Revista Art-emis
Umbra lui Nicolae Iorga - Ocrotitoarea Neamului Românesc PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Vineri, 25 Noiembrie 2011 23:53
Nicolae Iorga La 27 noiembrie se împlinesc 71 de ani de la cea mai abominabilă crimă din istoria noastră contemporană. Ridicat de la vila sa din Sinaia, marele nostru savant Nicolae Iorga avea să fie ucis mişeleşte de o bandă de legionari condusă de N. Boieru, trupul fiind-i aruncat pe marginea şoselei Ploieşti - Bucureşti, în apropierea localităţii Strejnicul. Nu e momentul să detaliem cauzele odiosului asasinat, istoriografia românească aplecându-se în nenumărate rânduri şi explicându-le pe îndelete. Reamintim doar împrejurările. În condiţiile creşterii pericolului nazist după Acordul de la München din martie 1938, prin care marile puteri democratice au cedat definitiv în faţa pretenţiilor anexioniste ale lui Hitler, pe seama statelor mici şi mijlocii, Carol al II-lea după ce încercase fără rezultat să preia şi conducerea Mişcării Legionare, impune, aşa cum se ştie, dictatura personală, care printre primele obiective îşi propunea interzicerea partidelor politice şi lichidarea Mişcării Legionare. Armand Călinescu, primul prim-ministru al dictaturii îi sugerează regelui să accepte suprimarea partidului Gărzii de Fier şi arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a tuturor fruntaşilor, împiedicând astfel presiunile din exterior ale Germaniei naziste exercitate în interior prin Garda de Fier, pentru a-şi subordona România. Se foloseşte, în acest drept pretext o scrisoare trimisă de C. Z. Codreanu lui N.Iorga, prin care sunt proliferate injurii şi chiar ameninţări la adresa consilierului regal. N.Iorga a sesizat Parchetul Militare care îi deschide proces lui Codreanu pentru „ultragiu faţă de un ministru în exerciţiu legal al funcţiunii sale". La l6 aprilie 1938 Căpitanul este arestat şi cu toate că între timp Iorga îşi retrăsese plângerea, se judecă procesul şi la 19 aprilie se pronunţă sentinţa de condamnare a lui C. Z. Codreanu la 6 luni de închisoare. Abia ulterior, în luna mai, se deschide un nou proces Căpitanului şi conducătorilor Gărzii de Fier, în urma datelor adunate cu ocazia descinderilor ordonate de Armand Călinescu, la sedii şi acasă la Corneliu Zelea Codreanu. Capetele de acuzare expuse prin rechizitoriul citit în şedinţa publică din 27 noiembrie erau mult mai grave. Aşa, spre exemplu: tulburarea ordinii publice; coruperea tineretului; pervertire a sufletelor; subminarea aşezămintelor legale ale ţării, uneltire contra statului; trădare naţională; organizarea unei reţele proprii de spionaj; a unei unităţi cu caracter paramilitar; a unor depozite de armament; crime de răzvrătire; tendinţe de acaparare a puterii şi punere în serviciul unei puteri străine.

Pentru toate acestea, comandantul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la 10 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi întemniţat la Jilava. 71 de ani de la asasinarea sa, părerile unei alte mari personalităţi Capetele de acuzare erau de fapt expresia fricii guvernului carlist, confruntat cu întărirea dominaţiei celui de-al III-lea Reich în Europa Centrală şi Orientală post Anschluss. După dezmembrarea Cehoslovaciei în septembrie 1938, Carol al II-lea întreprinde o amplă vizită în Occident, căutând sprijinul puterilor europene în faţa pericolului nazist. Fără să obţină vreo garanţie cât de cât concretă, Regele se opreşte la Berlin, încercând o apropiere a politicii româneşti faţă de Germania. Hitler i-a cerut lui Carol al II-lea să aducă Garda de Fier la putere şi în aceste condiţii, încă în drum spre ţară, din trenul regal, acesta a ordonat suprimarea căpeteniilor legionare, în frunte cu C. Z. Codreanu. Aşa s-a produs masacrul din noaptea de 30 noiembrie 1938, când fiind ridicaţi din închisoarea de la Adjud, Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii (13 persoane) sub pretextul mutării la Jilava, pe şoseaua Ploieşti Bucureşti, în pădurea Ţâncăbeşti, vor fi lichidaţi prin ştrangulare şi împuşcare. A urmat o amplă prigoană şi încă alte zeci de arestări a unor comandanţi legionari, conducerea Mişcării asumându-şi-o noul Căpitan Horia Sima. Aşa a fost lichidat C. Z. Codreanu, iar în aceste evenimente N. Iorga nu a avut nici un fel de amestec. Sunt, drept urmare, absolut neîntemeiate învinuirile pe care chiar şi azi i se mai aduc savantului pentru lichidarea Căpitanului şi a Mişcării Legionare. Drept urmare, am găsit de cuviinţă, ca în amintirea marelui patriot şi om de ştiinţă care a fost Nicolae Iorga, să republicăm acum, când se împlinesc 71 de ani de la asasinarea sa, părerile unei alte mari personalităţi a culturii româneşti interbelice, Pamfil Şeicaru, exprimată la numai doi ani de la tragicul sfârşit al savantului.

El însuşi mare personalitate a publicisticii româneşti interbelice, Pamfil Şeicaru avea să-l omagieze pe savantul Nicolae Iorga, de la început exprimându-şi diferenţa atât dintre preocupările lor, cât mai ales în ce priveşte cunoaşterea şi interpretarea fenomenului istoric. Numindu-l cel mai mare istoric al poporului român, Pamfil Şeicaru se apropie „cu sfială", cum el însuşi mărturiseşte, de ilustrul profesor, inventariindu-i cu respect şi preţuire însuşirile şi meritele de mare cărturar şi învăţat al neamului, laolaltă cu capacităţile-i fizice, aproape supraomeneşti, care i-au facilitat elaborarea operei istorice incomensurabile, la care se adăuga o permanentă străduinţă în alte varii domenii, precum:cel politic, cel didactic, cel literar, dramatic sau poetic. Pe bună dreptate, marele gazetar constată că „Nicolae Iorga se ridică peste efemer, cutezător, pentru a deveni un capitol din istoria culturii româneşti; adversităţile se înclină sau se retrag sfioase, în umbra mediocrităţii, iar timpul sporeşte necontenit tributul admiraţiei pentru acest personaj neverosimil în capacitatea lui de muncă, în dogoarea pasiunii lui, închinată fanatic poporului român". Nici nu se putea un omagiu mai potrivit celui care, lăsând la deoparte preocupările legate de propria persoană, şi-a sacrificat totul neamului său. Aşa cum constată mai toţi contemporanii care l-au cunoscut şi printre ei Pamfil Şeicaru, iubea până la idolatrizare neamul din care provenea, poporul român, cu tot ce acesta a avut de-a lungul zbuciumatei sale istorii multimilenare, bun sau rău şi întreaga sa operă referitoare la istoria românească o închină reliefării adevărurilor fundamentale ale evoluţiei societăţii şi mentalităţilor româneşti de-a lungul veacurilor în condiţiile speciale geopolitice ale aşezării românilor la cumpăna dintre Orient şi Occident, în poarta furtunilor, acolo unde nu a fost secol în care să nu se confrunte direct( militar) sau indirect marile imperii ale vremii.
Pentru frumuseţea mesajului, reedităm integral studiul Istoricul Nicolae Iorga, publicat de Pamfil Şeicaru la doi ani de la tragicul sfârşit al marelui savant, în revista literară Ramuri, an XXXVIII, nr.9-10, septembrie-octombrie 1942, la Craiova.

Istoricul Nicolae Iorga

Mărturisesc că este un act de mare îndrăzneală să încerc evocarea unui istoric atunci când n-am disciplina ştiinţifică necesară. Este adevărat că şi gazetarul este în felul lui un istoric, sau mai bine zis o formă rudimentară a istoricului: cronicarul faptului cotidian. Evident că nu poate râvni la o atitudine obiectivă fiindcă trăieşte în tumultul pasional al imediatului, participă la evenimente, colaborează indirect la ele, este partizan sau adversar al unui curent de idei, de aceea gazetarul nu poate fi decât un martor şi în nici un caz un judecător. Istoricul râvneşte să fie judecător al evenimentelor pe care vrea să le fixeze în vaste sinteze menite să explice înlănţuire cauzală, să limpezească fizionomia epocilor din învălmăşela faptelor. Pe când gazetarul se mişcă în cuprinsul incendiat de pasiuni sau de interese ale actualităţii, istoricul cercetează în liniştea de cimitir a pasiunilor amuţite, aşa cum geologul analizează lava răcită de milenii a vulcanilor stinşi. Am putea spune: gazetarul vede copacii, istoricul pădurea. De aici o firească sfială să evoc pe cel mai mare istoric al poporului român, strivitoarea personalitate a lui Nicolae Iorga. Pe atâţia vremea îi scade, ceea ce ni s-a părut de proporţii uriaşe, primeşte neîndurata rectificare a anilor, până ce se şterge în amintirea generaţiilor următoare ca să devină doar un nume indiferent într-o carte de istorie. Nicolae Iorga se ridică peste efemer, cutezător, pentru a deveni un capitol din istoria culturii româneşti; adversităţile se înclină sau se retrag sfioase în umbra mediocrităţii, iar timpul sporeşte necontenit tributul admiraţiei pentru acest personaj neverosimil în capacitatea lui de muncă, în dogoarea pasiunii lui, închinată fanatic poporului român. Încerci să măsori în ore de muncă opera lui şi nu izbuteşti să realizezi în limita puterilor omeneşti ca posibilă activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga. Ceva a fost sacrificat, la ceva s-a renunţat ca omul să se poată consacra întreg, să trăiască fără egal cea mai patetică pasiune închinată naţiei lui. N. Iorga nu a participat la ceea ce formează bucuriile noastre, plăcerea de a trăi. Acestei renunţări voite, acestui ascetism – în care se mărturisea un aristocratic dispreţ pentru bucuriile comune – datorăm cea mai vastă, cea mai variată activitate de care a fost capabil un om. Pentru contemporani, N. Iorga a fost o continuă contrazicere între vehementa lui participare la actualitate şi ignorarea prezentului pentru a se confunda cu o egală pasiune în trecut. Contemporanii I-au simţit superioritatea, i-au suportat-o cu abia stăpânită revoltă, iar când sentimentele lor răbufneau într-o tumultuoasă adversitate, nu izbuteau altceva decât să omagieze pe N. Iorga. Ce interesează la un istoric? Metoda, felul în care ne înlesneşte o iniţiere în trecut, am putea spune stilul prezentării arhitectonice a trecutului, fiindcă materialul documentar stă la îndemâna orişicui.

Istoria lui este o frescă în genul lui Rubens, zugrăvită în goana pensulei care nu-i îngăduie să deseneze îngrijit şi să-şi fixeze linia înainte de a picta: dar este atât de plin, încât fizionomiile se evidenţiază cu mai multă căldură. Opera sa este o vastă Kermesă istorică. Pictorul abundă şi supraabundă; se răsfaţă şi se dăruieşte generos pretutindeni. Nu are discreţia liniei şi, din această cauză artistul păgubeşte;o simte, îşi cere scuze, la sfârşit de tot: „N-am fost niciodată un supus academic, spune el, nu m-am putut dezbăra de a scrie repede". Dacă ar fi voit să retuşeze şi să îndrepte, şi-ar fi stricat şi mutilat opera, bine-a făcut de-a lăsat-o aşa, vastă, plină de mişcare şi în multe puncte excesivă". Aşa caracterizează „Memoriile lui Saint Simon" în „Causeries du Lundi", marele critic francez Saint Beuve. Şi s-ar potrivi în bună parte operei istorice a lui N. Iorga aşa de personală, potrivnică acelei uscăciuni didactice în care monotonia documentării zvârle un văl cenuşiu asupra trecutului. Nu putea trece indiferent pe lângă evenimente petrecute cu secole în urmă, sensibilitatea lui vibra, actualiza cu o vibrantă putere de evocare oamenii, împrejurările, locurile, da peisajului istoric o căldură, o prospeţime de culoare ce anula distanţele în timp. Ura mediocritatea în care vedea neputinţa imaginaţiei, miopia înţelegerii, muţenia simţirii; or, istoria respinge mediocritatea, fiindcă cere imaginaţie în primul rând, puterea de a reconstitui forme de viaţă dispărute, de a da un sens învălmăşelii de întâmplări, de a simţi climatul pasional al unei epoci trecute. Era un erudit, adică fragmenta problemele pentru a stoarce unor spaţii restrânse de cercetare, tot ce pot da ca înţeles al unor realităţi îngropate de curgerea vremii, căutându-le ramificaţiile atmosfera timpului. Dar nu a socotit niciodată erudiţia ca un scop în sine, ci ca un mijloc, aşa cum constructorul socoteşte cărămida, fierul, cimentul varul, elementele esenţiale, dar subordonate construcţiei. Preţuia cercetările conştiincioase, pline de răbdătoare migăleală, care izbutesc să ajungă până la cea mai desăvârşită expresie a preciziei, iar o atentă fixare a faptelor fără orizont, fără o preocupare de a încadra în ritmul unei epoci, în înlănţuirea logică a unui moment istoric, i se părea o trudă stearpă, fără nici un interes. Munca sistematică, abundenţa amănuntelor o voia însufleţită de îndrăzneala ipotezelor, de curajul interpretărilor, menite să dea o armonie trecutului, fără să accepte ispita transfigurărilor romantice în tălmăcirea lucrurilor din trecut.

În concepţia lui N. Iorga, istoricul nu este un searbăd arhivar al trecutului, un înregistrator indiferent al unor succesiuni de evenimente legate doar cronologic între ele. Trăia, participa la evenimente, avea şi îţi dădea sentimentul unei prezenţe prin vehemenţa expresiei unor atitudini de aprobare prin căldura evocării. Dădea documentelor relief, praful de pe scrisoarea îngălbenită de secole se împrăştia sub suflul unei pasiuni creatoare fără egal. Preocuparea lui N. Iorga era să-ţi dea sentimentul că ai fost contemporan fiecărei fraze a istorici, creând o comunitate cu evenimentele, te atmosferiza fiecărei epoci, îţi dădea culoare emotivităţii, specificul sensibilităţii morale, „ţinând seama de tot ce se mişcă în sufletul oamenilor din acele timpuri", cum explica el îndatorirea istoricului. În paginile lui de istorie nu aveai sentimentul că circuli într-un muzeu cu figuri de ceară, costumate în moda fiecărei epoci, reproducând în gesturi, în atitudini înţepenite momentele trecutului; fiecare pagină vibra de o intensă viaţă, îţi dădea tot freamătul de odinioară, şoaptele vagi deveneau tot mai clare, pentru a acoperi auzul prezentului. Acolo unde alţii bâjbâiau sfioase ipoteze, el zvârlea îndrăzneţe anticipări, ulterior confirmate, o intuiţie a fenomenelor istorice îi înlesnea orientarea sigură dincolo de documente, presimţea parcă descoperirile ulterioare ale cercetărilor. În succesiunea formelor de viaţă din istoria unui popor, N. Iorga căuta suflul continuu, identitatea în varietatea formelor, elementele de permanenţă în manifestările multiple ale unei naţiuni. Se simţea influenţa fostului lui profesor Lamprecht în concepţia istoriei şi articolul scris în 1915 la moartea lui Karl Lamprecht este o preţioasă mărturisire. Cităm câteva fragmente din acest articol, care ne înlesneşte o mai cuprinzătoare şi mai exactă înţelegere a lui N. Iorga.

Comandor (r), Prof. univ. dr. Jipa Rotaru„Ştiinţa istorică se pierdea în multe lucrări de erudiţie, bogate, exacte, precise şi mai mult sau mai puţin inutile. Se inventaria trecutul cu o răbdare admirabilă: exhumaţii savante, oscior cu oscior, cu toată putreziciunea umedă de pe dânsele. Rămăşiţele se clasau apoi cu metoda profundă şi seacă a Capucinilor care îşi întind tot mai departe mumiile omeneşti şi scheletele înnegrite. Era tot şi nu era nimic. Veni atunci acest mare spirit neliniştit. Voia să găsească, nu adevărul faptelor ci adevărul din fapte, nu suprafaţa singură, ci, împreună cu dânsa, esenţa, sensul superior al zbuciumului umanităţii, fizionomiile pe care le îmbracă pe rând sufletul ei mobil, drumurile sigure ale dezvoltării, tipurile ce-i înseamnă fiecare popas... El - Lamprecht - era şi un mare artist, un creator de icoane, un pictor mare al epocilor. Astfel, prin intuiţia lui genială, răsări în asprele linii ale unui stil greu de gânduri noi, întreaga dezvoltare a neamului său, nu în linii elegante, nu în vioaie culori, nu în figuri şi figurine, ci în toată întinderea şi adâncimea, în toată grandoarea şi intimitatea lor. „Colectiv, ca imense mase sociale" mişcate de uriaşa forţă a factorilor adânci, răsăriră veacurile istoriei germane, cu un caracter aşa de impunător, încât par a copleşi, a zdrobi pe cititor.
„Luptă urmează după luptă, sforţare după sforţare, avânt după avânt, nu pentru a cuceri cununi ori a culege prăzi, ci pentru a îmbogăţi şi duce mai departe spre altă fază, spre alt timp, sufletul naţional. Apoi el voi mai mult: să înţeleagă viaţa lumii întregi prin aceeaşi dezvoltare a timpurilor sufleteşti corective". Aducând aceste concretizări istoricului Karl Lamprecht, definind cu o înţelegere plină de admiraţie opera fostului lui profesor, Nicolae Iorga se definea pe sine însuşi în pasionata lui cercetare a tuturor avatarelor poporului român.

Fără îndoială că opera lui N. Iorga - cantitativ - uimeşte, poate omeneşte cu neputinţă să fie fapta unuia singur: atâtea domenii varii, în care neostenita lui energie creatoare s-a risipit cu impresionantă generozitate! Un om care nu a ştiut ce este odihna, mereu proaspăt în entuziasmul cu care începea şi ducea la bun sfârşit un studiu, adnotaţia unui document, notele grăbite de călătorie. Înaintând în întortochiatele încăperi ale imperiului bizantin, sau scriind istoria imperiului otoman pentru colecţia ce apărea sub îngrijirea lui Karl Lamprecht, întârziind în arhivele Veneţiei sau răscolind prin dosarele universităţii din Padova, la Ragusa sau la Viena, N.Iorga îşi subordona toată această activitate unei singure preocupări, unei singure opere: Istoria Românilor. Tot ce a strâns ca documentare, tot ce-a publicat până la 1934, nu a fost decât o îndelungă preparaţie în vederea acelei monumentale lucrări: Istoria Românilor. O operă de strivitoare documentare, fiecare capitol din viaţa poporului român este sinteza unei uriaşe activităţi, până la epuizarea tuturor izvoarelor. Poate să se găsească mai târziu în arhivele Vaticanului unele date, documente inedite, dar prea puţine, cel mult în legătură cu secolul al X-lea, al XI-lea, al XII-lea, aşa de slab luminate de puţinătatea,documentelor. Încă nu sunt clasate în arhivele Vaticanului documentele în legătură cu această epocă, pentru noi estompată în ceaţă, până ce vor ieşi la lumină actele, corespondenţa cu episcopia cumană, ce-şi avea reşedinţa la Târgul Trotuşului, în ţinutul Bacăului. Dar în afară de aceste probabile contribuţii documentare nescoase la iveală, totul a fost cercetat de privirile iscoditoare, neobosite, ale profesorului N. Iorga. Numai o mare, o fanatică iubire poate mobiliza constant atâta putere de muncă. Mai puternică chiar decât grija de exactitate a istoricului a fost pasiunea de a şti cât mai mult despre trecutul neamului românesc; simţi cum vibrează o neegalată iubire românească chiar în adnotarea celui mai neînsemnat document. Pentru N. Iorga, istoria poporului român nu era o succesiune de eroi a căror viaţă lămureşte continuitatea noastră la răspântia tuturor vitregiilor! Un singur erou colectiv: poporul român înfruntând furtunile, rezistând potopului barbar, răsărind dintre ruine cu aceeaşi neînvinsă putere de viaţă. Un examen de rezistenţă reînnoit în fiecare secol, statul român nu a fost o creaţie voevodală, ci o realitate organică elaborată de istorie. Sunt ţări care creează o unitate politică şi naţională care şi-a creat forma unui stat şi a impus unitatea politică.

O existenţă de luptă, fără să se îngăduie poporului român speranţa unei vieţi tihnite, cel puţin pentru un secol, fiind aşezat în spaţiul geografic cel mai expus, în calea tendinţelor de expansiune ale unor puteri ce ne depăşeau. N-am avut nici măcar susţinerea unei continuităţi dinastice, care să coordoneze puterile de afirmare ale poporului român; ne-au răvăşit existenţa luptele pentru domnie ce, în oarba lor pornire, au provocat amestecul străin în asigurarea domniilor. Irosire de puteri, îngenuncheri umile, rătăciri vinovate la voevozi şi la boieri, iar sub agitaţia de suprafaţă continua viaţa poporului român, muncă nerăsplătită şi adesea vânturată de iureşul vrăjmaş al întâmplărilor. Acestui erou colectiv, acestui erou anonim, N. Iorga i-a închinat întreaga lui viaţă, toată truda lui cercetătoare, sintetizată în vasta lui operă: Istoria românilor, publicată în zece volume, între anii 1935-1939. Din tot acest zbucium milenar, N. Iorga desprindea un robust optimism, o nemărginită încredere în destinele poporului român. De aceea socotea că „energia noastră etnică ea însăşi creşte în măsura cunoştinţelor serioase şi în tinse despre toată această experienţă verificată îndelung, a vieţii neamurilor care se cheamă istoria". Din depărtările de legendă, când pe aceste locuri abia se îngânau stângace, de mii de forme de aşezări omeneşti şi până în pragul zilei de azi, defilează în trimiteri, în reproduceri, în note marginale, cea mai uriaşă muncă pe care a putut-o realiza o neînvinsă iubire de neam. Cu o încordare de voinţă cu o concentrare de preocupări, N.Iorga a strâns din vârtejul vremurilor, tot ce putea să dea o nediscutată mărturie a titlurilor de nobleţe ale poporului român. Vedea în însăşi asprimea destinului nostru, în furtunile ce necontenit ne-au bântuit semnul unei miruiri, semnul unor chemări de viitoare mărire. N. Iorga credea în blazonul naţiei, „Istoria românilor" având rostul să explice blazonul. Vedea peisajul istoriei româneşti, când un loc de umbre şi lumini, când întunecat de norul necazurilor, când inundat de lumina bucuriei; peste aurul blazonului de nobleţe se aşeza temporar întunericul, fără să-i altereze relieful, strălucirea. Această credinţă în neamul românesc, acest fanatism al iubirii de neam, dă acel accent unic, acel suflu interior scrisului lui N. Iorga. A fost pedagogul regăsirilor noastre, a fost N. Iorga îndreptarul spiritualităţii noastre, modelatorul sensibilităţii naţionale.

Găsesc acest fragment caracteristic dintr-o pagină de N. Iorga: „Şi în viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine rămâne mai ales ce-ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuţi, capeţi şi consecvenţa şi stăruinţa şi caracterul şi iubirea oamenilor. Astfel poţi rămâne pentru multe timpuri un stâlp de lumină caldă în jurul căreia creşte şi înfloreşte viaţa. Altfel, bineînţeles, poţi să rămâi oricât de mare, dar ca statuia de sare a lui Loth, uriaşă, clară, rece şi amară în mijlocul pustiului veşnic". Dar cine s-a dăruit cu atâta pasiune neamului său ca N. Iorga? Cine a fost cu atâta genialitate interpretul istoriei poporului român? Cine a înţeles mai bine poporul acesta de ţărani cuminţi, rezistenţi ca stâncile înfipte în cursul neastâmpărat al apelor? Peste tulburatele vremuri de azi se va profila imagine lui N. Iorga, mai limpede, mai luminoasă, mai dominatoare. La moartea fostului lui profesor Karl Lamprecht, scria N. Iorga: „Germania a pierdut mai mult decât o bătălie, ale cărei urmări se pot repara,a pierdut pe Karl Lamprecht. Poporului român i s-a suprimat cel mai mare apărător al drepturilor lui istorice, în anii cei mai grei, atunci când prezenţa lui era mai necesară ca oricând. Vânt de nebunie regizat de interese potrivnice neamului românesc, a călcat la margine de drum pe N. Iorga. Este un capitol din tragedia poporului român, un capitol a cărui taină va fi dezlegată mai târziu, când pacea se va reîntoarce. Animatorul destinelor noastre lipseşte, dar amintirea lui stăruie în sufletele românilor. Umbra lui N. Iorga să ocrotească Neamul Românesc în drumul dreptăţii care va si vină. Ca să poată odihni împăcat şi chinuitul lui trup. footer