Revista Art-emis
Realitatea de dupǎ 23 august 1944 - Lupta Armatei Naţionale Române PDF Imprimare Email
Wilfried Lang   
Duminică, 04 Martie 2012 03:13
Wilfried H. LangDupǎ intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, la 30 august 1944, Puterile Axei, în special Germania, şi-au dat seama cǎ România nu mai putea fi consideratǎ aliatǎ, ci dimpotrivǎ, românii îşi îndreptaserǎ armele împotriva armatelor Axei: Germania (inclusiv Austria, Italia, Ungaria şi Japonia). Astfel, românii, civili sau militari deopotrivǎ, aflaţi atunci pe teritoriile acestor ţǎri, au intrat într-o dilemǎ cumplitǎ. Pe cine trebuiau sǎ-l urmeze? Guvernul pucist din Bucureşti, pe care nici nu-l cunoşteau sau Guvernul Naţional din Exil de la Viena în frunte cu Horia Sima şi alţi români cu orientare de dreapta, oricum un provizorat cam şubred? În primǎ instanţǎ, nemţii îi luaserǎ prizonieri pe toţi militarii români aflaţi atunci în Germania pentru instructaj şi cooperare cu statele majore de pe frontul din est. De fapt o nedreptate pentru bieţii ostaşi români, complet nevinovaţi, care se vedeau victime ale trǎdǎrii de la Bucureşti. Dupǎ aceea însǎ, la intervenţia Guvernului din Exil, toţi cei care doreau sǎ lupte în continuare alǎturi de camarazii lor de arme, germani, au fost organizaţi în unitǎţi militare de voluntari, urmând sǎ formeze Armata Naţionalǎ Românǎ, ceva similar cu Divizia Charlemagne, formatǎ din voluntari francezi. În urma luptelor din nordul Transilvaniei şi din Ungaria, sosind mereu noi prizonieri români, li s-a oferit şi acestora posibilitatea de a intra în unitǎţile de voluntari români deja formate. La 20 octombrie 1944, Divizia a 4-a de Infanterie româneascǎ, împreună cu Statul Major al Diviziei, condusă de generalul Platon Chirnoagǎ, devine prizioneră a trupelor germane la Szolnok, în Ungaria. Acesta din urmǎ se găsea într-un conflict sufletesc şi moral foarte profund: pe de o parte executase ordinul Regelui, luptând împotriva foştilor aliaţi, pe de altǎ parte, nu putea sǎ admitǎ noua alianţǎ cu inamicul secular al independenţei României, Rusia Sovietică. Se afla într-o situaţie cu totul paradoxalǎ. Ca urmare, ajungând la Viena, unde avusese ocazia sǎ stea de vorbǎ cu Horia Sima, s-a decis sǎ se alǎture luptei contra bolşevismului şi a preluat comanda Armatei Naţionale Române (din exil), luptând alǎturi de Germania pânǎ la sfârşitul rǎzboiului. Totodatǎ el preluase şi funcţia de Ministru de Rǎzboi în Guvernul Naţional din exil. În mai multe lupte, în special în Austria, mai apoi şi în munţii Tatra, ostaşii Armatei Nationale au dovedit un deosebit curaj, pânǎ ce au trebuit sǎ se retragǎ spre vest pentru a nu cǎdea în mâna sovieticilor, care i-ar fi împuşcat pe loc. Au luptat în exclusivitate împotriva trupelor sovietice, nefiind niciodată puşi în situaţia de a se confrunta cu ostaşii din propria naţiune.

Dupǎ terminarea rǎzboiului, generalul Chirnoagǎ, împreunǎ cu diplomaţii din Guvernul Naţional Român şi alţi demnitari care se alǎturaserǎ luptei contra bolşevismului, s-a refugiat la Badgastein în Austria. Acolo, arestat de americani, a fost trimis în faţa Tribunalului de la Nürnberg. În urma unei pledoarii deosebit de iscusite, în care s-a scos în evidenţǎ patriotismul sǎu şi dilema în care se aflase în octombrie1944, el nu a fost predat sovieticilor, care ceruserǎ General Platon Chirnoagăextrǎdarea lui. A fost însǎ internat în lagǎrul de la Glasenbach, la sud de Salzburg-Austria, pânǎ în mai 1947, când a fost graţiat de americani, care consideraseră cǎ, de fapt, el nu-şi fǎcuse decât datoria. Luându-se în consideraţie şi Memorandumul despre Garda de Fier, întocmit în prealabil şi care fǎcuse o impresie deosebitǎ, el nu intrat în categoria criminalior de rǎzboi şi nici ca participant al Mişcǎrii Legionare nu putea fi învinuit de genocid sau ceva similar.
De fapt, la procesul de la Nürnberg, în 1946, s-a constatat cǎ Mişcarea Legionarǎ a fost singura organizaţie de dreapta, care nu a fost învinuitǎ de a fi executat sau participat la crime de rǎzboi. În consecinţǎ majoritatea legionarilor aflaţi pe teritoriul fostei Germanii, în zona de ocupaţie americanǎ, au fost eliberaţi în 1947. La acest gest a contribuit probabil şi începerea rǎzboiului rece între vest şi est, la care aliaţii occidentali aveau tot interesul sǎ gǎseascǎ simpatizanţi de partea lor. Ar mai trebui spus cǎ americanii au rǎmas foarte impresionaţi când au aflat cǎ patronul Legiunii este Arhanghelul Mihai, Garda de Fier fiind o mişcare de dreapta pe fond religios şi credinţa în Dumnezeu, în timp ce alte mişcǎri naţionaliste au fost condamnate pentru crime de război şi contra umanităţii, pentru fascism, nazism şi colaboraţionism.

Neputând sǎ se întoarcǎ în ţarǎ, din cauza dictaturii comuniste, generalul Chirnoagǎ s-a stabilit la Stuttgart, în Baden-Württemberg, Germania, unde a rǎmas pânǎ la sfârşitul vieţii sale, în 1974. În timpul guvernului Adenauer, fiindu-i considerat gradul ca echivalent al unui ofiţer superior german, el a primit o pensie corespunzǎtoare. De altfel, aceleaşi drepturi au fost acordate şi altor ofiţeri români care luptaserǎ pânǎ la sfârşit de partea Germaniei. În încheiere, trebuie spus cǎ generalul Platon Chirnoagǎ a fost un mare patriot român, care nu a putut accepta niciodatǎ cǎ România a cǎzut sub stǎpânire sovieticǎ, din cauza unor mǎsuri pripite, negândite şi neloiale faţǎ de mareşalul Ion Antonescu, cât şi prin trǎdarea aliaţilor din Ţǎrile Axei. footer