, la îndemâna oricui: „nimic nu este mai inutil decât probabilit??ile istorice"[1]. Presupunem greu, cu toate c? avem acces la toate datele/determin?rile, cum ?i de ce anume se produce un eveniment istoric. Fire?te, m? gândesc la evenimentul istoric cu caracter major, ?i nicidecum la puzderia obositoare, frustrant?, de a?a-zise evenimente istorice nesemnificative. Unii istorici, profund ideologiza?i, au tot scris, în anii din urm?, despre „legile istoriei", care, chipurile, existau în sine, doar cu scopul „nobil" de a întrona triumf?tor/ireversibil cea mai dreapt? dintre orânduiri: comunismul. Nu au fost, nu vor putea fi descoperite „legi ale istoriei" pentru simplul fapt c? ele nu exist?. Au existat (?i mai exist?, probabil), legi ale istoriei, doar în min?ile îmbâcsite ale unor istorici, indivizi dogmatici, ce s-au vândut „celei mai gogonate minciuni a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste"[2] ?i regimului criminal patronat de ea. O asemenea modalitate de a gândi istoria se scrie „în cimitirul abera?iilor pseudo?tiin?ifice (...) deoarece nu reu?e?te s? sesizeze caracterul par?ial ?i limitat din punct de vedere istoric al oric?rei în?elegeri..."[3]. Dac? nu pot exista legi ale istoriei, ceva anume trebuie s? oblige starea de fapt s? se converteasc? în eveniment; iar acel ceva, departe de a putea fi cunoscut, nu poate fi decât determinismul, care, acumulând tendin?e diverse/divergente, explodeaz? în eveniment: „fenomenele sociale sunt supuse mai degrab? unui determinism decât unor inten?ii lucide"[4]. Cred, îns?, c? determinismul, la care am f?cut trimitere, îl oblig? pe om s? participe la un alt fel de istorie, mult diferit? fa?? de aceea la care el particip? de obicei, sau la care ar dori s? participe. Iar la un alt fel de istorie omul particip? for?at, obligat fiind s? în?eleag?, s? descopere c? „apar?ine unei colectivit??i ce particip? la o istorie, comun? mai multor colectivit??i"[5] . Integrat unei colectivit??i, omul accept? s? se supun? unor rigori, dep??indu-?i statutul de persoan? particular?, în?elege, este obligat, la urma urmei, s? se sacrifice pentru o cauz? anume, deoarece „individul care apar?ine istoriei trebuie s?-?i asume riscul suprem"[6]. Iat? un punct de vedere ce poate fi validat ?i dintr-un alt unghi, complementar: „toate catastrofele ?in de normalitatea istoriei"[7], în?elegând prin asta catastrofa istoric? intrinsec? destinului uman, colectivit??ii umane, în ansamblul ei.

O astfel de catastrof?, care s-a ab?tut asupra Europei, în primul rând, ?i apoi asupra întregii lumi, a constituit-o primul r?zboi mondial (1914 – 1918), Marele r?zboi, cum i se va spune de cei care i-au supravie?uit ?i au scris despre el. Originile acestei catastrofe f?r? precedent nu pot fi puse doar pe seama „marilor puteri capitaliste care au declarat, în 1914, prima mare conflagra?ie a secolului nostru, în scopul înt?ririi domina?iei lor coloniale ?i a reîmp?r?irii sferelor de influen??"[8], decât dac? e?ti tributar unei maniere simpliste de a judeca lucrurile sau dac?, înregimentat ideologic, e?ti sigur c? „legile istoriei", pe care ?i le-a pus în bra?e Partidul, conduc spre explica?ii/finalit??i pe m?sura acelor „legi". O asemenea judecat? istoric? culpabilizeaz?, în bloc, toate marile puteri, ca având vinov??ii egale, responsabilit??i identice, în declan?area conflictului. Autorul citat nu voia s? ?tie c?, în planul unor rela?ii interna?ionale tensionate, de mult conflictuale, poate fi aplicat un adev?r spus în Antichitate: „ordinea nu e posibil? dac? e vorba de o mare mul?ime"[9], îndeosebi într-un timp în care deciziile au fost l?sate pe seama unor „pigmei ai gândirii care sunt politicienii" [10]. Începutul secolului al XX-lea, în plan istoric, târ??te, dup? sine, mari ?i nerezolvate probleme ale veacului trecut. Cu toate c?, se ?tie, secolul al XIX-lea se consider? a fi fost secolul na?iunilor/na?ionalit??ilor, tocmai în Europa, continentul care înc? domina lumea, existau la vremea aceea numeroase na?iuni captive unor imperii multina?ionale, autocrate. Dac? unele state europene î?i rezolvaser? problema na?ional? de decenii sau de secole, altele (cehii, slovacii, românii, ucrainenii, polonezii, neamurile baltice, finlandezii, sârbii, etc.) se aflau înc? într-o situa?ie dramatic?, fiind nevoite s?-?i încordeze energiile morale pentru a rezista politicii de dezna?ionalizare/asimilare practicat? cu cinism ?i f?r? cru?are de st?pânitori (Austro-Ungaria ?i Rusia, cele mai clasice exemple). A?adar, veacul XIX, ca problematic?, se prelunge?te pân? ce Primul R?zboi Mondial se va declan?a, pentru ca, odat? catastrofa încheiat?, s? rezolve (temporar, desigur), în sensul drept??ii, aceea?i veche/nou? problem? na?ional?. Dac? în secolul al XIX-lea fiecare popor î?i c?uta cu tenacitate identitatea na?ional? dimensionându-?i-o dup? propriul poten?ial sau dup? obiectivele avute în vedere, altele, favorizate de un destin istoric la care au trudit din greu, secole de-a rândul, vor dep??i na?ionalismul pozitiv, clasic, convertindu-l într-unul orientat înspre afar?. Na?ionalismele agresive au prins contururi accentuat negative la sfâr?itul veacului al XIX-lea ?i vor deveni ?i mai agresive la începutul secolului al XX-lea, contribuind decisiv la întunecarea peisajului diplomatic european, ?i nu numai.

Desigur, confruntarea dintre marile puteri europene (iat? o mostr? de limbaj de lemn, de care nu pot sc?pa) era provocat? de lucruri concrete, precise: domina?ia continentului, controlul unor zone strategice vitale, extinderea sau conservarea imperiilor coloniale, controlul/accesul la resurse de orice fel, supradimensionarea eului na?ional în opozi?ie cu cel al rivalului/vecinului, cre?terea rolului „planificatorilor" militari în strategiile de durat? ale unor state, etc. Înaintea Primului R?zboi Mondial, Europa se plasa într-o pozi?ie de st?pân? a lumii; nimic/nimeni nu putea s? se compare cu for?a ei, cu gradul ei de civiliza?ie; nici o alt? parte a lumii nu putea s? conteste sau s? ridice preten?ii în fa?a expansionismului european; nici o cultur?, de oriunde, nu avea cum s?-i stea al?turi, ca valoare ?i expresie. În acei ani Europa, f?r? s? o ?tie, î?i tr?ia ultimii ani de glorie, cu toate c?, pentru cine avea timp s? fie atent la nuan?e, la belle époque avertiza, prin rafinamentul s?u obosit, sosirea crepusculului, a catastrofei. Catastrofa, dincolo de infinitatea de cauze/condi?ion?ri, devenise inevitabil?, din cauza acelor na?ionalisme exacerbate, majoritatea „orientate spre exterior" ?i care vor declan?a, „între unele na?iuni ?i altele, uri ?i fobii"[11]. Ajuns aici, nu pot s? nu citez o spus? extrem de ager?, apar?inând lordului Acton: „Studia?i probleme, nu perioade"[12], considerând c?, dup? ce germanii ?i-au încheiat unificarea statal?, la 1871, printr-un decisiv/victorios r?zboi cu rivala istoric?, Fran?a, au devenit cea mai grea problem? pentru Europa. Prin proclamarea, crearea celui de-al doilea Reich (ianuarie 1871), echilibrul european, manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a spart.

Germania devenise, de departe, cel mai puternic stat european. În plin? glorie, Germania lui Bismarck – iar dup? îndep?rtarea acestuia, în 1888, de c?tre Kaiserul Wilhelm al II-lea, Germania wilhelmian? – uitase cu totul c?, în istorie, „germanii obi?nuiau s? fie preg?ti?i pentru înfrângere" (Curtius); cu atât mai mult erau dispu?i s? fie aten?i la sfatul/îndemnul pe care li-l d?duse Fichte, la început de veac XIX, anume c? poporul german are obliga?ia definitorie de a fi poporul Umanit??ii. Dup? unificarea sa rapid?, prin for??, Germania î?i dezl?n?uie energiile îndelung risipite, irosite, accelerându-?i evolu?ia, printr-o dezvoltare f?r? precedent în plan industrial, tehnologic ?i ?tiin?ific, ajungând, în pragul veacului XX, cel mai dezvoltat/puternic stat al lumii. Înf?ptuirea unit??ii germane comport? valen?e progresiste, pozitive, atât pentru germanii în?i?i, cât ?i pentru civiliza?ia european?, în ansamblu. Existen?a unui stat atât de puternic, mai puternic, dac? ne gândim la ce va urma, decât toate celelalte puteri europene la un loc, nu trebuia, în mod obligatoriu, s? pericliteze ordinea european?, a?a cum se manifesta/exista la sfâr?itul perioadei „belle époque". Numai c? important, în acest caz, a devenit cine ?i cum au condus Germania atunci, dac? obiectivele acestora puteau fi compatibile cu tipul de civiliza?ie existent, dac? cei care conduceau destinele acestui colos acceptau, pe lâng? r?spunderile fire?ti fa?? de na?iunea german?, ?i responsabilit??i nu doar europene, ci suprana?ionale, etc. Judecând lucrurile din acest unghi, precum ?i din perspectiva faptelor, tragem concluzia c?, în Germania, tocmai atunci când î?i tr?ia anii de real? glorie, la cârm? s-a aflat exact cine nu trebuia s? se afle. La fel, extrem de important pentru ce va urma se dovede?te modul în care s-a realizat unitatea german?: prin for??, finalitatea acestui proces fiind un stat na?ional cu caracter imperial, centralizat. De pericolul pe care l-ar putea reprezenta un stat german unificat/centralizat, mi se pare a fi fost con?tient Alexander von Humboldt care, dovedindu-se un adev?rat profet, în prima jum?tate a secolului XIX, prevestea ceea ce ar putea s? se întâmple, dup? unificarea german?: „Nimeni nu ar putea evita atunci ca Germania ca atare s? se transforme într-un stat cuceritor, ceea ce nici un german autentic nu poate dori, deoarece în zilele noastre se ?tie ce merite notabile a ob?inut na?iunea german? în cultura sa intelectual? ?i ?tiin?ific?, chiar ?i în absen?a vreunei proiec?ii politice spre exterior, dar, în schimb, ar fi cu totul imprevizibil ce efect ar putea avea o asemenea proiec?ie asupra acestui aspect însu?i"[13]. Caracterul premonitoriu al acestor aser?iuni este meritoriu, c?ci cu greu putea cineva emite asemenea predic?ii, cu un secol înainte ca istoria îns??i s? le valideze.

Cu toate c? Germania imperial? se manifesta cu o atât de însemnat? putere, con?tient? în cel mai înalt grad de poten?ialul s?u, politica mondial?, spre care a împins-o Wilhelm al II-lea, au determinat-o s?-?i caute alia?i ?i prieteni. Dup? ce concertul politic european se destr?mase, fiecare dintre marile puteri ale Europei ?i-a c?utat alia?i compatibili în interese, constituindu-se, astfel, mari alian?e. Era limpede c? nici o mare putere, de una singur?, nu ar fi putut s?-?i impun? proiec?iile sale expansioniste, hegemonice; toate marile puteri erau con?tiente de poten?ialul de exprimare limitat de care dispuneau, în raport cu obiectivele urm?rite. S-a ajuns, dac? vre?i, la crearea celor dou? mari alian?e, prin împletirea diferitelor na?ionalisme, unele intrate de mult în coliziune (cazul Rusiei, aflat? în conflict cu Imperiul britanic, pentru controlul Strâmtorilor ?i al Asiei Centrale), iar altele compatibile prin afinit??i rasial-culturale ?i strategice (cazul Germaniei ?i Austro-Ungariei). Înainte ca primul R?zboi Mondial s? se fi declan?at, rivalitatea dintre puterile europene a impus constituirea a dou? mari alian?e politico-militare: Tripla Alian?? (Puterile Centrale) ?i Tripla În?elegere (Antanta). Prima s-a constituit, din ini?iativa lui Bismarck, la 1879, între Germania ?i Austro-Ungaria, lor al?turându-se ?i Italia, la 1882, iar, la 1883, va adera ?i România, în urma unui tratat secret, provocat, în primul rând, de „teama de Rusia"[14]. Antanta s-a constituit, ini?ial, din Anglia ?i Fran?a, prin acordul din 1904, extins? fiind apoi, în 1907, în urma acordului cu Rusia. În anii ce au premers declan??rii primului r?zboi mondial, rela?iile interna?ionale au fost perturbate, periculos, de câteva crize politico-diplomatice: în 1905 ?i 1906, cu prilejul opunerii Germaniei expansiunii Fran?ei în Maroc, criz? rezolvat? prin Conferin?a interna?ional? de la Algesiras (Spania), din 15 ianuarie - 7 aprilie 1906, ce d?dea câ?tig de cauz? Fran?ei, în rivalitatea franco-german? privind Marocul; criza bosniac?, declan?at? de anexarea Bosniei-Her?egovina (1908) de c?tre Austro-Ungaria (februarie – martie 1909); o nou? criz? marocan?, provocat? de Wilhelm al II-lea (1888-1918), în iulie - august 1911; r?zboaiele balcanice (1912-1913), care au adus foarte aproape de confruntare unele mari puteri (Rusia ?i Austro-Ungaria) ?i care nu reu?iser? decât par?ial s? rezolve gravele probleme na?ionale existente, cu atât mai pu?in reu?ind procesul de unificare a statelor din zon?, în condi?iile în care Imperiul Habsburgic st?pânea, înc?, întinse teritorii. Ad?ug?m, la acestea, mi?c?rile minorit??ilor na?ionale din Balcani, eforturile unor na?iuni europene, înrobite, de a-?i schimba condi?ia, în contrast cu „sentimentul marilor puteri europene de a fi amenin?ate în integritatea lor na?ional? de c?tre vecini - un sentiment deosebit de puternic în Germania - de vreme ce împ?ratul Wilhelm al II-lea se ar?ta convins c? r?zboiul era inevitabil pentru c? Fran?a îl dorea" [15]. Se a?tepta un pretext pentru ca r?zboiul s? poat? fi declan?at, iar pretextul l-a constituit asasinarea mo?tenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, ?i a so?iei sale, Sofia, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de Gavrilo Princip, un tân?r patriot sârb, dar supus austriac. Încurajat? de Germania, Austro-Ungaria consider? Serbia drept autoarea moral? a asasinatului de la Sarajevo, adoptând, fa?? de aceasta, o pozi?ie de for??, în ciuda faptului c? atentatul „s-a s?vâr?it pe teritoriul austro-ungar" [16].
----------------------------------------------------------------------
[1] Henry Kissinger, Diploma?ia, Bucure?ti, All, 2002, p. 358.
[2] André Glucksmann, Buc?t?reasa ?i Mânc?torul de oameni, Bucure?ti, Humanitas, Eseul Politic, 1991, p. 69.
[3] Lucian Leu?tean, România, Ungaria ?i Tratatul de la Trianon. 1918 – 1920, Ia?i, Polirom, 2002, p. 9.
[4] Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Bucure?ti, Humanitas, 1997, p. 386.
[5] Ibidem, p. 390.
[6] Ibidem, p. 403.
[7] José Ortega Y Gasset, Europa ?i ideea de na?iune, Bucure?ti, Humanitas, 2002, p. 36.
[8] I. Agrigoroaie, Românii în istoria universal?, I; coordonatori: I. Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian, Ia?i, Universitatea „Al. I. Cuza", 1986, studiul „Pozi?ia marilor puteri fa?? de România. 1914 – 1918", p. 448; studiul a mai fost publicat ?i în „România în rela?iile interna?ionale. 1699 – 1939", Ia?i, Editura Junimea, 1980, p. 375 – 441.
[9] Aristotel, Politica, Bucure?ti, Paideia, 2001, p. 175.
[10] José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 33.
[11] Ibidem, p. 23.
[12] I. Ciuperc?, Postfa??, Origini controversate ale celui de-al doilea r?zboi mondial, în A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea r?zboi mondial, Ia?i, Ed. Polirom, 1999, p. 233, traducere ?i note de Lucian Leu?tean.
[13] José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 104-105.
[14] Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O via?? de om a?a cum a fost, B. p. t., edi?ie îngrijit?, note ?i comentarii de Valeriu Râpeanu ?i Sanda Râpeanu, III, Bucure?ti, Minerva, 1981, p. 81.
[15] Pierre Renouvin, Primul r?zboi mondial, Corint, Bucure?ti, 2001, p. 12.
[16] Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Editura Biblioteca Bucure?tilor, Bucure?ti, 2003, p. 254. footer