Revista Art-emis
Anul 1940, an de cumpănă în istoria românilor (1) PDF Imprimare Email
Gabriela Vasilescu   
Duminică, 14 August 2011 23:11
romania 1940Ţin să afirm şi să subliniez că, de pierderea graniţelor, nu este şi nu trebuie făcută vinovată Armata. Cunosc Armata. Cunosc pe soldaţii şi pe ofiţerii ei. Oricare ar fi fost starea materială a Armatei, ofiţerii şi soldaţii s-ar fi bătut. Pentru salvarea Ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, Armata s-ar fi luptat." (Ion Antonescu - 1 octombrie 1940)

Anul 1940 poate fi denumit ca fiind anul cel mai tragic din istoria românilor. De la sfârşitul lunii iunie şi până la începutul lunii septembrie, România a suferit rapturi teritoriale care au însumat circa 33,8% din suprafaţa ţării (100.913 km2) şi o pierdere de 6.777.000 de locuitori (adică 33,3% din populaţia ţării)[1]. Practic, România Mare devenise amintire. Pentru a înţelege cum de a fost posibil aşa ceva, de ce o ţară cu circa 20 de milioane de locuitori[2] şi cu „o armată de peste 1.260.000 de ostaşi (la 15 iunie 1940)"[3] a asistat la dezmembrarea teritoriului ei naţional fără să riposteze măcar, ar trebui mai întâi să analizăm ceea ce s-a întâmplat de-a lungul întregului an 1940, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Numai în acest fel vom putea înţelege cursul evenimentelor, iar în viitor, învăţând din erorile trecutului, vom putea evita o eventuală tragedie naţională. Situaţia internaţională s-a înrăutăţit simţitor la sfârşitul deceniului trei. Ca urmare a acestui fapt, la 1 septembrie 1939 a fost declanşat cel de-al doilea război mondial. Fără să fi formulat în prealabil vreo declaraţie oficială de război, Germania a atacat Polonia. A doua zi, Ungaria şi-a mobilizat şi ea toate forţele în vederea declanşării unui atac asupra ţării noastre. Totodată s-au semnalat concentrări de forţe armate şi la graniţa româno-sovietică de pe Nistru. Pe data 3 septembrie 1939, Anglia şi apoi Franţa au declarat război Germaniei, pentru a-şi onora obligaţiile asumate prin garanţiile acordate statului polonez. Urmând lanţul, Uniunea Sovietică a intrat şi ea în conflict. Astfel, la 17 septembrie 1939, conform înţelegerii cu aliatul german, Armata Roşie a trecut graniţa răsăriteană a Poloniei. Se demonstra în acest fel, că în ceea ce privea politica europeană de atunci, între Germania şi Rusia exista o anume concordanţă. Treptat războiul s-a extins şi în celelalte state, iar în scurt timp a devenit mondial. Flăcările sale nu au mai putut fi stinse decât abia după şase ani de zile, timp în care omenirea a suferit numeroase pierderi materiale şi umane.

România şi-a exprimat la scurt timp după izbucnirea conflictului, poziţia sa oficială, prin „Declaraţia guvernamentală din 4 septembrie 1939". Declaraţia, care afirma printre altele că „guvernul veghează la siguranţa intereselor naţionale", a fost aprobată două zile mai târziu şi de către Consiliul de Coroană. [4]. Obiectivul politicii externe al ţării noastre în acele momente a devenit asigurarea unei bune înţelegeri cu vecinii (inclusiv prin încheierea unor pacte de neagresiune). Astfel, statele Înţelegerii Balcanice[5] au fost chemate să adopte o atitudine faţă de evenimentele recent petrecute. În noua situaţie ţara noastră a încercat o serie de măsuri prin care să poată să menţină spaţiul sud-est european în afara conflictului mondial. Amintim în acest sens:
- proiectul „Blocul Balcanic", lansat la 19 septembrie 1939 la Jebel, la întâlnirea miniştrilor de externe român şi iugoslav (care urmărea atragerea Bulgariei în Înţelegerea Balcanică, chiar în condiţiile unor revendicări teritoriale).
- la 28 octombrie 1939 au fost făcute propuneri în sensul realizării unui „Bloc al Neutrilor", în care ar fi urmat să intre alături de ţările din Înţelegerea Balcanică, ţări precum: Ungaria, Bulgaria şi Italia. Neutralitatea şi neagresiunea statelor membre între ele, urmau să fie principiile de bază ale alianţei. Nici unul din proiectele de mai sus nu a putut fi realizat. Deoarece în locul unei politici „înţelegătoare, dar ferme" cerută de ţara noastră, în faţa permanentelor revendicări teritoriale ungare şi bulgare, Turcia şi Iugoslavia au solicitat României să facă concesii (solicitare reînnoită şi în 2/4 februarie 1940, la Belgrad, la ultima sesiune a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice). Grigore Gafencu, ministrul de externe român de atunci, intuind situaţia dificilă, recomanda prudenţă desăvârşită faţă de englezi şi francezi (care nu ne puteau da însă nici un sprijin atunci), iar în cazul în care urma să apară o solicitare tranzacţională, marele om politic sfătuia „să rezistăm şi să câştigăm timp". Dar pentru aceasta, era nevoie să fie întocmit un „Plan de apărare a ţării", făcut prin forţe proprii (în condiţiile în care România nu se mai putea baza pe alianţa militară cu statele din Înţelegerea Balcanică).

La 29 martie 1940, la vechile solicitări ungare şi bulgare, s-au adăugat şi cele ruseşti. Iată ce avea să declare în acest sens, V. M. Molotov - Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al U.R.S.S. - în faţa Sovietului Suprem: „Printre ţările meridionale vecine pe care le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune: România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, ne rezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară."[6] Ocupare Belgiei şi Olandei [7] de către trupele Reichului, intrarea iminentă a Italiei în război, situaţia gravă de la graniţa răsăriteană unde au fost masate circa 35 de Divizii sovietice, precum şi imposibilitatea de a primi vreun ajutor în caz de forţă majoră, au fost tot atâtea cauze care au dus în cele din urmă la schimbarea politicii externe a ţării noastre. Astfel, în data de 28 mai 1940, primul-ministru Gheorghe Tătărescu a trimis ambasadorului german în România, o notă prin care se exprima neliniştea guvernului român pentru situaţia de la frontiera cu Uniunea Sovietică. Răspunsul trimis de Germania a sosit în ziua de 2 iunie 1940. Acesta tatona cercurile politice româneşti, pentru a afla în ce măsură erau dispuse să accepte modificări de frontieră. În asemenea condiţii, României nu-i mai rămânea decât o singură posibilitate. Să-şi extindă cât mai repede posibil colaborarea cu Germania. Gest pe care îl va face în cele din urmă, la 18 iunie 1940. Astfel, la aproape un an de zile, s-a adeverit afirmaţia lui Hitler din 25 august 1939: „România nu mai este în situaţia de a lua parte la un conflict împotriva Axei."[8] Germania nu dorea însă un război pe teritoriul românesc, fiindcă asemenea conflict ar fi putut să o lipsească de petrolul din ţara noastră. Iar cel de-al III lea Reich avea o mare nevoie de produse petroliere. Scopul urmărit era acela de a subordona economia românească şi de a-i controla resursele petroliere, precum şi alte materii prime, „ca o condiţie preliminară pentru aprovizionarea îndestulătoare a Germaniei într-un război de mai lungă durată."[9] Pentru o bună reuşită a acestui plan: „România va trebui micşorată şi din motive politice europene, deoarece poporul român, democrat din fire, a rămas sufleteşte alături de Anglia şi Franţa şi, în consecinţă, Axei nu-i convine o Românie mare care să aibă în Balcani rolul de diriguitoare."[10]

[1] La 28 iunie 1940 România a cedat Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa; la 30 august 1940, în urma celui de-al doilea Dictat de la Viena ţara noastră a fost nevoită să cedeze în favoarea Ungariei horthyste, nord-vestul Transilvaniei; la 7 septembrie România a semnat la Craiova un acord cu Bulgaria, prin care era cedat Cadrilaterul. Vezi pe larg Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1989.
[2] În anul 1939, România ocupa locul 8 în Europa ca suprafaţă (295.049 km2) şi locul 7 ca populaţie (cu 19.933.802 locuitori).
[3] *** Veteranii pe drumul onoarei şi a jertfei. 1941 – 1945, Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1998, pg 12.
[4] Chiar dacă s-a declarat neutră, România a ajutat cât a putut Polonia, asumându-şi consecinţele: tezaurul polonez (estimat la aproximativ 45 milioane de dolari), a tranzitat teritoriul românesc şi a fost îmbarcat în portul Constanţa, pe un vas sub pavilion englezesc, iar când Uniunea Sovietică a atacat şi ea Polonia, guvernul român a acceptat ca preşedintele şi guvernul polonez să treacă frontiera în ţara noastră, cu condiţia de a nu desfăşura nici o activitate politică. Aceştia au fost urmaţi de 100.000 refugiaţi, dintre care 60.000 militari, mulţi refuzând să mai părăsească teritoriul României, prezenţa lor într-un număr destul de mare producând greutăţi Statului român. Din această cauză, la 15 februarie 1941 (adică la aproape doi ani de la declanşarea războiului), generalul Ion Antonescu a notat pe un raport al Ministerului Finanţelor: „Eu nu mai plătesc ajutoare. Ţara va fi curăţată de polonezi. Nu rămân decât cei pentru care am dat dispoziţii speciale şi aceştia numai până la sfârşitul războiului. […] Toate cheltuielile făcute cu polonezii vor fi contabilizate“. Vezi pe larg – Arimia Vasile, Ion Ardeleanu – Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării, Editura Românul, Bucureşti, 1992, pg. 54.
[5] După cum ştim Înţelegerea Balcanică era o alianţă cu caracter regional, menită să transforme sud-estul Europei într-o zonă a păcii (actul de înfiinţare s-a semnat la 9 februarie 1934, de către Turcia, Grecia, Iugoslavia şi România). Numai că anul 1940 a găsit alianţa divizată, ea ne reuşind să se ridice la nivelul aşteptărilor.
[6] Dinu C. Giurescu – România în al doilea război mondial, Editura All, Bucureşti, 1999, pg. 11.
[7] Belgia şi Olanda au fost invadate în aceeaşi zi de 10 mai 1940. Conform tacticii germane de invazie, atacul a început cu paraşutiştii, după care au urmat tancurile şi trupele (era folosită şi aviaţia atunci când era nevoie). Armata belgiană a reacţionat, fiind ajutată şi de unităţi engleze şi franceze. Cu toate acestea, rezultatele au fost sub aşteptări, iar regele Leopold al III lea a cerut soldaţilor săi să depună armele pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti inutile. Olanda a capitulat şi ea imediat după bombardarea oraşului Rotterdam (regina Wilhelmina a părăsit ţara).
[8] „Revista de Istorie Militară”, nr. 4/1999, pg. 3. Vezi pe larg, colonel Ilie Schipor – Capacitatea operativ-strategică a României în primul an al celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939 – septembrie 1940).
[9] Op. cit., pg. 4.
[10] Op. cit., pg. 5. footer