Revista Art-emis
Bucureşti - Calea Victoriei, între oriental şi occidental (2) PDF Imprimare Email
Dr. Marian Nencescu   
Miercuri, 07 Septembrie 2011 12:12
nencescu marianConferinţele publice şi Ateneele populare
Studiu de animaţie culturală

Circumscrisă aşadar noţiunii de spaţiu public, ideea amenajării, la nivel urban, de spaţii destinate educării populaţiei a constituit una dintre marile cuceriri ale vieţii comunitare spre care aspira societatea burgheză. Veacul romantic a asistat la organizarea de noi instituţii de cultură puse la dispoziţia cetăţenilor. Lumea a început tot mai mult să citească, să meargă la teatru, să viziteze muzee, să participe la conferinţe. După modelul francez, conferinţa şi lectura publică au devenit principalele forme de comunicare ale societăţii româneşti. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în majoritatea oraşelor ţării, mari şi mici, luau fiinţă societăţile de lectură. În cazinouri, biblioteci, cluburi pretutindeni se citea şi se organizau „prelecţiuni publice". Unul dintre pionierii acestor reuniuni mondene a fost gazetarul francez Ulysse de Marssillac, unul dintre primii memorialişti străini care au zugrăvit Bucureştii, cel care între anii 1865-75 avea să ţină un ciclu de conferinţe, în limba franceză, cu mare priză la public. Mai târziu, Titu Maiorescu este iniţiatorul „prelecţiunilor populare" din tradiţia cărora va lua naştere Ateneul Român, instituţie creată la Iaşi, în 1860, şi avându-i ca membri fondatori pe M. Kogălniceanu, Ştefan Micle şi V.A. Urechia. Aceştia susţineau cicluri de „comunicări, cursuri, conferinţe, publicaţii şi expoziţii". La Bucureşti, primele conferinţe publice, care atrăgeau sute de oameni ce luau loc pe bănci de lemn, se ţineau în preajma Cişmigiului, în casele lui Costache Ghica. Publicaţia „Natura", din 2 ianuarie 1865 chema publicul bucureştean la „cursuri de seară", după modelul europenesc. Succesul este imens, iar acest tip de „divertismente superioare" va atrage publicul în mod constant, până la mijlocul anilor '40, Ateneul Român devenind principalul nucleu cultural din triada Ateneu – Academie - Universitate. Multe dintre conferinţele publice susţinute, până în anul 1947 la Ateneul Român au devenit teme de cercetare universitară, în vreme ce concertele şi expoziţiile găzduite în acest lăcaş au constituit, după expresia unei cercetătoare a sociologiei culturii româneşti, doamna Sultana Craia (lucrarea „Comunicare şi spaţiu public la români", 2005, Ed. Meronia, Bucureşti) „apogeul romantismului românesc". Alături de Teatrul Naţional şi Biblioteca Academiei,

Ateneul a constituit referenţialul sentimental al publicului în aşa zisa Belle Epoque, când educaţia la nivel popular îşi făcuse o datorie din a participa la toate marile probleme contemporane. Deduse din spiritul atenian, se dezvoltă şi o activă mişcare culturală populară. Analizând, de pildă, la nivelul anilor '20-'30, acţiunea culturală la nivelul Capitalei, constatăm, de pildă, că sub oblăduirea fostei Direcţii pentru Asistenţă Culturală a Primăriei Capitalei, funcţionau, în cartiere şi în comunelor suburbane zeci de atene culturale populare.

„Ateneul este coronamentul şcoalei şi fără el cultura este incompletă", era deviza acestei mişcări ce se manifesta prin: conferinţe, lecturi publice, jocuri naţionale, filme şi serbări. La nivelul Primăriei Capitalei exista un birou de coordonare unică al cărui rol era nu să ordone, ci să servească drept agent de legătură între unităţile locale. Între obiectivele acestor atenee, pe lângă conferinţe, cor, teatru şi cinematograf, un rol special îl avea „lectura bine aleasă", însoţită de „recomandarea cărţilor bune care se pot vinde sau citi în Ateneu". Anual, Primăria susţinea cu sume considerabile (în anul 1928, de pildă, alocaţia bugetară depăşea 1,1 milioane lei) bani cu care era încurajată lectura publică. Cercul cultural „Ia şi citeşte", înfiinţat în 1914 şi susţinut material la iniţiativa unor preoţi de cartier urmărea realizarea şi editarea de broşuri cu tematică diversă, care să „lumineze poporul". Tirajul total al celor 28 de titluri apărute, a depăşit 2 milioane de exemplare, dintre care o bună parte (peste 10 la sută) fiind distribuite gratuit în rândul personalului militar. Dacă socotim că cele peste 30 de asociaţii culturale funcţionând pe lângă şcoli şi parohii dispuneau fiecare de sală de spectacole, bibliotecă şi orchestră proprie, putem ajunge la concluzia că ateneele populare au reprezentat, la nivelul acelor ani principalul avanpost al ofensivei culturale. Într-un bilanţ al activităţii culturale de masă, făcut cu prilejul Congresului Uniunii Oraşelor, desfăşurat la Constanţa, la 9 octombrie 1927, se consemna „În ţară sunt 58 de atenee, iar un ateneu are anual vreo zece manifestări. Prin urmare sunt peste 500 de manifestări constructive, ascendente". Pe cartiere, între ateneele cele mai active amintim pe cel de la Obor, funcţionând pe lângă Şcoala de fete nr.33 care a organizat, gratuit, excursii în Ardeal pentru eleve sau Ateneul de la Societatea Comunală a Tramvaielor, care, a strâns de Anul Nou, 1928 o sumă semnificativă (aproape 7.000 lei) cu care au fost îmbrăcaţi copiii lucrătorilor nevoiaşi. De asemenea, profesorul Nicolae Iorga, a adunat Ateneului „Golescu", 200 de cărţi din biblioteca proprie.

Ateneul romanConcluzia acestui demers cultural este că politica n-ar mai trebui înţeleasă în sensul peiorativ, ca pe o însumare de promisiuni şi amăgiri electorale, ci ca o formă de spiritualizare, de coagulare sufletească în jurul unor valori certe. Ofensiva culturală începută prin ateneele populare evidenţiază progresul acumulat în scurt timp. De la primele manifestări, elitiste, la generalizarea comunicării culturale, diseminarea în medii cât mai comune, nu a trecut mai mult de un secol. O adevărată cultură de masă pleacă de la bază, iar ateneele populare au fost astfel de fundamente, de la care se aştepta trecerea la o viaţă culturală completă şi armonioasă. Din păcate, trecerea la regimul comunist, survenită în anii '50-'60 ai secolului trecut a produs, la nivel public, schimbări majore de identitate. Latinitatea a scăzut în interes, şi odată cu ea cultura de tip clasic, occidental, locul ei fiind treptat erodat de modelul slav. Utopia comunismului a estompat modelul specificului naţional şi odată cu el a tradiţiei culturale proprii. Abia, târziu, după două decenii, la sfârşitul anilor '70 şi începutul '80 România revine la unele din valorile sale tradiţionale, dar sub o coloratură politică cu totul nouă. Modelului cultural al „poporului unic muncitor" promovat sub Ceauşescu îi corespunde biblioteca de cartier, sau cel mult filiala sa din „Parcul de cultură şi odihnă".

Apar noi forme de cultură în condiţiile unei industrializări fără precedent. Locul tradiţiei rurale, specific naţionale este luat de un peisaj psiho-social nediferenţiat, uniform, neutru şi cenuşiu. Vechea Românie, paradisiacă, agrară şi culturală este înlocuită cu un model social nivelator. Tot ce constituia stereotipul public oficial : românul este harnic, devotat, muncitor, omenos, este receptat în registru negativ. Această realitate dublă, exprimată ideatic prin modelul „limbii de lemn", va lăsa semne adânci în mentalul colectiv, inclusiv după 1990, în epoca aşa zisă de tranziţie. Cultural vorbind, am involuat. Serbările populare de pe stadioane, ateneele populare devenite Universităţi populare, Cenaclul Flacăra, proiecte culturale faraonice, toate neterminate au creat, cu timpul, o imagine publică dublă, o lume paralelă cu cea reală, România de după 1990 trăieşte, sociologic vorbind, doar din proiectele culturale reşapate, suprapunând modelul propagandei comuniste peste o realitate interbelică supradimensionată. Mesajele culturale autentice, adaptate timpului actual întârzie să apară, de aceea şi instituţiile suferă de un puseu acut de credibilitate. Publicul s-a săturat de mesaje oportuniste, artificiale, copiate după modelele venite de aiurea şi aşteaptă încă mesajele autentice.Din această perspectivă sociologia, politologia şi ştiinţa comunicării trebuie să reacţioneze comun, iar bibliotecile, instituţiile culturale în general, pot fi principalul seismograf al schimbării. footer