Revista Art-emis
Serviciile de informaţii româneşti în perioada 1948 - 1989 PDF Imprimare Email
General Br. (r) Prof. univ. dr. Cristian Troncota   
Miercuri, 18 Ianuarie 2012 22:18
Prof. univ. dr. Cristian TroncotăInstituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică - Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii - şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare. Mai întâi a avut loc, la 10 iunie 1948, o şedinţă de analiză în cadrul Secretariatului C.C. al P.M.R. la care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au căzut de acord asupra structurii noii Direcţii Generale a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), subliniind că aceasta va fi o „instituţie militarizată, la care schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul nu se vor da publicităţii". Secretariatul C.C. al P.M.R. urma să trimită, pentru completarea personalului necesar, numai cadre verificate şi l-a însărcinat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne, „ca în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca D.G.S.P. să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă". Prin Decretul nr. 221, din 30 august 1948, al Preşedintelui Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în structura Ministerului de Interne, menţinându-se în paralel, până la 2 aprilie 1951, Serviciul Special de Informaţii, aflat în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. D.G.S.P. a fost organizată în 10 direcţii centrale: Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a P.M.R.), Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. In structura unităţilor teritoriale se regăsesc corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc). Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării. Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu,Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative. Prin D.G.S.P. a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne. Rolul său, definit în baza Decretului 221, era acela „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". In vederea îndeplinirii acestui rol, organele de securitate erau singurele abilitate „a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", iar competenţele acestora în materie se exercitau pe întreg teritoriul ţării. Spre deosebire de fosta Direcţie Generală a Poliţiei de Siguranţă, noua instituţie a Securităţii era în întregime militarizată, ceea ce sporea eficienţa actului de comandă, coordonarea şi modul de aplicare a actului de poliţie politică. Decretul nr. 221 nu preciza detaliile de organizare, încadrare, dotare şi funcţionare a D.G.S.P. şi nici atribuţiile sau competenţele specifice, toate acestea urmând a fi stabilite prin „deciziile" şi „instrucţiunile" de ordin intern ale Ministerului Afacerilor Interne. Astfel de „decizii" şi „instrucţiuni" nu puteau fi date publicităţii, ele neavând nici măcar aprobarea de principiu a unui organ legislativ. Totuşi deveneau executive o dată cu înscrierea lor într-un registru special şi comunicate celor interesaţi. La fel erau exceptate de la publicare în Monitorul Oficial „normele de numire, tratare şi ieşire din serviciu, precum şi drepturile şi îndatoririle personalului", bugetul D.G.S.P., iar ..angajarea, efectuarea, justificarea şi verificarea cheltuielilor" urmau să se facă „prin derogare de la legea contabilităţii publice, conform dispoziţiunilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat". Se transferau astfel, în sarcina conducerii M.A.I, competenţe practic nelimitate, cu riscul de a fi pierdute oricând de sub control; se deschidea. în acelaşi timp, calea spre abuzuri şi ilegalităţi de tot felul.

Structura informativă de la Marele Stat Major al Armatei române. în fond cel mai vechi organ de stat specializat in domeniul informaţiilor militare, a dăinuit „reformelor revoluţionare" ale regimului comunist. Dar, la fel ca şi Securitatea, Miliţia şi Trupele de Securitate, Serviciul de informaţii al M.St.M. a fost implementat cu cadre de conducere fidele regimului comunist şi ale intereselor sovietice. După evaluările istoricilor militari „în condiţiile în care România se afla în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice s-a reuşit, totuşi, ca în privinţa organului de informaţii militare român să se realizeze o oarecare convergenţă a intereselor sovietice cu interesele statului român". La începutul anului 1949 au fost constituite alte două organe de securitate internă şi păstrarea ordinii publice. Mai întâi, la 23 ianuarie a fost înfiinţată Direcţia Generală a Miliţiei (D.G.M.), pentru a înlocui Poliţia, iar la 7 februarie, prin Decretul nr. 110 s-au constituit Trupele de Securitate, care au înlocuit Jandarmeria. Ambele organe au fost plasate sub autoritatea Ministerului Afacerilor Interne. Generalul-locotenent Pavel Cristescu, de origine rusă, a fost numit, cu începere de la 28 ianuarie 1949, comandant al D.G.M., funcţie pe care a îndeplinit-o până la 28 iunie 1952. Printre sarcinile Miliţiei se numărau: emiterea vizelor de domiciliu, ceea ce facilita sarcina de urmărire a deplasărilor populaţiei, de supraveghere a suspecţilor şi infractorilor, precum şi de a pregăti deportările. La 30 martie 1951, prin Decretul nr. 50, DGSP şi-a schimbat numele în Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar prin Decretul 264 din 2 aprilie 1951, SSI a intrat în compunerea D.G.S.S.. Secţia I Informaţii Externe a SSI a devenit Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.), iar Secţia a II-a Contrainformaţii a SSI a devenit Direcţia de Contraspionaj a D.G.S.S. Din acest moment instituţia Securităţii româneşti, inspirată după modelul sovietic, a comasat cele două funcţii (informaţii externe şi contrainformaţii), practică ce oglindea bazele ideologice ale regimului comunist. Se estompa astfel diferenţa dintre inamicul de peste hotare şi ameninţările politice interne pe motiv că acestea „erau mereu de inspiraţie străină". Atestările documentare din varii surse, fiind indubitabile, se poate considera că tipurile de sarcini ale D.I.E. „culegerea de informaţii" şi „măsurile active peste hotare" – au fost de la început variante românizate ale misiunilor spionajului sovietic: activitate de poliţie politică în emigraţie şi în rândul personalului român din Occident; sustragerea proiectelor de tehnologie modernă şi a altor valori occidentale; acţiuni informative contra N.A.T.O. ce vizau sistemele de apărare în scopul facilităţii expansionismului sovietic; obţinerea de informaţii politice necesare extinderii în Occident a cultului Kremlinului şi a aliaţilor săi; dezinformarea Occidentului asupra situaţiei reale din U.R.S.S., România şi afte ţări ale sistemului socialist. La 20 septembrie 1952, D.G.S.S. s-a separat de Ministerul Afacerilor Interne, potrivit Decretului nr. 324, şi a fost încorporat, tot după model sovietic, într-un organism nou, distinct: Ministerul Securităţii Statului (M.S.S.).

Fiecare securitate judeţeană avea un birou reprezentat de unul sau doi ofiţeri D.I.E. Conducerea D.I.E. era formată în mare parte din comunişti ruşi, bulgari, unguri, evrei, ucraineni sau germani care lucraseră în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial pentru Comintern. Întregul personal al D.I.E. avea grad militar şi era considerat parte integrantă a forţelor de securitate. După modelul Document secret 000spionajului sovietic, ofiţerii DIE nu aveau voie să poarte uniforma militară în sediul unităţilor, toţi ofiţerii operativi foloseau nume conspirative stabilite de ofiţerii cadrişti în momentul angajării. Le era interzis să cunoască identitatea reală a colegilor lor. Conform regulamentelor N.K.V.D. introduse şi în D.I.E., ofiţerii aveau ordine stricte să nu-şi divulge numele adevărate, adică numele menţionate în certificatele de naştere şi actele de botez. O altă interdicţie se referea la secretizarea gradelor militare ale celor care lucrau în D.I.E., nefiind permis să se facă referire la grad în apelurile şi răspunsurile la acestea, în dialogurile dintre ofiţeri. La fel erau interzise formulele militare folosite în armată în cazul ieşirii la raport, precum şi salutul între grade diferite. După 1965 instituţia Securităţii regimului comunist din România a cunoscut ample transformări structurale, organizatorice, o nouă politică în domeniul selecţionării şi pregătirii cadrelor, noi regulamente şi ordine privind activitatea de informaţii. Conceptul de „nimicire a duşmanului de clasă" a fost rapid înlocuit cu cele de „prevenire a infracţiunilor la adresa securităţii statului" şi de „apărare a valorilor naţionale fundamentale". Dintr-o instituţie căreia i se permisese orice, Securitatea trebuia transformată într-un „instrument" pus să vecheze la „respectarea legalităţii socialiste". Episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic. În ceea ce priveşte spionajul „imperialist", acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor şi apoi, reactivaţi ca agenţi de influenţă, bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat". Pentru depistarea şi neutralizarea lor, s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită.

În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal. Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special", iar principalul obiectiv al „muncii de securitate": „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale". În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale. După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate. Această organigramă a cunoscut în anii următori o serie de modificări. Importante schimbări s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informa ţiilor şi securităţii din statele N.A.T.O. Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de acelaşi Tjeerd Sleeswijk Wisser: „Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor N.A.T.O. le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile K.G.B.-ului. Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor '60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist. In contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la «revoluţiile de catifea»". Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.). Practic marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a IlI-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate. U.S.L.A., al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii", organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul G.S.G.-9″ (Granzchutzgruppe organizat la 26 –ptembrie 1972). încă din primii ani după înfiinţare, U.S.L.A. a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre U.S.L.A. au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut. Grupul de luptători U.S.L.A. s-a deplasat în exterior pentru instruire, in perioada 1979-1980. sub conducerea şefului de stat major al unităţii. În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.) a fost desfiinţat.

Prin Decretul Consiliului de Stat, nr.121, din 3 aprilie 1978, D.S.S. devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului". Prin această prevedere, D.S.S. devine o instituţie subordonată direct Preşedintelui României şi secretarului general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu. Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene. Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (I.S.M.B.). Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale. Prăpastia între Securitate şi partid s-a adâncit treptat, o dată cu pretenţiile primilor secretari de a aproba folosirea ca informatori a membrilor de partid, ca să nu mai vorbim de teza iritantă care-i considera pe ofiţeri „revoluţionari de profesie într-un domeniu special". Enervarea era îndreptăţită. întrucât, ofiţerii de elită ai Securităţii au refuzat să fie părtaşi cu elemetele corupte şi protejate, pe care le întâlneau mai la tot pasul. Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne. Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid". Prin urmare, nerapotarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal. Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii '50, conform căruia „orice străin e un posibil spion", prevederile Decretului 408 a modificat substanţial „baza de lucru", sporind cantitatea în detrimentul calităţii. footer