Revista Art-emis
AUGUST '44 PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Miercuri, 31 August 2011 22:01

Ion-Măldărescu, art-emisAu trecut peste 67 de ani de la invazia sovietică şi instaurarea comunismului în Romania, realizată cu nemijlocitul sprijin regal, şi consolidată cu ajutorul „baionetelor sovietice" - aceleaşi care, trei ani mai târziu l-au forţat pe rege să abdice. Opera a fost desăvârşită de Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Petru Groza şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care au pregătit distrugerea României în anticamera regalului birou al lui Mihai I, urmaţi de Roitman-Chişinevski, Nicolski, Răutu... M. Roller & Co. În noaptea de 22/23 august 1944, Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, de comun acord cu faptul că numai Mareşalul Ion Antonescu poate incheia un armistiţiu rezonabil cu aliaţii, l-au trimis pe Brătianu la Mareşal, pentru a-i comunica sprijinul lor. După audienţă, Brătianu le-a comunicat hotărârea acestuia de a încheia, chiar a doua zi, armistiţiul, cu solicitarea unui acord în scris de la cei trei: „Vă rog, domnule Brătianu să mă înţelegeţi, este vorba de o răspundere istorică şi atunci luaţi-vă şi dumneavoastră, printr-un act scris, răspunderea şi nu prin discuţiuni care se pierd şi mâine pot fi negate." Acest lucru reiese şi din declaraţia generalului Pichi Vasiliu, în timpul procesului: „După plecarea lui Brătianu de la audienţa avută la Mareşal, acesta mi-a declarat că este hotărât să facă armistiţiul împreună cu Maniu şi Brătianu." Aceeaşi declaraţie făcut-o în instanţă şi Eugen Cristescu, şeful serviciului secret.

La ora 13.00 a zilei de 23 august 1944, şefii partidelor de opoziţie: I. Maniu, Gh. Brătianu şi Titel Petrescu rămăseseră pe aceeaşi poziţie, aceea de a-l sprijini pe Ion Antonescu să încheie armistiţiul, un motiv în plus pentru aceasta, cântărind şi întrevederea şefilor opoziţiei cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Agiu, reprezentanţii comuniştilor. Pe parcursul acestei întâlniri, la insistenţa imperativă a celor doi, referitoare la răsturnarea Mareşalului, exprimată prin somaţia: „...Răspundeţi: acceptaţi sau nu? Nu mai poate interveni din partea dvs încă o amânare!", generalul Sănătescu, reprezentantul Palatului, prezent şi el la intrunirea conspirativă nu a reacţionat în nici un fel atunci când delegatul comuniştilor a bătut cu pumnul în masă. Iuliu Maniu, care sesizase caracterul ultimativ al proiectului prezentat de comunişti, a întrerupt insolenţa vorbitorului, răspunzându-i surăzâtor: „Drăguţă... eu nu sunt obişnuit să se discute cu mine cu revolverul pe masă." Evenimentele s-au precipitat. Sătul de tutela Mareşalului, Regele a decis să facă el armistiţiul, „Dacă îl lăsăm pe Ion Antonescu să facă armistiţiul - a spus Regele - ne va ţine iar sub papuc." (Memoriile lui Gh. Brătianu).
Preocupat de soarta frontului şi de complexitatea situaţiei, Mareşalul nu avea de gând şi nici vreme de irosit pentru o vizită la Palat, însă după insistenţa - prin telefon - a generalului Sănătescu, în cele din urmă a acceptat. Între timp, la Palat, Regele împreună cu complotiştii: Mocioni-Stârcea, generalul revanşard Aurel Aldea şi Ioaniţiu, secretarul Regelui, colonelul-adjutant Emilian Ionescu, colonelul D. Dămăceanu şi alţii, suporterii ideii comuniştilor - aceea de a folosi vizita Mareşalului pentru a-l aresta - făceau pregătiri. Însuşi Regele a format o echipă din trei subofiţeri din paza sa personală: Bâlă, Dumitru Rusu şi Dinu, sub comanda maiorului Anton Dumitrescu. Subofiţerului Bâlă, Regele i-a încredinţat cifrul camerei-seif - o încăpere îngustă, fără aerisire - în interiorul căreia, i-a spus să aducă o măsuţă şi două scaune. „În cazul că îl arestăm, aici ai să-l închizi!". Abia atunci subofiţerul a înţeles ce se pregătea. În acel moment Regele a căzut de la înălţimea tronului, la nivelul ordonanţei, iar „Coroana" s-a rostogolit lamentabil. Misiunile încredinţate nu mai lasă nici un semn de îndoială asupra faptului că oricare ar fi fost răspunsul Mareşalului, orice ar fi dorit să facă, arestarea era hotărâtă, iar numele persoanelor ce se găseau în Casa Nouă, din spatele Palatului Regal vorbesc de la sine.

Asupra dialogului purtat la Palatul Regal şi a celor întâmplate în după-amiaza zilei de 23 august 1944, declaraţiile sunt foarte controversate şi contradictorii. Singurul supravieţuitor al evenimentelor care ar putea relata derularea „filmului" arestării Mareşalului este fostul suveran, dar „Majestatea Sa" nu are nici un interes să fie aflat întregul adevăr; păstrează tăcerea şi... nu va vorbi niciodată. Agenda lui Carol al II-lea - unde Mareşalul a notat succint derularea arestării - ascunsă decenii de către un membru al gărzii Palatului „strigă" adevărul. Regele a nesocotit opţiunea partidelor politice şi prin gestul condamnabil al arestării Conducătorului Statului - şi de facto al Armatei - a adus prejudicii şi suferinţe inimaginabile neamului românesc. Complotiştii nu s-au sfiit să-şi însuşească toată acţiunea de încheiere a armistiţiului pe care Mareşalul o definitivase la Snagov, înainte de a pleca la Palat, ca şi toate măsurile de pregătire militară prevăzute de Mareşal în acest scop. Pentru a-şi pune în aplicare planurile nechibzuite, complotiştii au abuzat de toate înlesnirile pe care Mareşalul le acordase opoziţiei pentru a stabili contacte şi a trata cu aliaţii, nefiind niciodată deranjaţi de organele de siguranţă ale ţării. După marea infamie - arestarea Mareşalului, Regele a mai comis imensa eroare materializată prin citirea, în seara aceleiaşi zile, la radio, a proclamaţiei întocmite de comunişti şi care a echivalat cu capitularea necondiţionată a României. Nesăbuinţa Regelui a permis sovieticilor, ca între 23 august şi 12 septembrie 1944, să mai ia în prizonierat între 130.000 şi 170.000 de ostaşi şi ofiţeri români, aceştia adăugându-li-se celor capturaţi pe frontul de est. (Raportul M.St. M. al Armatei Române din 1945).

De teama represaliilor forţelor militare germane, dovedind „marele său curaj" Regele a plecat din Bucureşti, refugiindu-se la moşia sa din judeţul Gorj, de unde s-a reîntors doar când situaţia a trecut sub controlul sovietic. Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou, Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: URSS i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau - Ordinul „VICTORIA".
Decretul care însoţea distincţia, menţiona:
„Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu ORDINUL VICTORIA.
Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al URSS, Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945". (Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane).

În anul 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa Regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor fruntaşi politici ai vremii. Cu o „oarecare" întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul SUA la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai, Medalia şi Decretul Legiunii Meritului cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman. Consecinţele acelui nefericit 23 august 1944 - yi a trădării naţionale s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în inchisori, unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria: „(...) au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa" ... caracterizând actul trădării: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă". (Ştefan Dumitrescu, DELIRUL vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004, p. 433, 435)

În România postdecembristă, cuvântul trădare a fost înlocuit cu găselniţa-surogat defectare. În acest fel trădarea este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat. Fostul suveran, revenit în România după decenii, îşi trăieşte ultimii ani de viaţă îndestulat şi condus de alţii, aşa cum a trăit în copilărie şi în anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală cuiva, pentru trădarea sa. Generalului Pacepa (care nu doar pe Ceauşescu l-a trădat, el şi-a trădat ţara), prin hotărâre judecătorească, i-au fost restituite, averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou... După război, printre călăii intelectualităţii româneşti care au deţinut funcţii importante în conducerea României se află numeroşi evrei: Ana Pauker (Hannah Rabinshon, poreclită „Stalin cu fustă"), Carol Lustig, Ana Toma (Ana Grossman), Avram I.Bunaciu (Abraham Gutman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Ghizela Vass, Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin), Walter Roman (Erno Neulander), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Leonte Tismaneanu (Enea Leon Tismeneţki), Alexandru Nicholschi (Boris Grundberg), Dionis Patapievici, Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), Teohari Georgescu (Burah Tescovici)... Din păcate, exemplele pot continua. Nimeni nu i-a judecat vreodată.

Privind retrospectiv, putem construi similitudini, ca şi diferenţe între soarta Mareşalului Ion Antonescu şi a altor protagonişti ai celui de-al doilea război mondial:
Adolf Hitler s-a sinucis înainte de capitularea Germaniei.
Benito Mussolini a fost împuşcat de „partizanii" comunişti.
ww2 protagonistiMiclos Horthy, „amiralul fără flotă" - aflat şi el de partea Axei - s-a purtat inuman cu ne-maghiarii: români, slovaci, ruteni, sârbi şi evrei. Nu a fost trimis în faţa vreunui „Tribunal al poporului", nu a fost condamnat şi nici asasinat de ai lui. După război, a fost adăpostit într-un castel din Germania, apoi mutat în Portugalia. Nu a fost „vânat" de Simon Wiesenthal, de vreun român, de vreun sârb sau de altcineva. Şi-a dat obştescul sfârşit în linişte, ce-i drept, departe de ţara sa, dar nederanjat de nimeni. Spre onoarea conaţionalilor lui, a fost reabilitat iar resturile sale pământeşti au fost aduse în Ungaria şi reînhumate cu funeralii naţionale. Nimeni nu s-a împotrivit.
Mareşalul Carl Gustaf Emil Mannerheim, deşi a luptat împotriva ruşilor încă din 1918, apoi în anii 1939-1940 le-a administrat acestora o ruşinoasă corecţie, deşi a fost aliat cu Hitler, nu a fost judecat, de vreun „Tribunal al poporului" finlandez, nu a fost condamnat şi cu atât mai puţin executat, ba mai mult, în anul 1944 a fost ales Preşedinte al Finlandei, demnitate pe care a deţinut-o până în anul 1946. Astăzi statuia lui ecvestră tronează în piaţa Parlamentului Finlandei, din Helsinki. Finlandezii îşi respectă înaintaşii.
I. V. Stalin a fost cel mai mare criminal din istoria omenirii, dar evreii se prefac a nu cunoaşte acest adevăr incontestabil. Abia după dispariţia dintre cei vii, crâmpeie de adevăr au început să iasă la lumină şi, parţial, să fie difuzate în văzul lumii.
EX Regele Mihai I. „Când, la sfârşitul anului 1947, comuniştii pe care i-a adus la putere l-au aruncat ca pe o măsea stricată, Regele nu mai era decât un infirm moral. Nici Stalin, nici Truman nu au mai mişcat vreun deget pentru el." (Josif Constantin Drăgan, MAREŞALUL ANTONESCU ŞI RĂSBOAIELE DE REÎNTREGIRE, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p.371).
A trăit în străinătate până după evenimentele din decembrie 1989. În urmă cu câţiva ani guvernele postdecembriste i-au „restituit" o serie de bunuri, unele neaparţinându-i vreodată şi i-au acordat favoruri cuvenite foştilor şefi de stat. În contradicţie cu orice legi şi protocoale, a fost inventată „Casa regală" a Republicii România, iar Ex„Majestatea Sa" a declarat-o pe una din fiicele sale - soţie a unui „principe" de mucava - „moştenitoarea tronului".
Mareşalul Ion Antonescu a dus un război împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania, pentru recâştigarea teritoriilor răpite de URSS în 1940. La 23 august 1944 mareşalul-martir al românilor, a fost trădat de regele său şi predat, în plin conflict militar inamicului. Regele Mihai a participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe umerii Mareşalului. După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu a fost transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal, (în prima perioadă a detenţiei) a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare conducător militar - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui. În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară unde a fost „judecat" de „Tribunalul poporului" - o mascaradă sub regie străină, derulată sub presiunea lozincilor străzii - şi condamnat la moarte. De fapt (ca şi arestarea Mareşalului) sentinţa fusese hotărâtă înainte de înscenarea procesului.

Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului", din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la fel de actual astăzi, poate, chiar şi în viitor:
„Scump popor român, (...) Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914.
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.
Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi." (Gh. Buzatu, ROMÂNIA, CU ŞI FĂRĂ ANTONESCU, Iaşi, Ed.Moldova, 1991, p. 336).

„Domnule Preşedinte şi Onorat Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.
Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.
Eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am făcut." (Ioan Dan, „PROCESUL" MAREŞALULUI ION ANTONESCU, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005, p.434)

Luându-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! ... urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc că mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam." (Josif Constantin Drăgan, Mareşalul Antonescu şi răsboaiele de reîntregire.„Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! TRĂIASCĂ ROMÂNIA! Foc!"

Ceea pentru ceilalţi protagonişti învinşi este posibil - recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de luciditate - pentru mareşalul Ion Antonescu este interzis. Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Până şi regelui Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pământeşti. Oare ale Mareşalului unde or fi? În timpul celui de-al doilea război mondial nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii - iar aceştia sunt cu mult mai numeroşi - în ţările de sub influienţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat, în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a „necondamnării" mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria primilor miniştrii ai României, constituie încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil, de măsluire brutală a istoriei. Ariel Sharon, fostul prim ministru al Israelului a ordonat masacrul comis asupra civililor palestinieini din taberele de refugiaţi de la Sabra şi Shatilla, din lagărele Libanului ocupat de Israel (numărul victimelor neevreilor masacraţi nu este accesibil publicului, el ridicându-se la câteva mii). Ariel Sharon nu a fost pus, niciodată sub acuzare pentru faptele comise, de către aceleaşi organizaţii care îl acuză pe Ion Antonescu. Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti postdecembriste nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este condamnat şi ucis în fiecare nouă zi. Fac apel la Nicolae Iorga, citându-l: „DE CE ATÂTA URĂ?"'
(Fragment din volumul „Pagini cenzurate, pagini ocultate")
footer