Revista Art-emis
Bucureşti - Calea Victoriei, între oriental şi occidental (3) PDF Imprimare Email
Dr. Marian Nencescu   
Miercuri, 14 Septembrie 2011 22:51
Nencescu MarianOccident - Orient, o paradigmă a „inconştientului colectiv"
Studiu de animaţie culturală

În 1941, marele logician român Anton Dimitriu scria o carte despre diferenţa dintre „Orient" şi „Occident", ca o bipolaritate menită să regleze structura esenţială a spiritului. Pornind de la poziţia fundamentală a plasării „Occidentului" într-un spaţiu strict conceptual, concluzia filosofului este că mai degrabă „Orientul" este cel care potenţează civilizaţia occidentală, chiar şi prin contrast. Aşadar, termenul de occident / occidental, greu de descris chiar şi pentru un pasionat al paradoxurilor, nu poate fi definit decât în oglindă cu pandantul său, „orientul". Cele două concepte reprezintă talerele balanţei iar cel mai pătimaş critic, nu poate face diferenţa clară între „Europa" (occidentală) şi „ţările din Est", respectiv civilizaţia din estul Europei. Acest aspect este relevat chiar şi în observaţia fundamentală că o parte a intelectualităţii româneşti înclină spre Occident (fapt relativ, de altfel, dacă am lua ca punct de referinţă filosofia clasică românească, de pildă) în vreme ce „ţăranul român", sau, generalizând, masa populaţiei „ortodoxă", priveşte spre Bizanţ. Generalizând, ţările catolice sunt „occidentale", iar cele de confesiune „ortodoxă" privesc către Est. Acest gen de distincţie, devenit clişeu, nu poate conduce decât spre un drum greşit. Impresia că, ceea ce nu este neapărat „occidental" este greşit, înapoiat, retrograd, că ne situăm în faţa Occidentului, dezrădăcinaţi şi devalorizaţi, este cu totul arbitrară, câtă vreme operăm conceptual cu acest sistem dualist. În esenţă,ar trebui să ne acceptăm trecutul şi cultura aşa cum sunt ele, mai ales că lecţia „ortodoxă" a religiei este aceea a supravieţuirii şi regenerării. Fenomenul nu este deloc specific, atât în istorie, cât şi în cultură. Se ştie că Africa neagră oricât de colonizată a fost, păstrează stratul adânc al culturii indigene, iar chinezii din Hong-Kong, odată eliberaţi de sub dominaţia engleză, au revenit la vechile tradiţii milenare. Oricât am pune aceste manifestări pe seama „oportunismului colonial", nu putem să uităm că principalul nostru atu este tocmai „orientalismul" metropolei valahe, chiar dacă, din orgoliu intelectual, refuzăm această variantă.

Despre modelul occidental al spaţiului urban dâmboviţean, ne vom pronunţa mai ales după rememorarea unor repere istorice. Arhitectul londonez (de origine română!) Şerban Cantacuzino precizează explicit : „Analizând amplasamentul iniţial al principalelor drumuri ale urbei, şi al câtorva dintre bisericile şi mânăstirile sale, avem posibilitatea să identificăm moştenirea bizantină din structura oraşului (Revista Secolului 20, nr. 4-6 (385-387), 1997). Mai mult chiar, analizând planificarea urbană şi organizarea spaţială a oraşului, autorul menţionat semnalează cu deosebire „lectura religioasă şi sacră" a vetrei urbane. Mai mult chiar, insistă arhitectul Cantacuzino, „folosirea astronomiei şi astrologiei aşează oraşul într-un cadru mai larg, cosmic". Aşadar, vechiul Bucureşti avea o structură concentrică şi radială, pornind de la un axux mundi, o linie imaginară ce traversa centrul oraşului şi care pornea de la actuala Biserică Sfântul Gheorghe Vechi, până la Patriarhie. De aici pornesc, simbolic, şase raze ce întâlnesc colinele pe care înaintaşii noştri, de la voievozii Radu Vodă la Mihai Vodă, şi-au înălţat ctitoriile. Acest concept de spaţiu sacru, având ca motivaţie căutarea unei geometrii celeste în planificarea urbană a dispărut cu timpul, estompându-se definitiv către secolul al XIII-lea, susţine cercetătorul Dana Harhoiu, într-un articol din Revista „Simetria" („Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident", 1997, Bucureşti). Cu toate acestea, oraşul actual păstrează în structura sa o moştenire bizantină, relevată chiar de actul său oficial de naştere, Hrisovul de la 20 septembrie 1459, emis la şase ani de la căderea Constantinopolului. Este momentul când vechea cetate Dâmboviţa, a lui Mircea cel Bătrân, rebotezată Cetatea Bucureştiului, este constituită şi întărită spre a da piept cu oştile otomane de la Dunăre.

Este meritul lui Vlad Ţepeş, de trei ori domn al Ţării Româneşti şi proprietar al unor întinse moşii pe aceste meleaguri, de a ordona boierilor locali să-şi întărească gospodăriile. Hrisovul său, scris „pe 20 septembrie în Cetatea Bucureştilor, la anul 1459" indică explicit intenţia domnitorului de a se erija în ultimul moştenitor al Bizanţului şi apărător al credinţei ortodoxe în faţa păgânilor. Primele artere urbane ale oraşului, stabilite încă de la 1589, erau „Uliţa cea mare" sau Lipscanii, după numele negustorilor ce aduceau mărfuri de la Leipzig (Lipsca) şi Podul Târgului din afară" (azi Calea Moşilor) ce ducea spre Obor. De altfel, pe actualul perimetru situat între străzile Lipscani , Şelari şi Stavropoleos s-au aflat şi cele mai multe hanuri, de obicei domneşti sau mânăstireşti, construite încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea (1683-1686), multe dărâmate odată cu ridicarea Poştei celei Mari (în anul 1900, arhitect Alexandru Săvulescu) şi a CEC-ului (1896-1900, arhitect Paul Gottereau). Dintre ele, au mai rămas în picioare Hanul cu Tei (construit în 1833), Gabroveni şi Hanul lui Manuc (de lângă Curtea veche). Au căzut sub buldozere Hanul Roşu, Hanul Zlătari sau Hanul Grecilor situat vis-a-vis de fostul Han al lui Şerban Vodă. Toate aceste construcţii şi căi de acces confereau oraşului, după mărturia secretarului italian al domnitorului Constantin Brâncoveanu, Antonio del Chiaro (Storia delle moderno rivoluţione di Vallachia, 1914, Ed. Viitorul românesc, Vălenii de Munte) imaginea unui cerc mult lărgit. Tot Brâncoveanu este cel care deschide actuala Cale a Victoriei (pe atunci Podul Mogoşoaiei) extinzând drumul dincolo de bariera de la „Puţul cu zale" (actualmente Biserica Kreţulescu) până la reşedinţa sa de la Mogoşoaia. La extremitatea nordică a Podului, domnitorul Nicolae Mavrogheni ridica în 1786 o fântână, ce i-a purtat numele şi care va deschide Şoseaua Kiseleff. Altă fântână era la intersecţia actualei Căi Victoriei cu strada Berthelot, zisă şi Cişmeaua Roşie (construită la 1800), unde s-a aflat şi primul teatru bucureştean, iar alta se afla în faţa Bisericii Sărindari (pe actualul amplasament al Cercului Militar). Apa, curată, de izvor, fusese adusă „cu multă cheltuială" de Matei Basarab, de la surse de adâncime. Această abundenţă de ape şi izvoare naturale, păstrate în nomenclatura actuală a străzilor ca nişte mărturii de preţ (strada Izvorul Tămăduirii, strada Izvor, strada Puţul cu Apă Rece sau Puţul cu Plopi, Puţul de Piatră, Fântânica etc., inclusiv, amintitul „Puţ cu Zale"), toate la un loc indică interesul locuitorilor pentru sursele de apă.

Podul Mogosoaiei 1869Revenind la Podul Mogoşoaiei, pe care „se preumbla" Vodă Brâncoveanu în drum spre Mogoşoaia sau Potlogi vom semnala şi mărturia cronicarului său de casă, Radu Greceanu, cel care nu uită a aminti strălucitul alai : în frunte se afla postelnicul cu toiagul de argint, apoi spătarul cu armele voievodale şi înşiruiţi după ranguri: paharnici, stolnici, călăreţi şi pedeştri, paiaci mergând pe jos, apoi calul domnului, înconjurat de comişei, totul alcătuind o „sărbătoare a ochilor şi o bucurie a mulţimii". Aşadar apa Dâmboviţei, sau „fluvium Dâmboviche" cum îl numesc cronicarii, a văzut multe, când în scurgerea lui leneşă, când sub furia potopului ce inunda străzile. Ce este aşadar Bucureştiul, cu punctul său de referinţă, Calea Victoriei? Ne explică Paul Morand, de la Academia Franceză, într-o lucrare tipărită în 1938 la Editura Plon, din Paris şi reeditată la noi în 1996 „Bucureştiul este un loc de întâlnire. Este un oraş unde îţi goleşti punga şi te umpli de apucături occidentale. Lecţia pe care o oferă Bucureştiul este una de viaţă : te învaţă cum să te adaptezi, chiar şi la imposibil. Pe parcursul destinului său sinuos şi pitoresc, Bucureştiul a rămas un oraş vesel". Revenim astfel la întrebarea iniţială : este Bucureştiul un oraş „occidental" sau cel puţin are vocaţie occidentală?". Judecând după „matricea stilistică" a Căii Victoriei, Bucureştiul este un oraş „în curs de occidentalizare", fenomen ce presupune adaptarea spaţiului „oriental" la logica amplasării de tip occidental. Aşa se face într-un perimetru restrâns coabitează stiluri urbanistice şi chiar mentalităţi diferite, că oricâte planuri urbanistice am trasa, ne întoarcem la modelul bizantin, dacă nu prin arhitectură, cel puţin prin obiceiuri şi comportament. Cu aproape 130 de ani în urmă, călătorul şi istoricul francez Ulisse de Marsillac, stabilit definitiv la Bucureşti, încerca, în „Journal de Bucharest" din 1873, publicaţie pe care însuşi a creat-o şi condus-o între 1870-86, să-şi imagineze viitorul capitalei noastre. Verva sa atingea utopia, fiind o replică la Cetatea Soarelui de Tomaso Campanella. Iată textul său premonitor : în locul Mânăstirii Văcăreşti, Universitatea şi campusul aferent, pe Dealul Spirii, Palatul Guvernamental, în locul bălţii de la Cişmigiu, o grădină Botanică, la intrare, Muzeul Naţional şi Biblioteca, iar între ele, în pieţe, bogat ornamentate cu statui şi basoreliefuri, fântâni monumentale purtând numele unor eroi ai neamului".

Să acceptăm că francezul avea imaginaţie ! Şi să mai acceptăm că Bucureştiul are multe zone, încă nevalorificate. Cât mai ştim astăzi despre istoria Casei Capşa, local de referinţă al Căii Victoriei, înfiinţată în 1868 şi remarcată de Paul Morand în evocările sale, în faţa căreia cuconiţele Bucureştiului se înşirau „la coada calului" (statuia lui Mihai Viteazul) ca să cumpere îngheţată, în vreme ce cavalerii, curtenitori, în civil sau militari, le aşteptau în atelaje luxoase ? Sau cine mai ştie că „pe vremea ruşilor", în 1877 localurile erau pline ochi, iar la „Union-Suisse" (vis-a-vis de Capşa), cupletistul Ion D. Ionescu (transilvănean de origine) distra seară de seară peste 200-300 de clienţi cu celebrele „hituri": „Colo-n grădină/ Văz o botină/ De cea mai fină/ Şi un picior/ Foarte uşor". Când, în sfârşit, în octombrie 1877 a căzut Plevna, I. D. Ionescu a apărut pe scenă călare, în rolul lui Osman Paşa, într-o apoteoză de aplauze. Era o epocă frivolă şi veselă, când tropotul cailor de birjă (adică trăsură cu chirie, spre deosebire de landourile de casă) răsunau pe bârnele de lemn ale Mogoşoaiei. Pe la 1839, locul de staţie al birjelor era la Caraula ce mare, pe actualul amplasament al Palatului Telefoanelor, şi de aici se închiriau trăsuri pentru drumuri în afara oraşului, la Herăstrău sau mai departe, la mânăstiri.
Mai târziu, acum un veac, locul birjei este luat de tramvaiul cu doi cai ce pornea de la Gara de Nord, cobora pe Griviţa până la Catedrala Sfântul Iosif, apoi se opintea spre Câmpineanu, după ce birjarul mai adăuga un cal la atelaj ca să urce „rampa", pe Calea Victoriei.Odată ajuns la Teatrul Naţional, tramvaiul pornea fie spre Bariera Oborului fie spre ce a Vergului. Dar să mai dăm cuvântul unui călător străin, A.I. Veltman, care a vizitat Bucureştii pe la 1828-29: „Fost-aţi dumneavoastră la Bucureşti ? Nu ! Îmi pare foarte rău. Ce oraş, şi ce femei sunt la Bucureşti. De veţi intra în Bucureşti pe la Herăstrău, pe uliţa Mogoşoaiei, seara, la 8-a ceasuri o să vă umple de mirare sirul caleştilor, cu hamurile strălucite, cu arnăuţi la scară şi cu cucoanele împopoţonate ca la Paris". Aşadar, belşug, lux şi culoare, într-un oraş care se aude zilnic îndemnul: „La bulivard, birjar! Concluzia: Bucureştiul e un oraş diferit de altele, un puzle pestriţ şi eclectic, un amestec de balcanism, verdeaţă şi picanterii bizantine, crescut pe o generoasă porţiune neoclasică şi electică, ivit pe un trunchi mitologic din care emană, discret, o aromă înalt metafizică. footer