Revista Art-emis
Un proiect urbanistico-edilitar: Sinaia Mică de lângă Bucureşti PDF Imprimare Email
Dr. Marian Nencescu   
Marţi, 04 Octombrie 2011 05:44
Nencescu MarianBucureştii de-altădată/ Pe care-i scrim şi citim,/ Ce bine-ar fi să se poată/ O clipă să-i retrăim. (Epigramă adresată lui C. Bacalbaşa de către Vero)

Oraşul lui Bucur, ascuns printre grădini, vii şi bălţi cu peşte

Cu două secole în urmă, Bucureştiul era doar un târg balcanic, ascuns printre grădini, vii şi bălţi populate cu peşte. De la aceste amănunte pline de culoare, relevate atât în scris cât şi în imagini grăitoare, surprinse de artiştii epocii, s-a născut legenda despre Oraşul grădină, devenit în epoca de glorie de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi până la al doilea război mondial „Micul Paris", denumire de care bucureştenii sunt şi astăzi foarte mândri. Din mărturiile unor călători străini, prezenţi la început de veac XIX pe aceste meleaguri, adunate cu sârg de George Potra în antologia „Bucureştii văzuţi de călători străini" (Editura Academiei, 1992) reţinem imaginea unui oraş al bucuriei, seducător, haotic şi fascinant. Astfel, consulul francez prezent la Bucureşti în timpul Revoluţiei de la 1848, pe nume Adolphe de Bilecocq constata: „Bucureştii numără aproape 90.000 de locuitori şi este un oraş al luxului şi plăcerii. Chiar numele vine de la cuvântul românesc „bucurie". Două decenii mai târziu, Bucureştii aveau peste 140.000 locuitori iar corespondentul jurnalului francez „Courrier du Lyon", pe nume Eugène Juve, remarca, de la faţa locului, cum am spune astăzi: „Am găsit aici multă bogăţie, animaţie, dar şi o îngrămădeală de prăvălii bogate, alături de dughene sărăcăcioase, grădini, maidane şi băltoace, totul pe un spaţiu la fel de vast, cum e Parisul". În acelaşi timp, contele de Moüy, diplomat şi publicist francez, călător pe ruta Bucureşti - Constantinopole - Atena, surprinde într-o carte cu acelaşi titlu caracterul cu totul curios al Bucureştilor, oraş „unde se întâlnesc tendinţele cele mai contrare, rasele cele mai diverse care trăiesc împreună în acest caravanserai, unde casele au un singur cat şi se înşiră printre grădini şi maidane". Enumerarea şi exemplele pot continua şi ele sunt susţinute de numeroase mărturii iconografice, toate circumscrise ideii de oraş grădină. De altfel, şi poziţia geografică a oraşului permite o astfel de dezvoltare, fiind situat pe cursul Dâmboviţei, râu limpede şi vijelios de munte, la origini, izvorât din masivul Bucegilor, şi unduindu-se „dulce" printre coline înverzite, acoperite cu vii, livezi şi o bogată vegetaţie de copaci de toate soiurile. La periferie, o salbă de lacuri naturale completează peisajul idilic, iar rămăşiţe din vechiul codru al Vlăsiei, feresc în bună măsură locuitorii de vântul şi praful specific zonei de câmpie.

Acestui habitat natural se adaugă şi intervenţia omului, e drept, nu pe măsura potenţialului dar, conducând, cu timpul, spre o organizare arhitectural-edilitară echilibrată, păstrată ca o emblemă specifică a capitalei până în zilele noastre. Astfel, primele preocupări peisagistice datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, cel care a adus primul în Ţara Românească moda grădinilor amenajate în stil italian. Documente de cancelarie amintesc de un anume Toma, care în 1695, ajutat de 20 de grădinari, îngrijea domeniul domnesc, atât cel din perimetrul Curţii Vechi, dar şi de la palatul „de vară" de la Mogoşoaia. De altfel, la această reşedinţă un meşter local, pe nume Frâncu, este plătit în 1701 ca să construiască un chioşc, folosit pe timpul verii de către domnitor şi familia sa, pentru odihnă şi repaus. Despre grădina Brâncoveanului, cronicarul personal Del Chiaro, notează: „Era foarte frumoasă, de formă pătrată, desenară după gustul italian". Din aceeaşi perioadă avem şi mărturia unui călător englez, lordul Christhul, care, vizitând Bucureştii şi curţile lui Brâncoveanu observ: „casele sunt înconjurate de grădini şi foarte îngrijite". Nici boierii nu se lăsau mai prejos când era vorba de a-i dovedi domnitorului că şi ei au gusturi rafinate în materie de amenajare peisageră. Astfel, după modelul Curţii de la Cotroceni, şi stolnicul Constantin Cantacuzino îşi amenajează grădina situată pe malul drept al Dâmboviţei, în preajma mânăstirii Antim, principala atracţie fiind livada şi un eleşteu bogat în peşte. Altă grădină celebră, situată în aceeaşi zonă era cea a boierilor Rudeni, despre care aflăm dintr-un hrisov de la 1766, care face referire la mărturia depusă de doi vechi locuitori ai Bucureştilor, anume Drăghici Băcanul şi Nica Călăreţul, precum că l-au cunoscut pe dumnealui Dragomiriţă „ce au fost grădinar la boierii Rudeni de 60 de ani". Un secol mai târziu, această tradiţie a amenajării grădinilor va căpăta noi dimensiuni odată cu apariţia grădinilor publice, locuri de petrecere dar şi de etalare a poziţiei sociale. Astfel, francezul Jean Loverde, prezent la Bucureşti cu scop de afaceri, publică în revista pariziană „Le monde moderne", din anul 1897, un reportaj, cu pretenţii de portret caracterial din care cităm :"De la natură, românul este poet, prin sentiment şi expresie. Cişmigiul este un „Champs de Mars", după ce a fost un colţ din „Jardin de Tuilleries". Mai remarcă Târgul Moşilor „unde numărul cumpărătorilor este mai mic decât numărul plimbăreţilor. În joia Moşilor vin aici căluşarii, înveşmântaţi în alb, acompaniaţi de viori şi execută un joc cu sărituri furioase şi zvârcoliri de nedescris..." Una dintre cele mai vechi grădini bucureştene a fost cea a lui Bellu, după numele proprietarului iniţial boierul Fănică Bellu. În 1841, potrivit unui plan urbanistic, grădina era situată în afara perimetrului urban, la capătul Podului Beilicului (Calea Şerban Vodă, de astăzi) şi avea, ca elemente specifice, numeroase alei, ronduri de flori etc. Aici erau unele din cele mai faimoase locuri de petrecere de dinainte de Unirea Principatelor, unde obişnuiau bucureştenii să se retragă pentru a bea vin din oalele de pământ. Despre viile de pe Dealul Văcăreştilor, stau azi mărturie numele unei străzi şi al unui cartier, amintind de această realitate istorică. În 1864, boierul Bellu vinde primăriei comunale o parte din proprietatea sa şi, la iniţiativa lui C.A. Rosetti, fost primar al Capitalei, se constituie un cimitir ortodox, rezervat în bună parte protipendadei bucureştene. Un martor al epocii, scriitorul Mircea Damian descrie înmormântările vremii ca pe nişte „spectacole fastuoase", urmărite cu admiraţie şi nelipsitele bârfe: „Pe Calea Victoriei lumea se uită după convoi ca după un spectacol. Cam trist, dar adevărat. Instinctiv, lumea se descoperă, numără coroanele, decoraţiile, iar dacă mortul e bogat admiră sicriul de bronz şi bârfeşte pe cucoanele din automobile, prea frumoase şi prea elegante, dar parcă nu îndeajuns de triste".

Calea VictorieiDintre vechile grădini mai amintim Bordeiul şi Herăstrăul, ambele situate în zona de nord a Capitalei. Bordeiul, de pildă, era grădina de vară favorită a bucureştenilor. Între 1846-1875 terenul a aparţinut unei fiice a paharnicului Constantin Hisoscelu, pe nume Caliopi, fiind primită ca zestre. Apoi, prin vânzări succesive, trece în proprietatea familiilor Poenaru şi ulterior Lecca pentru ca, în 1937, Primăria să cumpere terenul şi să-l dea în folosinţă publică. Despre petrecerile de la Bordei, organizate în anii 80-90 ai secolului XIX ne vorbeşte Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată". Cităm: „Bordeiul era plin cât vedeai cu ochii, pe sub toate tufişurile, pe iarbă şi pe jos vedeai haine şi fuste aşternute. Iar veselia era pretutindeni". Şi continuă memorialistul „Noaptea aducea linişte, fiindcă Bordeiul nu era luminat..." Tradiţia locului cerea că la spartul chefului, oalele de pământ din care se băuse vin să fie sparte, poate şi de teamă că, odată refolosite, să transmită unele boli. În zonă, se mai afla şi Herăstrăul, având o istorie aproape similară. Centrul vechi al Bucureştiului adăpostea alte grădini celebre, unele dispărute cu totul din memoria colectivă. Amintesc aici „Grădina cu cai", numită astfel după faptul că un oarecare Dunski, polonez de origine, instalase aici un manej cu cai, prezentând spectacole publice. Grădina cu cai era pe malul stâng al Dâmboviţei, mergând până către actuala piaţă Kogălniceanu. Aici aveau loc reprezentaţii cu cai, dar şi spectacole de teatru şi operetă, mult gustate de bucureşteni. Actorul Ştefan Iulian relatează că, elev fiind, a urmărit aici spectacole precum „O noapte furtunoasă", „O scrisoare pierdută", dar şi muzicalul „Voievodul ţiganilor". Anterior, între anii 1860-65, în fosta Grădină cu cai fuseseră amenajate primele pavilioane unde vara se făceau băi calde, contra sumei de 2 sfanţi de persoană. Băile erau luate în antrepriză de un evreu, Feldman, care mai deţinea şi localul de bal Slătineanu. O curiozitate locală o reprezentau grădinile „cu dulap". Erau mai multe astfel de „dulapuri", un fel de „roata mare", sau scrânciob, cel mai cunoscut fiind cel de pe Podul Şerban Vodă, la poalele Dealului Mitropoliei, pe actuala stradă Ienăchiţă Văcărescu. Locul era chiar aşa numit, adică Maidanul cu dulap. Alt dulap era pe Dudeşti, altul în Colentina. Tot Bacalbaşa ne spune că dulapurile aveau mărimi diferite, unele mai mici, cu „4 poliţe", altele mai mari cu 6 sau chiar 8 poliţe. Era un fel de distracţie populară, după gustul oamenilor simpli care, odată cu dulapul frecventau şi cârciumile de cartier.

După numele unor proprietari care îşi puneau la dispoziţie terenul pentru adunări publice, mai erau în Bucureşti Grădina lui Eliad, cea a lui Ioanid sau a lui Grammont. Grădina lui Eliad a aparţinut scriitorului paşoptist Eliade Rădulescu, fiind cumpărată în rate de la moştenitorii fostului domnitor Grigore Ghica al-II-lea, mort în exil. Mărturii din epocă semnalează că poetul şi omul politic Eliade Rădulescu a pus la dispoziţie gratuit terenul „de peste 12 pogoane", cum spun documentele de arhivă, pentru a se organiza aici periodic, Târgul Moşilor. La umbra unor pomi seculari se petrecea în aer liber. Pe timpul bâlciului se instalau panorame, circuri, căluşei şi ateliere fotografice ambulante. Astăzi, din vechea grădină a rămas amintirea unei străzi cu nume sugestiv „Eliade între vii". Parcul sau Grădina lui Ioanid a fost amenajat la mijlocul secolului al XIX-lea, pe un teren situat pe actuala stradă Polonă, ce a aparţinut librarului Ioanid. Proprietarul a transformat terenul în grădină de legume şi livadă. Bacalbaşa descrie zona ca pe un loc de petrecere „unde se întâlneau amorezii şi cântau prin tufişuri lăutarii". Pe locul actualului Bulevard Coşbuc, s-a aflat cândva grădina vicontelui de origine franceză, Louis Antoine de Grammont, fost aghiotant al domnitorilor Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Acesta cumpără de la un grec, Scopelitis, terenul, pe care era plantată viţa de vie şi amenajează o grădină publică. Ulterior, prin construcţia Gării Filaret, prima gară din Bucureşti, făcând legătura Bucureşti-Giurgiu, zona este parcelată şi vândută pe bucăţi. Astăzi strada Grammont şi împrejurimile este unul din cartierele rezidenţiale ale Capitalei. Fără a mai pomeni de alte zeci de grădini, fie centrale, fie situate în cartiere mai mărginaşe, voi semnala şi specificul celor mai multe iniţiative de acest gen : ele adăposteau de regulă localuri de petrecere sau adunau oameni la hori, chindii şi alte evenimente mondene. Ca pe un element specific de decor bucureştean semnalez Grădina lui Nae Sacâz situată, pe la 1864 în preajma Lacului Filaret (numit pe atunci Lacul bivolilor). În preajma cârciumii lui Sacâz, numită şi „Salcia pletoasă" se ridica un „dulap" şi se organizau hori. Proprietarul, Nae Sacâz zis şi Sperie-peşte îşi atrăgea clienţii cu vin şi peşte proaspăt prins din lacul unde mai târziu se va amenaja Expoziţia jubiliară a lui Carol I, în 1906. În cartea sa „Dâmboviţă, apă dulce", Alexandru Predescu relatează că localul era frecventat nu doar de locuitori din zonă, dar şi de lume bună, boieri sau negustori „pofticioşi de peşte". Să fi văzut, spune Predescu cum lăsau doamnele cu ifose de pension sulimanul deoparte ca să se cocoaţe pe şandramalele lui Sacâz. Iar noaptea, răsunau până târziu cântecele tabacilor (tăbăcari), cavafilor ( cizmari ) şi ale cărămidarilor care „nu se jucau nici cu munca, nici cu petrecerea".

Apele minerale de la Văcăreşti

În 1871, în urma unor lucrări edilitare pentru construirea unui pod de fier peste Dâmboviţa, efectuate în mahalaua Dobrotesii (actualmente Calea Văcăreşti), pe malul drept al râului, au ieşit la suprafaţă mai multe izvoare cu apă limpede şi rece. Debitul era abundent, încât muncitorii au fost nevoiţi să întrerupă lucrul şi să solicite ajutor pentru captarea noilor izvoare. Acelaşi G.Potra, memorialistul Capitalei, relatează că apa umplea urgent gropile abia săpate, încât orice încercare de a o stăvili, era inutilă. La solicitarea avocatului Petre Grădişteanu, soseşte la faţa locului şi doctorul Nicolae Gussi, medicul şef al Capitalei, care constată că apa respectivă este „de leac", adică are puteri tămăduitoare, fiind puternic sulfurată. Dat fiind debitul mare - peste 32.000 de „vedre" în 24 de ore - se dispune de urgenţă captarea izvoarelor şi amenajarea, în apropiere, a unui stabiliment de băi, constând într-o „hală" pentru vizitatori şi o fântână publică, purtând numele de „Principesa Maria", în onoarea fetiţei cuplului regal, Carol I şi Regina Elisabeta. Astfel s-au pus bazele primului aşezământ de tratament balnear din Capitală, bazat pe apele minerale sulfuroase de la Văcăreşti, iniţiativă ce a cunoscut, începând cu anul 1872 o dezvoltare spectaculară. Cert este că, beneficiind şi de o reclamă ingenioasă, bucureştenii s-au înghesuit, cu mic cu mare, care cu trăsurile, care pe jos, să ajungă la Văcăreşti pentru a bea apă minerală similară celei de la Karlsbad sau de la Căciulata. Priveliştea deschisă de pe culmea bolovănoasă a Mărţişorului – latura de vest a dealului Văcăreşti – până dincolo de Valea Plângerii (astăzi Parcul Tineretului, odinioară vestitul Cocioc), oferea o panoramă deloc măgulitoare pentru o Capitală cu pretenţii. Cu toate acestea, ne asigură Bacalbaşa, ajunsese aproape o modă să mergi la izvoarele minerale de la Văcăreşti. În special, erau atraşi cei tineri, care se plimbau cu obişnuita cerşcuţă de apă tâmâduitoare pe aleile stabilimentului, dar mai zăboveau şi pe la vegetaţia abundentă din zonă, unde se pierdeau, spre disperarea părinţilor, foarte atenţi la moralitate.

Revenind la subiect, vom consemna surse medicale ce confirmă calităţile terapeutice ale apelor minerale de Bucureşti, comparaţia ce mai frecventă fiind aceea cu celebra staţiune Spa, de la care şi-a luat denimirea şi procedura modernă de „terapie prin apă". Spre regretul public, trebuie să spunem că bucurerştenii vor uita curând de această binefacere naturală descoperită incvidental la Văcăreşti,şi, abandonând izvoarele locale, vor lua drumul străinătăţii, modă ce s-a perpetuat şi astăzi. Cât de actuală este astăzi această problemă a valorificării potenţialului balnear ne-o confirmă atât voci venite dinspre sfera politicii, dar şi specialiştii balneo-fiziologi.
„Bucureştiul stă pe un izvor de apă termală iar acest lucru de ştie, dar nu a fost valorificat. România are o treime din izvoarele termale din Europa şi cred că putem ajunge să fim una din puţinele destinaţii europene în turismul balnear", sunt declaraţii venite dinspre sfera politicii, prin autoritatea ministrului turismului, doamna Elena Udrea. Mai concretă este intervenţia unui manager al firmei de stat Foradex.S.A., domnul Mihai Sărbulescu, care se ocupă cu exploatarea rezervelor de apă termală din perimetrul Capitalei. „La o adâncime de 1500-2000 de metri, în subsolul Bucureştiului, se află mai multe izvoare termale cu apă clorurată, bicarbonată, termală şi hipotonă. Primele sondaje sistematice s-au efectuat începând cu anul 1981, fiind descoperite mai multe rezervoare cu apă geo-termală, cu temperaturi între 40°-80°C. Această apă este folosită în prezent pentru cercetări, dar şi în cadrul singurului strand geotermal, amenajat în spatele Casei Presei Libere", afirmă domul Sârbulescu.

Într-adevăr, zilnic, din mai până în octombrie, câteva sute de persoane, majoritatea vârstnici, cei mai mulţi pensionari de la fosta Casa Scânteii (cel mai mare combinat poligrafic din România comunistă) frecventează acest ştrand în aer liber, semi-amenajat. Bazinul propriu-zis este precar dotat şi întreţinut, iar atmosfera din jur miroase violent a ouă stricate. Este efectul apei „geo-termale, sulfuroase", apreciată însă de dependenţii de băi, care, pentru o sumă modică nu renunţă cu nici un chip la avantajele curei medicale pe bani puţini. Un bilet de tratament pentru o zi costă 12 lei, iar un abonament pentru 18 zile, cu transport şi mâncare cu tot, nu depăşeşte 200 lei. Cu toate că publicul nu se înghesuie la tratamentul balnear de Băneasa, responsabilul Foradex S.A. speră că într-un viitor nu prea îndepărat baza balneară va dispune de un hotel, bazine moderne şi mai ales de suţinere pentru aceste proiecte. Aşadar, dincolo de a fi „o glumă bună", cum s-a grăbit presa să aprecieze iniţiativa Ministerului Turismului de a revitaliza turismul balnear la Bucureşti, realitatea se dovedeşte cât se poate de solidă. Situată pe un culoar de numai câţiva kilometri, între Băneasa şi Snagov, pe traseul marilor lacuri (Băneasa, Herăstrău, Tei, Fundeni şi Colentina), latura nordică a oraşului, ideală pentru locuit, după cum apreciază arhitecţii, oferă, pe lângă alte avantaje şi posibilitatea efectuării de cure balneare, un beneficiu cu care puţine capitale europene se pot mândri.

Sinaia Mică - un proiect urbanistico-edilitar îndrăzneţ

La începutul secolului al XX-lea este lansat un proiect public pe cât de îndrăzneţ, pe atât de necesar pentru descongestionarea capitalei. Este vorba de transformarea unei zone situată la periferia Bucurerştiului într-un veritabil centru urban, cu potenţial turistic şi balnear. Concret, o doamnă ce deţinea masive proprietăţi funciare în zona Chitila-Mogoşoaia, Elena Atanasiu Rădulescu, se implică, cu acordul soţului, în calitate de co-proprietar, într-un proiect urbanistico-edilitar fără precedent intitulat Sinaia Mică, de lângă Bucureşti. Ea parcelează terenul de care dispune în loturi, împărţite după calitatea amplasamentului, de către 400-600 m² fiecare, şi le propune spre vânzare, cu credit ipotecar, susţinute de Banca Română de Scont. Vânzarea se putea face fie cu banii jos, fie în rate, pe 20 de ani. Intenţia proprietarilor era de a ridica, la numai câţiva kilometri de Bucureşti, o zonă rezidenţială curată, aerisită şi sănătoasă. Cartierul, situat la marginea pădurii Mogoşoaia, în apropierea lacului Colentina şi având un relief variat, propice construcţiei de locuinţe, urma să aibă, ca dotări edilitare, un local pentru primărie, şcoală, gară şi, cel mai important, un aşezământ medical modern, ce urma să exploateze potenţialul balnear local. Miza comercială, dar şi edilitară pornea inclusiv de la descoperirea, în urma forajelor incidentale, a unor izvoare cu apă „de leac". Aşadar, iniţiativa soţilor Atanasiu de a construi, lângă Mogoşoaia, o staţiune modernă, numită sugestiv de ei, Mica Sinaia, a fost cu totul salutară. Atât de departe s-a mers cu proiectul încât s-a propus ca axa centrală a localităţii să fie străbătută de patru bulevarde, cu nume semnificative : Brâncovenilor, Micilor Principi, Basarabiei şi Berindei, după numele arhitectului. În centrul staţiunii, urma să fie amplasat un bazin artificial, înconjurat de alei, vegetaţie şi un teatru în aer liber. Complexul balnear era prevăzut cu bazin pentru ape termale, echivalentul modern al SPA-ului, precum şi săli pentru „idroterapie şi inhalaţiuni". În concluzie, Sinaia Mică urma să aibă avantajul de a imbina o viligiatură sănătoasă, plăcută şi ieftină cu oportunitatea de a locui la numai 20 de minute de capitală. Ne punem azi întrebarea cine erau acei bucureşteni care îşi petreceau ziua cu afaceri la Bucureşti, iar seara se retrăgeau la vilă, la Mogoşoaia, beneficiind de confort, răcoare şi linişte. Mai mult ca sigur că sunt aceeaşi care au împânzit astăzi periferiile Bucureştilor cu vile. Cât priveşte proiectul Sinaia Mică, menţionez că între 1901-1904 s-au vândut 130 de loturi de teren.

Războiul, apoi recesiunea şi nu în ultimul rând comoditatea bucureştenilor au făcut ca proiectul să cadă în desuetudine, fiind ulterior definitiv abandonat. Astăzi, în ciuda unui oarecare avânt economic, cartierul Străuleşti, unde urma să se înalţe Sinaia Mică, nu este mai mult decât un cartier „proletar", periferic. În concluzie, a fost Bucureştiul un oraş al parcurilor şi grădinilor ? Răspunsul este categoric: da! Mărturii scrise şi imagini de epocă de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi până în peajma celei de-a doua conflagraţii mondiale ne oferă imaginea unei capitale în expansiune edilitar-urbanistică, a unui oraş pentru care arhitecţii, constructorii şi nu în ultimul rând administraţia a făcut eforturi considerabile de a-l pune în valoare. Proiectele cele mai îndrăzneţe, alături de asanarea şi amenajarea lacurilor, de transformarea vechii comune Herăstrău într-un parc ce a purtat iniţial numele celui care a dispus primele lucrări edilitare, regele Carol al II-lea , apoi transformarea unor vechi păduri, rămăşiţe din legendarul Codru al Vlăsiei, Snagov, Băneasa, Cernica, Andronache, în puncte de interes turistic, toate menite să recupereze şi să valorifice un cadru natural unic, au făcut ca actualul Bucureşti să graviteze în jurul unui veritabil coridor verde. Cu menţiunea că toate aceste amenajări s-au făcut exclusiv cu bani publici, de-a lungul a peste 50 de ani de eforturi, devine cu atât mai nefirească solicitarea, şi uneori decizia administrativă, de restituire a unor terenuri aflate pe domeniul public, exact în zone cu potenţial economic sporit. Asta vorbeşte mult despre cât preţuiesc şi mai ales cât respectă oficialii şi oportuniştii vremurilor noastre un patrimoniu ce nu aparţine exclusiv generaţiei noastre, ci constituie moştenirea noastră pentru viitor. footer