Revista Art-emis
Importanţa ştiinţifică a memoriilor în cercetarea trecutului: cazul deportărilor din R.S.S. Moldovenească PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 25 Noiembrie 2018 19:35

Latinitate Romanitate RomânitateActualitatea temei.

În pofida faptului că există suficientă literatură consacrată importanţei memoriilor unor categorii de oameni sau grupuri sociale sau etnice, ale unor personalităţi de vază (deosebite) etc.[1], în ciuda faptului că funcţionează cu succes instituţii solide, ce se ocupă cu istoria orală[2], totuşi uneori mai auzim/citim opinii sceptice, referitoare la locul şi importanţa eforturilor, deloc uşoare, în adunarea, publicarea şi utilizarea memoriilor. Scopul acestei comunicări este de a arăta importanţa memoriilor supravieţuitorilor deportărilor din R.S.S. Moldovenească în Siberia sau nordul Kazahstanului, în anii 1941, 1949 şi 1951. De la bun început vom sublinia că istoria nu se reduce doar la memorii, oricât de corecte ar fi ele. Am considerat, însă, că istoria poate fi prezentată adecvat numai atunci când cercetătorul utilizează toate sursele de care dispune, iar între acestea, cele de istorie orală îşi au locul şi importanţa lor. Mărturisirile oamenilor, completate cu documente din arhivele de familie, cu imagini ale timpului şi locului dat, cu alte dovezi materiale şi - bineînţeles -, cu dosarele din arhivele instituţiilor statului, contribuie esenţial la înţelegerea mai clară a istoriei noastre.

Surse documentare pentru această comunicare ne-au servit cele cinci volume din seria „Arhivele Memoriei"[3], elaborate în cadrul Programului de Stat „Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din R.S.S. Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953", în unele cazuri - memoriile publicate de deportaţi, precum şi memoriile supravieţuitorilor deportării/deportărilor, aflate deocamdată în manuscrise. Iată câteva din cele mai importante „completări" ale „marii istorii", câteva contribuţii ale „micii istorii", adică, a istoriei orale.

1. Gospodăria persoanelor deportate în 1941.

Ceea ce putem afla inedit de la persoanele intervievate se referă, în primul rând, la motivele deportării, între acestea fiind gospodăria/averea celor deportaţi. Examinând mărturisirile intervievaţilor, constatăm că drept motiv pentru deportare, în unele cazuri, a fost suprafaţa pământului, aflat în posesia oamenilor, uneltele de muncă, imobilele, folosirea muncii altor persoane, înţeleasă de sovietici ca „exploatare a muncii omului de către om", dar şi considerente strict utilitare sau de răzbunare. Primarul din Căuşeni, Alexandru Fedeleş, a făcut studii preuniversitare; vorbea limbile română, germană, rusă şi franceză. În 1932, împreună cu un consătean, Sava Vrabie, Alexandru Fedeleş a făcut studii de agronomie în Franţa. Cu regret, nu s-au păstrat documente din anii de studii în Franţa. Revenind în Căuşeni, Alexandru a lucrat agronom, s-a ocupat cu creşterea viţei de vie, cu pomii fructiferi. În toamna anului 1940 autorităţile sovietice de ocupaţie l-au condamnat la cinci ani de lagăr, trimiţându-l în regiunea Arhanghelsk, unde a şi murit peste câţiva ani.

Din memoriile domnului Erimia Fedeleş, feciorul lui Alexandru: „Familia noastră a avut şase deseatine de pământ, dintre care o deseatină şi jumătate era viţă de vie altoită. Noi aveam casă bună, poiată, în care puteam ţine o pereche de boi, o pereche de cai, câteva oi. Aveam iaz, o fântână; era o frumuseţe de gospodărie. Nu departe de gospodărie, bunelul şi tata au sădit o pădure. Din pădure luam harage şi mlajă pentru legatul viţei de vie. În fiecare toamnă, cu o căruţă specială, trasă de un cal, tata ducea strugurii la vânzare, la comercianţii evrei din Căuşeni. Am avut două beciuri. Unul mai mare; în timpul războiului, în 1941, apoi în 1944, în beci s-au adăpostit şase familii. Am avut poloboace pentru vin, mult inventar agricol: teascuri, maşină de bătut popuşoi, plug cu două tăişuri, boroană, tot ce trebuia pentru prelucrarea pământului"[4]. Cu o anumită rezervă, am putea spune că gospodăria familiei Fedeleş era una de fermier. Astfel de gospodării erau şi în celelalte localităţi rurale din Basarabia, proprietarii cărora au fost aleşi primari. Anume ei au fost deportaţi în Siberia în vara anului 1941.

2. Condiţiile deportării din 1941.

Deportarea basarabenilor în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 a avut o trăsătură specifică: au fost ridicate familiile cu prezenţa obligatorie a soţului (în cazurile în care, din varii motive, capul familiei nu era acasă în momentul deportării, familia nu fusese deportată). În plus, după trecerea Nistrului, bărbaţii au fost separaţi de familii.
Vasile Caterev, deportat în 1941 din s. Olăneşti, raionul Ştefan Vodă, în reg. Aktiubinsk, Kazahstan, confirmă specificul deportării basarabenilor din iunie 1941: la scurt timp după trecerea Nistrului, bărbaţii au fost separaţi de soţii şi copii şi trimişi în eşaloane separate. „Pe noi [adică mama şi copiii, A.P.] ne-au dus cu tovarnâi [tren-marfar, rus., A.P.] câte două familii într-un vagon, da pe bărbaţi otdelino [separat, rus., A.P.] într-un eşalon. Pe tata l-au dus într-o parte, iar pe mama cu trei copii în altă parte. Ne-au despărţit. Pe bărbaţi i-au luat în Sverdlovsk. Tata a murit acolo, în Sverdlovsk. [Aproape] toţi [bărbaţii deportaţi din R.S.S.M. - n.n. A.P.] au murit acolo. N-a mai ştiut nimeni de ei. Şi-au bătut joc de ei, au murit de foame, de frig, atunci, în 1941...". Iar foarte puţinii supravieţuitori ai lagărului din Sverdlovsk, continuă Vasile Caterev, „cine au venit de acolo, trei ani au mai trăit, au murit repede"[5].

3. Descrierea locului deportării, locului de trai, a condiţiilor de muncă şi atmosfera interumană de acolo.

În memoria intervievatului (Vasile Caterev), kazahii nu sunt oameni răi. Mai răi erau haholii (ucrainenii). Citez: „Nu prea ne-au avut la inimă... Chiar de la început ne-au zis „kulaki" [adică „chiaburi", echivalent „duşmani", A.P.]. Pe mine mă băteau, aveam trei ani şi nu ieşeam afară, şedeam mai mult în casă şi mă uitam pe fereastră cum se joacă copiii afară..."[6]. Situaţie confirmată şi de alţi memorialişti, Boris Vasiliev, de pildă, în „Stalin mi-a furat copilăria", şi alţii. Privind hrana, Vasile Caterev spune: „Am tras foamete şi încă cum am tras! Că atunci, în 1941, a început războiul [germano-sovietic, la 22 iunie 1941, A.P.]; în satele celea nu era nici de foc, nici mâncare. Case ne-au dat, fără uşi, fără ferestre. Mama mai muruia, mai punea o bucată de sticlă, şi apoi se găsea hoziaenul [stăpânul, rus., A.P.] şi ne dădeau altă casă".
Pavel Boian, deportat din s. Carahasani, r. Ştefan Vodă, în 1949, în regiunea Kurgan: „Câtă foame am tras, câtă vrei, mai ceva ca în 1946. Aici [adică acolo, în Siberia, A.P.] uneori nu mâncam cu săptămânile; mai fierbeam câte un cartof, că de foc era cu ce face focul, şi dintr-un cartof te umflai. Foamete a fost în primii ani. După aceia a fost mai uşor, după moartea lui Stalin..."[7].

4. Situaţia specifică după cel de-al Doilea Război Mondial (impozitarea excesivă a familiilor înstărite şi alcătuirea listelor numiţilor „chiaburi").

După încetarea războiului (1945) o parte din persoanele deportate în 1941 au fost eliberate şi s-au întors la baştină. Dar bucuria revenirii nu a fost de lungă durată. Chiar rudele lor apropiate se temeau să se întâlnească, să discute cu foştii deportaţi.
Polina Arpenti, n. în 1923, deportată din Carahasani, raionul Ştefan Vodă, [deportată] de două ori, în 1941 şi 1949. Bunelul ei a fost primar în Carahasani, deportat cu familia în 1941. Iată ce spune ea despre tată-său, Serafim: „[În 1946] El a venit în Olăneşti, la mama. Era foarte slab şi toate rudele mamei se temeau de el ca nu cumva să-i închidă; oamenii deja aveau frică..." .
Pavel Curoş, n. 1935 în s. Şeptelici, r. Soroca: „Din 1945, de când mă ţin minte, de când ruşii [sovieticii] s-au reinstalat aici, în Basarabia, a început perceperea postavcii[8], a zaimurilor[9]. Eu ţin minte acele momente pentru că vorbeau părinţii despre asta, despre situaţia creată. Ţin minte că mama avea un teanc de zaimuri. În acei ani, de după război, desigur că erau greutăţi mari şi statul a recurs la împrumuturi de la populaţie. Împrumutul de stat a fost nelegitim pentru că perceptorii veneau la cei înstăriţi, dar cereau bani şi de la cei săraci. De la cei săraci, ce puteai lua? Şi atunci autorităţile s-au concentrat asupra familiilor înstărite. Venea unul după altul: zaim, zaim, zaim, postavcă... Perceptorii veneau şi ziceau: „Dă zaimul!" Da de unde? Nu-i de unde. Ce au făcut părinţii? S-au dus şi au vândut vaca şi au dat zaimul. Apoi au vândut calul şi au dat zaimul, înţelegeţi? A fost un dezastru extraordinar. Consider că a fost o crimă, comisă de autorităţi faţă de popor!"[10].

5. Ridicarea din 5 spre 6 iulie 1949.

Este curios faptul că mai multe persoane ridicate în 1949 nu ştiau (nu ştiu nici azi) motivul deportării. Astfel, Maria Borisova, n. 1930, deportată în 1949, din satul Purcari, r. Ştefan Vodă spune: „Am fost deportaţi, dar nu ştiu de ce. Părinţii n-au făcut nici un rău nimănui, au muncit... După cum am înţeles atunci, tata n-a fost din bogătaşi mari, dar a muncit mult şi a făcut căsuţe bune... Am înţeles că vinovați au fost oamenii din sate. Unii pe alţii s-au pârât, n-aveau ochi să se vadă, şi numai pe noi ne-au dus, că în casele noastre au intrat şi au făcut selisovetul [consiliul local, A.P.]. Bogătaş tata n-a fost, că nu avea pământ mult şi era bolnav şi numai el ştie cum s-a chinuit şi a făcut casele celea bunişoare..."[11].
Dl Ion Buzilă, n. 1949, deportat în acelaşi an (avea o lună), afirmă: „Nu ştiu de ce ne-au ridicat, pentru că n-am avut practic nimic, am avut un bac de untură şi un sac de făină de mămăligă; au astupat locul cuiva... Casa părinţilor era amplasată în centrul satului. ...Trebuia în casa noastră să vină alţii să trăiască. La noi a fost un procuror..."[12].

6. Locul de destinaţie (condiţiile de trai şi muncă, de ocrotire a sănătăţii, de educaţie, laică şi religioasă, solidaritatea, dar şi lipsa de coeziune umană etc.).

Polina Arpenti, citată deja, zice: „Am trăit în Alga [regiunea Aktiubinsk]. Mereu eram [numită] doci vraga naroda [„fiica duşmanului poporului", rus., A.P.]. Nici nu ştiţi ce înseamnă asta! În şcoală permanent ni se vorbea despre Pavlik Morozov şi Zoia Kosmodemianskaia [persoane-model în procesul de îndoctrinare comunisto-patriotică a şcolii sovietice, A.P.] şi noi ştiam că tatăl meu era „Vrag naroda, kulak, krovopieţ" [„duşman al poporului, chiabur (= exploatator al muncii omului, A.P.), băutor de sânge", rus., A.P.]. Toate aceste cuvinte erau adresate părinţilor mei. Nu vă puteţi închipui: noi trebuie să ne iubim părinţii, să ne mândrim cu ei. Eu îi iubeam, pentru că erau excelenţi, dar nu puteam înţelege acele cuvinte: cum puteau fi ele adresate părinţilor mei când eu ştiam că ei sunt atât de bravo?"[13].

Concluzie

Studiile de caz, cercetate şi expuse în cadrul Programului de Stat „Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953", sunt documente de o importanţă majoră în examinarea politicii Statului sovietic faţă de populaţia înstărită şi instruită din numita R.S.S. Moldovenească. „Marea istorie", bazată doar pe documente oficiale, arhivate în instituţiile statului, este unilaterală, prezintă doar poziţia oficialităţilor comuniste de atunci şi nu se referă la soarta miilor de oameni deportaţi în Siberia. Fără aceste memorii-documente trecutul nostru ar părea aşa cum şi-ar fi dorit autorităţile comuniste de atunci: „luminos", fără crime, comise de potentaţii zilei, fără mii de morţi şi fără sânge nevinovat vărsat, fără trădări şi trădători (colaboraţionişti cu Puterea sovietică de ocupaţie). Nu întâmplător atâta timp cât au guvernat, bolşevicii sovietici nu au permis expunerea în public a acestor memorii traumatizate. Publicarea lor înseamnă nu doar reabilitarea victimelor comunismului, ci şi săvârşirea unui act de justiţie.

Notă: Comunicare prezentată pe data de 23 noiembrie 2018, în cadrul Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Latinitate, romanitate, românitate", ediţia a II-a, desfăşurată la Facultatea de Istorie şi Filosofie, U.S.M.

------------------------------------
[1] Vezi, de pildă: Doru Radosav. Istoria din memorie. Încercări de istorie orală, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016, 403 p.
[2] Drept exemplu poate servi Institutul de Istorie Orală, care funcţionează în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, fondat la iniţiativa profesorilor Pompiliu Teodor şi Doru Radosav, în 1997. „Cercetările de istorie orală au în atenţie, cu precădere, acea parte din istoria contemporană care oferă posibilitatea intervievării martorilor oculari sau a urmaşilor acestora (...). Sub aspect metodologic, istoria orală nu oferă doar instrumentele pentru recuperarea trecutului recent, ci şi o grilă de interpretare şi analiză a documentelor scrise...". Vezi: Institutul de Istorie Orală. În: https://www.istoriaorala.ro/ [vizitat pe 22 noiembrie 2018].
[3] Ludmila Cojocaru (editor). Arhivele Memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii, documente, studii de caz. Vol. I: Cercetări realizate în localităţile din centrul Republicii Moldova, tom I, Chişinău, Balacron, 2016, 336 p.;
Elena Postică (editor). Arhivele Memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii, documente, studii de caz. Vol. II: Cercetări realizate în localităţile din sudul Republicii Moldova, tom I, Chişinău, Balacron, 2016, 334 p.;
Lidia Pădureac (editor). Arhivele Memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii, documente, studii de caz. Vol. III: Cercetări realizate în localităţile din nordul Republicii Moldova, tom I, Chişinău, Balacron, 2016, 336 p.
Elena Postică (editor). Arhivele Memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii, documente, studii de caz. Vol. II: Cercetări realizate în localităţile din sudul Republicii Moldova, tom II, Chişinău, Balacron, 2016, 336 p.;
Lidia Pădureac (editor). Arhivele Memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii, documente, studii de caz. Vol. III: Cercetări realizate în localităţile din nordul Republicii Moldova, tom 2, Chişinău, Balacron, 2017, 336 p.
[4] Au pătimit părinţii primarului, familia lui, copiii lui şi chiar nepoţii. Cazul Alexandru Fedeleş, Căuşeni. În : Anatol Petrencu. Teroarea stalinistă în Basarabia. Studii, documente, memorii, Chişinău, Tipografia Balacron, 2013, p. 103-104.
[5] Manuscris, [Arhivele Memoriei, vol. III, tom. 3] în curs de apariţie.
[6] Ibidem.
[7] Ibid.
[8] Livrări obligatorii de produse la stat (rus.)
[9] Împrumuturi de stat de la populaţie (rus.)
[10] Când ne-au deportat, plângea tot satul. În: Ludmila Cojocaru (editor). Arhivele Memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii, documente, studii de caz. Vol. I: Cercetări realizate în localităţile din centrul Republicii Moldova, tom I, p. 276-277.
[11] Manuscris, [Arhivele Memoriei, vol. III, tom. 3] în curs de apariţie.
[12] Ibidem.
[13] Ibid.

footer