Revista Art-emis
O decizie istorică PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Miercuri, 13 Octombrie 2010 20:34

Buzatu GheorgheCeea ce era de aşteptat, s-a petrecut!... S-au împlinit 70 de ani de la agresiunea neprovocată şi brutală a U.R.S.S. împotriva României - mai întâi, notele ultimative celebre din 26-27 iunie 1940 destinate guvernului de la Bucureşti, lansate sub ameninţarea recurgerii la forţa armată în cazul respingerii, iar, cu începere din 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa de către unităţile Armatei Roşii. Acţiunea s-a desfăşurat integral în litera şi în spiritul Pactului de neagresiune şi Protocolului său secret, ambele convenite şi subscrise la 23 august 1939 de către V. M. Molotov şi Joachim von Ribbentrop, delegaţii celor doi lideri totalitari ai străvechiului continent - Adolf Hitler şi I. V. Stalin. Intervenţia URSS a provocat, în primul rînd, extinderea războiului în limitele spaţiului european est-central şi sud-est-european, iar, în ce priveşte ţara noastră, a detonat procesul prăbuşirii României Mari, la numai 22 de ani de existenţă, de vreme ce provinciilor istorice răsăritene menţionate le-au urmat în robie străină Nord-Vestul Transilvaniei şi Cadrilaterul, subjugate în august-septembrie 1940 de Ungaria şi, respectiv, Bulgaria. Să reţinem că rapturile teritoriale săvârşite oferă şi în prezent condiţii prielnice pentru falsificări grosolane unor „istorici" de conjunctură, lipsiţi de pregătire şi de conştiinţă, dar specialişti în provocări, aşa precum Serghei Nazaria din Chişinău ş.a. După cum prea bine se ştie, răspunsul neîntîrziat şi ferm al României la agresiunea URSS din 28 iunie 1940 poartă un nume: 22 iunie 1941, cînd ilustrul general Ion Antonescu a declanşat Războiul Sfînt, pentru eliberarea provinciilor răsăritene şi pentru distrugerea regimului criminal comunist. A urmat un război greu şi lung (1941-1944), din care România avea să iasă învinsă, în primul rînd prin trădare şi serioase deficienţe de planificare şi conducere, de mobilizare a tuturor forţelor şi rezervelor absolut necesare pentru victorie. Este remarcabil că, la 24 iunie 1941, chestionat de V. M. Molotov în privinţa rostului prezenţei României pe frontul antisovietic, de partea lui Hitler şi a aliaţilor săi, marele diplomat Grigore Gafencu, demn succesor al inegalabilului Nicolae Titulescu şi ministru în exerciţiu al României la Moscova, a replicat liderului sovietic, cu demnitate şi apăsat, aşa cum impunea momentul menit să rămînă gravat în istorie cu puterea adevărului absolut: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decît o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodămînt de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rînduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre (...), Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţămînt de siguranţă şi de încredere şi a stîrnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte (...) Lovitura cea dintîi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atît de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întîmplă azi sînt urmările acestei nenorociri, care a dus acum la un război între cele două popoare, care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia”.

Pentru toţi românii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa subjugarea acestor provincii a coincis cu debutul tragediei lor nemărginite şi greu de exprimat în cuvinte, de proporţii şi o intensitate imposibil de surprins şi descris. Era triumful însuşi al barbariei, extinsă în lunile următoare asupra altor ţinuturi străvechi româneşti, sinonimă - fără urmă de exagerare - cu gulagul şi holocaustul roşu, coborîte după 23 august 1944 peste ţara întreagă, şi cu nimic mai prejos decît holocaustul brun sau nazist. Dimpotrivă, ambele, holocaustul roşu şi cel nazist, izvorâte şi exersate în această ordine, au reprezentat variante ale Răului Absolut, care a bîntuit cu forţă în plin veac al XX-lea! Asemenea crunte realităţi, ne place să credem că irepetabile pe viitor, ne determină să opinăm că în nici un caz nu trebuie să-i neglijăm pe marii responsabili. Care au fost, în prima ordine, Stalin şi Hitler, regimurile totalitare bolşevic şi nazist, cărora le-au căzut victimă populaţia şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, invadate de trupele Armatei Roşii şi de forţele NKVD-ului la 26 iunie 1940. Din prima clipă, acestea din urmă au beneficiat - plănuind şi executînd invazia - de cooperarea unor largi pături ale minoritarilor din zonă, fie ei comunişti ori nu, după cum, nu mai puţin, şi a unora dintre români, unelte oribile ale bolşevicilor „eliberatori". Dar, mergînd mai departe, în ţara rămasă neocupată şi la Bucureşti, aflăm forţe politice inconştiente şi incapabile, guvernul liberal al lui Gh. Tătărescu, regele Carol II însuşi şi sfetnicii săi, care au pregătit calea agresorilor, înlesnindu-le invazia, la început parţială şi, în final, după 1944, totală. Faţă de o atare involuţie, în epocă s-au impus şi au câştigat o substanţială şi binemeritată notorietate demersurile incisive şi decisive ale generalului Ion Antonescu. Acesta, în urma unor acţiuni insistente, a obţinut să fie primit în audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un efect evident însă. Numai că, la plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească. Acest document, redactat în termeni radicali, dar exprimînd corect realităţile, a fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică naţională. TancuriGeneralul Antonescu a fost cel dintîi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de aproape două luni la Mânăstirea Bistriţa din Vâlcea (iulie-august 1940). În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat însă această supremă satisfacţie".

În bilanţul general, ceea ce finalmente a contat în chip copleşitor a constat în faptul că generalul (ulterior mareşalul) Antonescu a dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii provinciilor pierdute şi fidel reîmplinirii idealului României Mari. Pe acest tărâm, al refacerii României Mari, Nicolae Iorga s-a întîlnit - defel întîmplător - cu Ion Antonescu. Aşa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la confluenţa secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru unitatea naţională a tuturor românilor, fiind proclamat şi recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul major şi simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, şedinţa Camerei Deputaţilor în care s-au adoptat legile Unirii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara-Mamă, context în care a proclamat Neamul Românesc „pentru vecie unit”. În 1940, prăbuşirea României Mari - care avea să coincidă în chip tragic, dar simbolic, cu sfîrşitul însuşi al istoricului - nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptele survenite. În condiţiile în care prăbuşirea României Mari a debutat, practic, cu ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către URSS, istoricul a reacţionat imediat şi plenar, în articolele politice tipărite în presa zilnică, în intervenţiile la Parlament şi la Academia Română sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă „Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei”, care se bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931), a fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată în limbile română şi rusă. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a „Adevărului”..., în condiţiile date, în mai multe limbi şi sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia în ultima vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie.

Fapt de o remarcabilă semnificaţie, în anul 1940, la prima ediţie românească a „Adevărului”, autorul - în raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS - a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat două paragrafe simbolice. Apreciem că, în acest fel, în mod concret, Nicolae Iorga şi Ion Antonescu s-au „reîntîlnit" în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul pe care l-a avut acţiunea în Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat - în adagiul micro-sintezei amintite, „Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei” - că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”. Acel prilej favorabil a coincis zilei de 22 iunie 1941.

În existenţa tuturor neamurilor şi statelor lumii intervin - cu o frecvenţă şi forţă pe care nu le stabilesc guvernele ori istoricii, ci destinele - momente grozave de prăbuşire, dar şi atîtea altele de renaştere, de revanşă, veritabile minute astrale ce rămîn înscrise cu litere de aur în analele trecutului. Pentru noi, se cunoaşte prea bine, revanşa istorică pentru oribilul şi blestematul 28 iunie 1940 n-a prea întîrziat; ea s-a chemat, tot simplu dar binefăcător, salvator prin şi pentru veacuri al onoarei noastre naţionale, 22 iunie 1941. Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareşal al României, după 22 august 1941 a fost singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil să pregătească, să declanşeze şi să poarte Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS şi a Naţiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului, şi nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a fost nicidecum întâmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea Piersicilor de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de mama sa, asigurînd-o fără pic de ezitare: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel ..."

În contextul faptelor şi proceselor relevate, nu poate lipsi o întrebare: Ce va fi? În context, nu este posibil să neglijăm rostul politicienilor patrioţi şi al istoricilor, din ţară sau de la Chişinău. Unde, mai cu seamă după impresionanta reuniune ştiinţifică internaţională din iunie 1991 consacrată Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 şi consecinţelor sale, s-a lucrat intens pentru studierea, înţelegerea şi explicarea faptelor incriminate. S-a afirmat şi s-a dovedit că, dacă în prezent suntem în situaţia favorabilă ca Pactul din 1939 să fi fost repudiat în integralitate de comunitatea internaţională politică sau ştiinţifică, totuşi realităţile istorice desprinse din aplicarea Pactului respectiv în 1939-1940 sau la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial pentru Ţările Baltice, Polonia şi România, se menţin. Iată de ce, ca atare, suntem pe deplin îndreptăţiţi să întrebăm şi să ne întrebăm: de ce, sau până când? Se impune să-mi exprim convingerea că timpul acţionează eficace. Potrivit calculelor unui reputat istoric francez (l-am numit pe Jean-Baptiste Duroselle), durata medie de supravieţuire a imperiilor, care nu se suprapun marilor puteri ori super-puterilor, ci reprezintă cel mult „excrescenţe” ale acestora din urmă, s-ar limita la aproximativ 250-300 de ani, „moartea” lor impunîndu-se în prezent ca una dintre regularităţile (permanenţele) istoriei. Aşadar, sfîrşitul Imperiului - iar Duroselle s-a aplecat îndeosebi asupra „cazului” celui rus, „salvat” ori „prelungit” de cel sovietic (?) - este într-un fel pe-aproape. Finalul, depinzând, evident, de atâţia factori imponderabili, nu-l stabilesc anume indivizi, precum un arbitru o partidă de fotbal. Decisiv este faptul că finalul este previzibil, putând surveni oricînd. Că este aşa, trebuie să consemnăm că în urmă cu scurtă vreme preşedintele interimar al Republicii Moldova, Excelenţa Sa domnul Mihai Ghimpu (foto), căruia este absolut necesar să-i aducem omagiul nostru, a semnat Decretul nr. 373-V/24 iunie 2010, prin care s-a instituit data de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului autoritar comunist. O zi care, stabileşte decretul menţionat, va fi marcată în „toate localităţile” Republicii Moldova, stabilindu-se că vor fi „coborâte în bernă" drapelele de stat (art. 3/a); vor fi „organizate depuneri de flori la mormintele, monumentele memoriale ale victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului comunist" (art. 3/b); va fi organizată o „oră a memoriei” în şcoli şi taberele de odihnă (art. 5) şi va fi edificat, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, un monument "în memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist" (art. 6/b). În sfîrşit, dar nu şi cel mai puţin important, Decretul reclamă ca „Federaţia Rusă, în calitatea sa de succesor de drept al Uniunii Sovietice, să-şi retragă necondiţionat, urgent şi transparent trupele şi armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova" (art. 8). Netăgăduit, nu mai aflăm spaţiu pentru comentarii. Întrucât acesta-i chiar Sfîrşitul! „Doamne, ocroteşte-i pe români!”

Grafica - Ion Măldărescu

footer