Revista Art-emis
Sub foc încrucişat (1) PDF Imprimare Email
Col. (r) dr. Alexandru Manafu   
Sâmbătă, 17 Martie 2012 20:24
Col. (r) Alexandru Manafu„Cu ziua de 22 iunie 1941 o nouă epocă începe însă în istoria poporului român. Nu efemera dictatură militară, nu ambiţiile nemăsurate şi vane ale unui personaj de operetă proclamat «conducătorul neamului» ci de astă dată este în joc însăşi existenţa României, ca stat liber şi independent. Mai mult. Odată cu declararea războiului, România a intrat pe calea marilor şi fundamentalelor prefaceri. Viitorul nu va lăsa multă vreme nedesluşite căile lui". (Lucreţiu Pătrăşcanu)

În acest an, România marchează 71 de ani de la intrarea în cea mai mare conflagraţie mondială, rămasă în limbajul uzual ca Al Doilea Război Mondial şi care a însemnat pentru România - Războiul pentru Apărarea Fiinţei Naţionale. Vom analiza câteva dintre aspectele situaţiei premergătoare angajării României în război şi al argumentelor care ne determină să considerăm conflictul ca un război pentru apărarea şi conservarea fiinţei naţionale, din abordarea interesului naţional al Românilor. Tabloul vieţii internaţionale în perioada care a urmat primei mari conflagraţii mondiale a secolului al XX-lea, este marcat de existenţa unor puternice contradicţii, purtătoare ale germenilor unei viitoare conflagraţii mondiale. În cadrul general al relaţiilor internaţionale, România, membră fondatoare a Societăţii Naţiunilor, a promovat o politică externă de pace şi securitate colectivă, s-a orientat spre înţelegeri care să asigure consolidarea statului unitar naţional român. Politica externă oficială avea în vedere vecinătatea Uniunii Sovietice, stat puternic, cu o ideologie opusă celei burgheze; politica externă avea totodata în vedere faptul că ţara se afla la interferenţa intereselor marilor puteri europene, obiect de târguială între acestea, ţintă a cercurilor politice şi economice care, plângând pe ruinele vechilor imperii, militau pentru o politică de revizuire teritorială. În acest context, guvernanţii şi conducerea militară din România acordau o atenţie deosebită pericolului ce venea din calea intenţiilor germane şi ungare, dar nu neglijau nici tendinţele expansioniste ale cercurilor guvernante italiene şi austriece în bazinul Dunării, nici politica revizionistă a monarhiei fasciste bulgare. În acelaşi timp, politica externă românească era influenţată de marile puteri occidentale ale căror monopoluri deţineau importante poziţii în economia ţării. Plecând de la aceste considerente, diplomaţia românească şi conducerea militară s-au orientat spre alianţa cu Franţa şi Marea Britanie, cele două mari puteri ce dominau Societatea Naţiunilor, organizaţie în care popoarele lumii îşi puseseră mari speranţe cu privire la securitatea mondială. Diplomaţia română, reprezentată strălucit de Nicolae Titulescu, convinsă fiind că ţările mijlocii şi mici îşi pot aduce un aport deosebit la stabilitate şi pace, s-a angajat în această acţiune cu loialitate, înţelegând să colaboreze cu marile puteri pe baza unei depline egalităţi şi cu respectarea reciprocă a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale (Iluzii deşarte, naivitate împinsă la extrem, ale căror urmări le simţim şi astăzi, la mai bine de 20 de ani după '89, schimbarea de regim din România).

În această concepţie - şi pe baza prevederilor Pactului Societăţii Naţiunilor - România se considera aliata tuturor statelor membre ale acestui for internaţional; guvernele ei au încheiat succesiv tratate cu Polonia (martie 1921, reînnoit în 1926 şi 1931), cu Cehoslovacia (23 aprilie 1921), cu Iugoslavia (7 iunie 1921), cu Franţa (10 iunie 1926), cu Italia (16 septembrie 1926), cu Grecia (12 martie 1928), completat cu Protocolul de la Moscova (9 februarie 1929), pact care interzicea războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state. Tratatele bilaterale româno-iugoslav şi româno-cehoslovac, încheiate în anii 1920-1921, au stat la baza organizaţiei regionale Mica Înţelegere, care îşi propusese menţinerea statu-quo-lui politic în centrul şi sud-estul Europei, faţă de ameninţările politicii de revizuiri teritoriale din partea Ungariei horthyste, apărarea unor interese proprii, uneori în divergenţă cu cercurile guvernante britanice şi franceze. Mica Înţelegere avea să se afirme o perioadă bună de timp ca o unitate politică europeană în problemele importante ale securităţii şi păcii, cauzând numeroase iritări şi dificultăţi forţelor revizioniste şi revanşarde. Politica României „de patetism" faţă de Franţa şi Anglia, dispuse vizibil să facă concesii în favoarea Germaniei, continua să producă nemulţumiri Berlinului. Refuzul de a extinde exporturile plătite în compensaţie, limitările la vânzarea cantităţilor de petrol şi cereale au dus, după anexarea Austriei, la încordarea relaţiilor dintre cele două ţări. Eforturile României pentru „preîntâmpinarea unei situaţii de hegemonie a Germaniei în comerţul exterior al ţării" au dat rezultate de mică importanţă. Memoriile adresate de guvernul român Agliei şi Franţei vizau mai ales acele cercuri interesate să nu abandoneze cu totul vechile lor poziţii în favoarea celui de-al III-lea Reich. Deşi ele au subliniat pericolul penetraţiei nestânjenite a Germaniei în România şi în restul ţărilor din zona sud-estică a continentului, ca şi consecinţele grave pentru fiecare dintre ele, Anglia nu a dorit „ca Germania să se simtă încercuită" , cum declara un reprezentant al guvernului englez la Bucureşti. Politica de concesii şi compromis a Angliei şi Franţei şi, deci, slăbirea legăturilor României cu ele, au contribuit decisiv la diminuarea puterii ei de rezistenţă în faţa Germaniei naziste. Noile tratative economice din august-septembrie 1938 au subliniat intensificarea penetraţiei Germaniei în România. Întărirea influenţei naziste era considerată deosebit de importantă, deoarece, într-un eventual conflict cu Cehoslovacia „trebuia să se conteze pe neutralitatea României".

Încercările făcute de diplomaţia românească pentru a realiza o înţelegere între Cehoslovacia şi Polonia s-au lovit de împotrivirea unor cercuri poloneze care sperau să câştige din punct de vedere teritorial de pe urma dezmembrării Cehoslovaciei. Încă în mai 1938, ministrul de externe al ţării noastre, Petrescu-Comnen, a declarat reprezentantului Germaniei la Bucureşti că tot ceea ce primejduieşte existenţa Cehoslovaciei nu poate lăsa România indiferentă. Nu au rămas necunoscute la Berlin nici demersurile făcute de Petrescu-Comnen pe lângă guvernul iugoslav, pentru ca, împreună, cele două ţări să atragă atenţia marilor puteri asupra consecinţelor care ar decurge din atacarea Cehoslovaciei de către Ungaria. Răspunsul afirmativ al Iugoslaviei pune în evidenţă faptul că guvernul de la Belgrad a pus bază pe alianţa cu România în eventualitatea intervenţiei Ungariei, în cazul când aceasta ar ataca Cehoslovacia. În vara anului 1938, prin spaţiul aerian românesc au trecut avioane trimise de URSS spre Cehoslovacia, acţiune despre care a fost încunoştiinţat şi ministrul de externe francez George Bonnet. Măsurile militare luate de Marele Stat Major Român în lunile premergătoare Conferinţei de la München, în vederea ajutorării Cehoslovaciei, aveau în vedere şi sprijinul acordat de Societatea Naţiunilor, îndeplinirea obligaţiilor care decurgeau din prevederile înscrise în Tratatul de ajutor mutual franco-ceh, ca şi obligaţiile asumate de Mica Înţelegere. Vizita făcută la Bucureşti, în martie 1938, de ministrul sovietic la Praga, Alexandrovski, cu misiunea de a discuta posibilitatea trecerii trupelor sovietice prin teritoriul României, în ajutorul Cehoslovaciei, îngăduie concluzia că guvernul român s-a arătat favorabil propunerilor sovietice, chiar dacă acest acord nu a fost făcut public. A fost chiar provocată continuarea tratativelor pentru stabilirea condiţiilor care trebuia să reglementeze angajamentul în cauză. Poziţia Romăniei faţă de tranzitul armatei sovietice spre Cehoslovacia era strâns legată de hotărârea Franţei şi Angliei de a apăra Cehoslovacia şi celelalte ţări ameninţate. Fără îndeplinirea acestei condiţii, tranzitul trupelor sovietice nu avea obiect şi, deci, nu se putea justifica.

În condiţiile în care puterile occidentale în mod evident se pregăteau să cedeze în faţa agresorului, marcată de izolare şi cu o armată fără armament modern şi suficient, România nu se putea angaja de una singură, fără consecinţe grave, să-şi ajute aliatul, în afara angajamentelor sale internaţionale. În cazul în care s-ar fi pus în aplicare prevederile tratatului ceho-sovietic, trecerea trupelor sovietice prin România, fără un acord cu Polonia, ar fi însemnat – după cum a arătat Petrescu-Comnen lui Bonnet – „nu numai denunţarea imediată a Tratatului româno-polon, ci şi aruncarea ţării în război". Dacă adăugăm natura raporturilor dintre România cu Ungaria, Bulgaria şi Polonia, care marca pericolul unei agresiuni contra României, avem tabloul complet al acestui moment politic de cea mai mare importanţă. La Conferinţa de la München din 29 septembrie 1938, „colegiumul" format din Germania (Hitler), Italia (Mussolini), Anglia (Chamberlain) şi Franţa (Daladier) nu a decis numai soarta Cehoslovaciei, ci a deschis oficial drumul destrămării Statu-quo-lui în Balcani şi ţările dunărene (acceptarea aşa-zisului „program de pace" propus de Hitler la Bad Godesberg, la 22 septembrie 1938).
La München n-a fost invitată şi Uniunea Sovietică, excludere care a fost considerată de această putere nu numai ca o jignire, dar ca o atitudine de ostilitate, cu bănuiala că puterile occidentale ar fi pus la cale războiul secret împotriva Uniunii Sovietice. Efectul a fost o sporire a resentimentului faţă de puterile europene şi o întărire a intenţiilor de a duce o politică proprie, exploatând la maximum conjunctura dificilă ce nu va întârzia să se producă pe eşichierul european. Al doilea act al crizei cehoslovace a urmat după o pauză mai mică de şase luni.

La 15 martie 1939, trupele germane intrau în Praga, realizând astfel prevederea înscrisă în planul lui Hitler din primăvara anului 1938, „de a distruge Cehoslovacia în viitorul cel mai apropiat". Sosise şi ceasul Poloniei. După agresiunea săvârşită la 15 martie 1938 lumea nu se dezmeticise şi nici nu se terminase încă acţiunea „oficială" de dezmembrare a Cehoslovaciei, când Parisul a fost încunoştiinţat că von Ribbentrop a cerut guvernului polonez să înceapă tratativele cu Germania. I se impunea Poloniei modificarea statutului oraşului liber Danzig, stabilirea, în favoarea Reichului, a unei căi ferate şi a unei autostrăzi cu caracter extrateritorial, rectificarea frontierei în regiunea Oderberg, precum şi precizarea atitudinii faşă de axa Roma-Tokio-Berlin. În cazul unei agresiuni contra ţărilor din sud-astul Europei, cercurile guvernante româneşti, în pofida resentimentelor faţă de comunism, se arătau dispuse, în condiţiile precare prin care trecea ţara, să colaboreze cu Uniunea Sovietică. Guvernul român îşi propunea chiar încheierea unui pact de neagresiune între cele două ţări. Contribuţia la alcătuirea unui sistem de apărare alături de Turcia, Grecia, Iugoslavia şi Bulgaria reprezintă încă o dovadă a hotărârii României de a-şi apăra integritatea şi independenţa naţională. Nici Anglia şi nici Franţa nu au dovedit vreo grabă în acordarea sprijinului militar şi financiar Poloniei, Greciei şi României, în condiţiile în care ameninţările creşteau la frontierele de vest şi sud ale ţării, la Belgrad se întărea poziţia nazistă, elemente care au silit guvernul de la Bucureşti să ceară puterilor garante precizări în legătură cu modalităţile concrete şi limitele garanţiilor acordate. În acest context, din discuţiile purtate a reieşit că guvernul englez avea în vedere numai garantarea independenţei şi evita cu grijă garantarea statu-quo-ului teritorial. A lăsa descoperită garantarea teritorială însemna o reală încurajare a revizionismului ungar şi bulgar , ca şi a expansiunii germane. „Garanţiile" urmăreau deci prevenirea oricăror modificări în Balcani prin folosirea forţei. Orice alte mijloace „paşnice" folosite de Germania, Ungaria, Italia nu obligau ţările garante de a acorda ajutorul lor. Astfel, aceste garanţii nu se îndepărtau de obiectivele politicii de concesii şi compromis şi urmăreau, în fapt, iritarea lui Hitler şi, de ce nu, îndreptarea forţei militare germane spre Est...

În perioada aprilie-august 1939, conştiente de pericolul revizionismului declarat deschis ca politică de stat în Germania, Italia şi Ungaria, puterile occidentale iniţiază şi poartă discuţii franco-anglo-sovietice pentru o înţelegere politică, dublată de o convenţie militară de ajutor reciproc. În contextul creat, eşuarea tratativelor franco-anglo-sovietice nu a surprins pe nimeni, având în vedere şi nivelul scăzut al negociatorilor occidentali, în comparaţie cu cei sovietici, fapt care a facilitat apropierea germano-sovietică şi a condus, la 23 august 1939, la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Evenimentul - care conţinea şi o anexă scurtă, despre care avea să se afle mai târziu - a căzut ca un trăznet asupra lumii politice şi diplomatice în Europa şi a luat pe nepregătite şi România. Acţiunile politice româneşti se succed cu rapiditate. La 26 august, Grigore Gafencu îi comunică ministrului Germaniei la Bucureşti că „România era hotărâtă să rămână neutră în orice conflict care ar avea loc între Germania şi Polonia, chiar dacă Franţa şi Anglia ar interveni în război". După începerea războiului germano-polonez, la 1 septembrie 1939, şi intervenţia Angliei şi Franţei în favoarea Poloniei, la 6 septembrie 1939 România şi-a declarat oficial, neutralitatea. Când URSS a atacat Polonia, la 17 septembrie 1939, eveniment care nu a atras după sine, aşa cum era de aşteptat din punct de vedere juridic, declararea războiului împotriva sovietelor de către Anglia şi Franţa, aliatele Poloniei, deja în război cu Germania, Polonia, confruntată cu această nouă lovitură nu a găsit oportun să invoce faţă de România „casus foederis belli", care ar fi implicat ţara noastră în conflict, ci s-a limitat la solicitarea pătrunderii pe teritoriul nostru a guvernului polonez, a resturilor armatei poloneze şi a tezaurului Poloniei. Poziţia adoptată de Polonia a oferit posibilitatea ţării noastre să se declare neutră şi faţă de URSS, la 21 septembrie 1939.
- va urma - footer