În cei 22 de ani de perioada interbelică, la conducerea României s-au aflat 33 de guverne. Dintre acestea, doar două au avut un mandat întreg de patru ani - guvernul Ionel I.C. Bratianu (19 ianuarie 1922 - 29 martie 1926) şi guvernele Gheorghe Tătărăscu (5 ianuarie 1934 - 28 decembrie 1937). Guvernele lui Gh. Tătărăscu au fost însă remaniate de 24 de ori. Cu excepţia celor două perioade, rezultă că, într-un interval de 14 ani, la conducerea ţării s-au perindat 31 de guverne. De asemenea, este semnificativ că între 1919-1940 s-au organizat 11 alegeri generale, iar Parlamentul a cunoscut doar două legislaturi întregi. Din analiza acestor date, rezultă faptul că România interbelică era departe de rigorile unui stat cu o democraţie autentică şi funcţională.

Una dintre vulnerabilităţile caracteristice ale societăţii româneşti interbelice, care a constituit un factor major de instabilitate, a fost cea a contrastelor social – economice. Observatorii străini remarcau, cu o surprindere evidentă, faptul că existau două lumi paralele în România: una, redusă numeric, a luxului şi rafinamentului occidental şi alta, majoritară, a simplităţii ancestrale a traiului locuitorilor ei. Ivon Porter, aflat în Bucureşti în 1939 şi devenit mai târziu agent britanic în cadrul Operaţiunii ‹‹Autonomus››, relata în acest sens: „Nu-mi va fi dat niciodată să mai văd o ţară cu atâtea contraste şi contradicţii [...]. Automobile Laganda, Hispano - Suiza şi Pakard goneau pe şosele naţionale, dar trebuiau să ocolească care cu boi sau să frâneze brusc, în noapte, în faţa unei cete de ţigani care-şi făceau de mâncare pe asfaltul fierbinte" (subl. n.)[30].

Din nefericire, în România interbelică, economia capitalistă nu a fost dublată de o democraţie autentică, aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în cazul Cehoslovaciei. Decalajele foarte mari în ceea ce priveşte nivelul de trai şi fractura dintre guvernanţi şi guvernaţi erau atât de evidente încât până şi Enciclopedia României din 1939 era nevoită să constate şi să consemneze urmările acestor stări de fapt: „Între clasa conducătoare, a celor puternici, a celor bogaţi, a celor ce pot influenţa politica (să zicem a guvernanţilor) şi a celorlalţi, a guvernaţilor, există un drum greu de străbătut [...]. Guvernanţii nu reacţionează împotriva unei legi greşite sau spectaculoase: i se adaptează, dar o golesc de conţinutul ce l-a avut în mintea autorilor ei. Inexistenţa unei clase de mijloc a agravat prăpastia între guvernanţi şi guvernaţi prin faptul că n-a putut crea şi pregăti personalul subaltern calificat pentru aplicarea legii în spiritul ei"[31]. Ca urmare, societatea românească interbelică a continuat să evolueze între vechile metehne ale bacşişului şi hatârului. Spiritul civic, indispensabil unei democraţii autentice, s-a aflat la un nivel minimal ca forţă şi intensitate. În anii '30, democraţia românească era fragilă şi ameninţată de două totalitarisme: legionar şi monarhic, iar al treilea, cel comunist, se profila ameninţător dinspre graniţa de Est[32].

Cyrus Sulberger, ziarist american aflat în România în preajma izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale, observând polarizarea extremă a societăţii româneşti – viaţa luxoasă a minorităţii conducătoare şi sărăcia marii majorităţi -, corupţia, relaxarea morală şi fracturile sociale, va consemna în memoriile sale: „Dacă a existat vreodată o ţară care să merite o revoluţie, aceasta a fost România de atunci"[33]. „Revoluţia" care va veni va fi adusă însă de tancurile sovietice şi va face ca perioada 1919-1940 să pară mirifică în comparaţie cu anii de comunism şi în special cu „obsedantul deceniu" (1948-1958).

În acest context de vulnerabilităţi interne, la care s-au adăugat politicianismul veros şi agresiv[34], deficitul acut de cultură civică şi politică în rândurile maselor largi de alegători, în special din lumea satelor, starea materială precară a majorităţii electoratului român, percepţia că statul nu este altceva decât un „opresor financiar"[35], interesat doar de strângerea taxelor şi impozitelor, s-a produs o discreditare continuă a regimului politic pluripartidist şi s-au creat condiţiile favorabile extinderii curentelor politice de extremă dreapta şi, într-o măsură mai redusă, a celor de extremă stânga. Într-un climat de tensiune şi incertitudine internă, la care se adăugau îngrijorările legate de ascensiunea forţelor revanşarde şi revizioniste, preluarea puterii totale de către regele Carol al II-lea, la 10 / 11 februarie 1938, după unii autori printr-o „lovitură de stat"[36], a devenit, pentru mulţi actori ai vieţii politice româneşti, „soluţia salvatoare" pentru ordinea şi liniştea ţării.În acelaşi timp, 10 / 11 februarie 1938, avea să însemne şi începutul sfârşitului regimului instaurat la 8 iunie 1930[37]. Academicianul Florin Constantiniu a susţinut cu îndreptăţire faptul că, în cele 30 de luni de domnie autoritară, s-au amorsat toate „bombele" viitorului: terorismul, asasinatul politic, căruia i s-a răspuns tot prin asasinat politic[38], criza şi ascensiunea forţelor de extremă dreapta, plebiscitul organizat ca o farsă, corupţia, guvernarea prin decrete, cultul personalităţii etc. Aceste realităţi sumbre vor sta la baza unor evaluări simple, dar profunde a oamenilor simpli potrivit cărora „după unchiu' fondator - şi tatăl întregitor - Carol Rex lichidator"[39].

Evidenţiind la loc de cinste preocupările notabile ale monarhului în domeniul dezvoltării culturii naţionale[40], totuşi acţiunile de propaganda şi de cult al personalităţii, care atinsese cote paroxistice în perioada respectivă, nu puteau să inducă în eroare segmente avizate din opinia publică care reclamau faptul că regele Carol al II-lea patrona o castă de profitori, ce se folosea de regim pentru a-şi spori averile şi privilegiile. La rândul său, Carol al II-lea şi camarila[41] sa, având asigurată protecţia structurilor de forţă ale statului, foloseau orice prilej[42] pentru a obţine sume băneşti considerabile şi bunuri de valoare deosebită, inclusiv prin şantaj şi ameninţări.

O sursă importantă de înavuţire au constituit-o fondurile repartizate pentru dotarea şi înzestrarea armatei[43], din care o bună parte erau deturnaţi în folosul regelui Carol al II-lea şi a camarilei sale. Cu toate acestea, „oşteanul" Carol al II-lea ţinea discursuri patriotice în care susţinea că se preocupă de instruirea şi dotarea armatei şi că nu se va ceda nicio „palmă de pământ" din teritoriul naţional[44].

Ceea ce a lipsit cel mai mult în perioada de domnie a regelui Carol al II-lea, a fost, potrivit istoricului militar Petre Otu, „o atmosferă morală, eroică, demnă, capabilă să genereze entuziasm, dăruire de sine şi spirit de sacrificiu"[45]. „Regimul bunului plac", cum a mai fost catalogată domnia „regelui playboy"[46], în care ascensiunea în carieră se realiza, adeseori, în funcţie de satisfacerea intereselor personale ale regelui şi ale camarilei sale, a generat nemulţumiri în rândurile corpului de comandă al armatei[47] şi altor reprezentanţi din societate[48]. În legătură cu acest fapt, într-un studiu din anul 1943 referitor la cauzele care au dus la prăbuşirea graniţelor României Mari în vara anului 1940, mareşalul Ion Antonescu, „adversarul nr. 1 al regelui Carol al II-lea şi al camarilei regale"[49], arăta: „De la 1930 înainte, bunul plac al Coroanei impunea la Guvern pe cine voia. Şi Coroana voia la guvern pe cine reuşea prin platitudine, linguşire, servilism, venalitate şi incorectitudine să-şi atragă simpatia « ocultei », care din umbră, făţiş şi fără nici o pudoare în ultimii ani ai regimului defunct, conducea şi pe suveran şi destinele neamului.

Câtă diferenţă între prestigiul Coroanei şi autoritatea guvernelor regelui Carol I şi decadenţa acestora după războiul întregirii, mai ales în perioada de la 1927 la 1940. Conducerea ţării, în loc să se străduiască să dureze din temelii solide edificiului pe care, după 2000 de ani de zbucium şi chinuri nemaipomenite, ni-l hărăzise destinul, era preocupată şi se agita cu febrilitate pentru crearea, « consolidarea» sau ‹« dezvoltarea » stărilor personale sau pe acelea ale organizaţiilor de partid. În măsură în care acestea din urmă prosperau, în aceeaşi măsură aparatul de stat se părăginea. Cine a văzut, între anii 1923 şi 1936, Arcul de Triumf de la Şosea, clădit în paiantă şi mortar, cum se dărăpăna, pe când alături şi în jurul lui se construiau cu o grabă de neînchipuit splendidele case şi palate ale diferiţilor corifei sau profitori ai partidelor avea viziunea clară a statului şi înţelegea toată drama neamului românesc"[50].

Ion Antonescu considera că România era ţara în care, din cauza „jafurilor - oficializate - în avutul public, dispăruse autoritatea, răspunderea publică şi personală, onoarea, sinceritatea, dreptatea", ţara în care, prin corupţie, „totul era posibil pentru oricine. Cu o singură condiţie - să îndrăznească. Şi cine nu îndrăznea în Ţara Românească era considerat prost. O mai mare incoerenţă, dezordine, destrămare a aparatului de stat şi, mai cu seamă, o mai mare instabilitate a vieţii publice este imposibil de închipuit". „Niciodată în Ţara Românească - mai arăta Ion Antonescu în rechizitoriul său - nu a existat o perioadă în care afacerile - acelea veroase, bineînţeles - să găsească un teren de dezvoltare mai propice. Destrămarea administrativă, lipsa de control şi sancţiuni, ba, de cele mai multe ori, chiar favorizarea acestui gen de afaceri de către autorităţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, exemplul nenorocit pe care îl dădeau după 1930, în această privinţă, însăşi Coroana - lipsită de demnitate şi de prestigiu - şi miniştrii în funcţiune nu numai că înlesneau, dar împingeau societatea şi oficialitatea noastră spre astfel de preocupări.

Cine nu-şi aduce azi aminte - cu dezgust şi revoltă - de abjectele afaceri naţionale Škoda şi Ferochimica, de traficul devizelor şi al spirtului negru, de contigentări şi conversiune, de concesionarea petrolului şi reorganizarea în regii autonome a monopolurilor şi a unor instituţii etatizate, de întrebuinţarea fondurilor realizate prin timbrul de aviaţie şi timbrul de pâine etc., etc. Culmea dezmăţului, în vreme ce vârtejul milioanelor ameţea şi amuţea conducerea şi clasa suprapusă a ţării, în vreme ce atâtea avuţii erau deturnate din patrimoniul statului, şcoala şi sănătatea publică erau într-o stare de plâns, şomajul în floare, salariile funcţionarilor, magistraţilor şi ofiţerilor nu se plăteau şi regimentele făceau împrumuturi pe piaţă pentru a se întreţine"[51].

Urmare a acestor racile, arăta Ion Antonescu, România ajunsese ţara în care „conducerea şi o minoritate a societăţii era preocupată - cu profit considerabil - de reuşita şi continua prosperitate a afacerilor personale, iar majoritatea - marea majoritate - se frământa îngrozitor la ziua de mâine. Imoralitatea şi desfrâul politic tocise într-atât simţămintele conducerii, încât nimeni nu mai vedea răul şi nimeni nu mai auzea strigătele de deznădejde ale celor - foarte puţini - care, disperat, încercau să abată statul şi societatea românească de pe drumul pierzaniei pe care se angajase cu atâta incompetenţă"[52]. O altă consecinţă a acestei situaţii a constat în „sângeroase economii bugetare" pentru armată, care au făcut ca oştirea să aibă, la pace, efective „fantomatice", armament „perimat, în cea mai mare parte ieşit din uz şi organizată, din ordin, tot pentru spectacole şi reclamă - mari manevre, aproape toate regale, cu mari unităţi fictive. În schimb, se modificau uniformele, care deveniseră din ce în ce mai costisitoare – sau dacă nu se mai găsea nimic de modificat în fiecare an se mai adăuga câte ceva nou care îmbogăţea pe furnizori"[53].

Aceste vulnerabilităţi ale societăţii româneşti interbelice, la care se pot adăuga şi altele, au erodat România Mare, regimul democratic şi edificiul statal creat cu atâtea jertfe în anii 1916-1919 şi confirmat prin tratatele de pace.
Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au reliefat faptul că statul român dispunea de instituţii slabe şi incapabile să reacţioneze în mod adecvat la pericolele externe şi interne[54].

Cu un rege care în ziua acceptării primei note ultimative sovietice din 26 iunie 1940 era interesat de găsirea unor formule ilegale pentru a fi despăgubit de statul român pentru pierderea fabricilor sale de zahăr din Basarabia[55], iar pe timpul exilului i-a contactat pe sovietici, prin aghiotantul său, Ernest Urdăreanu, pentru a-şi oferi serviciile în speranţa că îşi va relua tronul[56], este greu de imaginat, din perspectivă internă, un alt curs al evenimentelor din iunie-august 1940. Unul din scopurile prioritare ale lui Carol al II-lea în acele zile dramatice din vara anului 1940 a fost acela de a-şi salva postul de şef al statului şi privilegiile pe care le avea.

În concluzie, apreciem că evenimentele din vara anului 1940 au evidenţiat încă o dată situaţia dificilă a României de stat tampon, situat în istmul ponto-baltic între cele două centre de presiune geopolitică de la acea dată, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.România va supravieţui anului 1940 şi celui de-al Doilea Război Mondial, e drept, nu în frontierele Marii Uniri, însă întrebările referitoare la cauzele prăbuşirii statului naţional român unitar, la doar 22 de ani de existenţă, rămân, în continuare, deschise. În confruntarea geopolitică din trecut, din prezent şi cu siguranţă şi din viitor dintre Estul şi Vestul Europei rămâne, după opinia noastră, extrem de actual şi plin de învăţăminte ceea ce credea şi afirma Gheorghe Brătianu în 1941: „Suntem un stat de necesitate europeană, aflat în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă. [...] Permanent poziţia noastră geopolitică şi geostrategică a atras grijă şi simpatie, uneori ocrotire, dar, de cele mai multe ori, apetit şi primejdie"[57].

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „Retrăiri istorice în veacul XXI", Ediţia XIV/VI - „1918-2018 Centenarul Marii Uniri", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 7-8 septembrie 2017, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

-----------------------------------------------
[30] Cristian Troncotă, România şi frontul secret ..., p. 124.
[31] Ibidem, f. 124-125.
[32] Ibidem, f. 125.
[33] Ibidem.
[34] Cristian Troncotă, România şi frontul secret ..., p. 123-124. Cristian Troncotă subliniază într-o manieră sintetică, unele dintre cele mai evidente şi semnificative carenţe ale democraţiei româneşti interbelice, astfel: 1. Limbajul, comportamentul şi atitudinile politice erau derutante pentru masele de alegători. Etichetările reciproce între partidele democratice cu expresii gen „criminali", „trădători", „reacţionari", „hoţi de urne" produceau derută şi confuzie în rândurile electoratului. 2. Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc au denunţat în termeni categorici votarea Constituţiei României din martie 1923, etichetând-o ca ,,act abuziv", „emanaţie a concepţiei absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinţei naţionale" şi au declarat că ele „consideră această Constituţie fără putere de a lega voinţa cetăţenilor, fără putere de lege şi de drept nulă!". 3. Practica partidelor de opoziţie de a cultiva o imagine extrem de negativă asupra societăţii româneşti şi de a arunca întreaga responsabilitate a situaţiei interne doar asupra forţelor politice aflate la putere îl vor determina pe Octavian Goga să scrie cu tristeţe faptul că eram ,,poporul cel mai nepregătit politiceşte şi cu nivelul moral cel mai scăzut" şi că ,,într-o ţară cu politicieni venali şi o ţărănime flămândă nu poţi susţine credinţa într-o idee" (subl.n.). 4. Sistemul de acces la conducerea statului a forţelor politice era o altă carenţă majoră a democraţiei româneşti interbelice. Constituţia din 1923 permitea regelui să desemneze în mod arbitrar un partid care să formeze guvernul şi care, ulterior, să organizeze alegeri generale al căror scop era confirmarea alegerii monarhului. Cu excepţia alegerilor din decembrie 1937, niciun partid nu a pierdut un astfel de scrutin, în care era convocată o populaţie care provenea aproximativ 80% din mediul rural şi din care 50% era fără ştiinţă de carte. 5. Prin manevre oculte şi combinaţii lipsite de scrupule numeroşi politicieni au încercat să utilizeze organizaţiile politice extremiste în scopul de a-şi lichida adversarii politici.
[35] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 340.
[36] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat..., vol. 3, p. 218-236. Alex Mihai Stoenescu susţine că lovitura de stat din 10 / 11 februarie 1938 ,,a fost pregătită prin tolerarea de către Justiţie a abuzurilor anticonstituţionale şi la legile ţării, prin lipsa de reacţie la acţiunile teroriste ale statului, în care regele Carol II, [...] Armand Călinescu, poreclit Monocles, şi Gavrilă Marinescu planificau crime politice, funcţionari ai statului le organizau, iar Justiţia îi acoperea, şi, în sfârşit, prin iertarea, ca urmare a jocului politic, a crimelor făcute, la rândul ei, de Mişcarea Legionară". De asemenea, A.M. Stoenescu adaugă următoarele în legătură cu actul de la 10 / 11 februarie 1938: ,,Presa, puternic politizată şi deprofesionalizată, a pus umărul din greu la distrugerea încrederii populaţiei în democraţie. Compromiterea partidelor politice, astfel încât societatea să nu mai creadă în ele şi să fie uşor desfiinţate, a avut drept suport fenomenul instaurării oligarhiei politice – concentrarea sensului existenţei partidelor la interese personale şi de grup – şi al corupţiei, oamenii politici fiind interesaţi în deţinerea puterii pentru obţinere de foloase din mediul economic şi bugetar. Concentrând puterea la vârf, în mâna lui Carol al II-lea şi a camarilei, grupul ocult condus de Elena Lupescu a devenit şi unica sursă a puterii în România interbelică, partidele politice şi politicienii, în mod individual, căutând să se conformeze intereselor şi directivelor camarilei, în loc să o răstoarne. Făcând figură aparte în acest joc, liderii Mişcării Legionare vor fi eliminaţi fizic printr-un asasinat oribil, cu acordul şi sprijinul partidelor politice, acestea simţindu-se la fel de ameninţate de ascensiunea la putere a unei structuri înarmate cu cea mai eficientă armă demagogică – reforma morală" (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 235-236).
[37] În anii 1938-1940, Carol al II-lea şi-a văzut îndeplinit obiectivul pe care l-a urmărit cu tenacitate din 8 iunie 1930: puterea personală, legalizată prin Constituţia din 23 februarie 1938 - redactată de Istrate Micescu în doar câteva zile -, conducător, din 16 decembrie 1938, al Frontului Renaşterii Naţionale, iar din 22 iunie 1940 al Partidului Naţiunii şi dispunând de toate pârghiile puterii. Frontului Renaşterii Naţionale, creat de Carol al II-lea, este în opinia istoricului Petre Ţurlea, ,,simbolul primului regim de dictatură din România modernă şi contemporană [...] pentru că a inaugurat în viaţa politică a ţării un sistem de acţiune din care se va inspira regimul de dictatură de după cel de-al Doilea Război Mondial (Petre Ţurlea, Partidul unui rege: Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 8). În condiţiile în care în 1938 democraţia românească era atât de firavă, bătălia reală s-a dat, potrivit istoricului Stephen Fisher - Galaţi între totalitarismul legionar şi cel regal. Întrucât legionarii erau cei mai primejdioşi pentru noua formulă de guvernare, Carol al II-lea a recurs la binecunoscutele asasinate şi execuţii împotriva liderilor Mişcării Legionare. Regimul nu era credibil întrucât ,,tirania, adesea atât de nepotrivită, a meschinelor interese de partid" clamată de rege pentru a-şi legitima actul din 10 februarie 1938, a fost înlocuită cu „lupeascocraţia", deoarece „Duduia", amanta regelui, a devenit a doua persoană a ţării. Constantin Argetoianu menţiona că, practic, criteriul de bază al evoluţiei carierei unui om politic a devenit relaţia cu „Duduia", iar cine intra în conflict cu aceasta era înlăturat din funcţie (Cristian Troncotă, România şi frontul secret ..., p. 130). În legătură cu Elena Lupescu, Cristian Troncotă notează că aceasta era vară primară cu Ionel şi Grete Mileţianu, a căror casă – potrivit declaraţiei lui Marcel Pauker (fostul soţ al Anei Pauker, lichidat din ordinul lui Stalin) – era ,,casa conspirativă a Comiternului în Bucureşti". În consecinţă, există suspiciunea conform căreia Elena Lupescu, a fost agentă de infiltrare la vârful puterii, fie agentă de influenţă cu misiunea de a dirija, în direcţii convenabile Kremlinului, deciziile importante luate la Bucureşti (Cristian Troncotă, România şi frontul secret ..., p. 130).
[38] La 24 octombrie 1924, Constantin Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, a fost asasinat de Corneliu Z. Codreanu, viitor căpitan al Mişcării Legionare. După un an de tergiversări a procesului, Curtea cu Juri de la Tribunalul din Turnu Severin l-a achitat pe făptuitor pe motiv că s-a aflat în ,,legitimă apărare", deşi probele şi mărturiile celor implicaţi indicau vinovăţia acestuia. Se deschidea astfel seria de compromisuri ale justiţiei care vor încuraja escaladarea crimelor politice. Astfel, în decembrie 1933, este asasinat I.G. Duca, preşedinte al Consiliului de Miniştri liberal în exerciţiu, iar în 1936 este lichidat printr-o crimă oribilă, Mihai Stelescu, un legionar care crease o disidenţă în cadrul mişcării, ,,Cruciada Românismului". La 29/30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asasinii lui I.G.Duca şi Mihai Stelescu) sunt ucişi din ordinul regelui Carol al II-lea şi cu complicitatea lui Armand Călinescu, în timp ce erau transportaţi de la închisoarea Rm. Sărat la Jilava. La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu este asasinat de către legionari. În replică, din ordinul regelui Carol al II-lea, organele de poliţie şi siguranţă execută, fără judecată, 251 de legionari. Cristian Troncotă apreciază că disputa sângeroasă între Carol al II-lea şi Mişcarea Legionară pentru asigurarea controlului total asupra regimului politic din perioada respectivă a constituit ,,cel mai puternic factor de instabilitate social-politică, cu urmări catastrofale pentru prestigiul statului român, dar şi pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării" (Cristian Troncotă, România şi frontul secret ..., p. 122).
[39] Apud Cristian Troncotă, România şi frontul secret ..., p. 130-131.
[40] La foarte scurt timp după urcarea pe tron, la 15 august 1930, la Universitatea de vară de la Văleni de Munte, regele Carol al II-lea declara: ,,Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti". Nu i se poate imputa că nu a încercat să-şi ţină această promisiune. La îndemnul şi sub autoritatea sa, bănci şi industriaşi ofereau sume importante pentru tipărirea celor trei volume ale ,,Enciclopediei României", coordonată de profesorul Dimitrie Gusti, savantul care a înfiinţat Muzeul Satului şi a condus anchetele sociologice din sate specifice arealului românesc. De asemenea, din iniţiativa lui Carol al II-lea au luat fiinţă ,,Fundaţiile Regale", s-a organizat Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Regele Carol al II-lea", condusă de Alexandru Rosetti, care a editat, printre altele, operele lui Caragiale, Haşdeu, a început editarea operei lui Mihai Eminescu cu volumul I, îngrijit de Perpessicius şi a publicat ,,Istoria literaturii române" a lui G. Călinescu. În perioada 1930-1940 s-a inaugurat Arcul de Triumf, s-a finalizat Marea Frescă a Ateneului Român, operă a lui Costin Georgescu, s-au amplasat statuile lui Carol I şi Spiru Haret; între 1935-1940, s-au organizat serbările din cadrul ,,Lunii Bucureştilor", s-a finalizat construcţia Palatului regal, s-au ridicat edificii moderne datorate unor arhitecţi precum Horia Creangă, Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, s-au asanat lacurile din nordul Bucureştiului, s-a amenajat Herăstrăul, devenit Parcul Naţional ,,Carol al II-lea" (Acad. Răzvan Teodorescu, Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti, în Revista ,,Istorie şi civilizaţie", anul III, nr. 17, februarie 2011, p. 36-37).
[41] Detalii privind activitatea camarilei regale în timpul lui Carol al II-lea şi influenţa pe care Elena Lupescu şi anturajul ei au avut-o asupra evoluţiei României în anii 1930-1940 în Petre Ţurlea, Carol al II-lea şi Camarila Regală, Editura Semne, Bucureşti, 2010. În finalul lucrării, Petre Ţurlea menţionează: ;,La scara Istoriei Românilor, domnia Camarilei regale în frunte cu Elena Lupescu asupra României a fost un moment ruşinos; trebuie cunoscut ca să nu se mai repete" (subl.n.).
[42] a) La 7 iunie 1931, cu o zi înainte de a se sărbători un an de la ,,restauraţie", industriaşii Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt s-au prezentat la Palatul Regal pentru a-l felicita pe suveran, după care au aşezat pe biroul acestuia o geantă masivă: „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut şi vă roagă să primiţi această sută de milioane de lei, ca o modestă contribuţie pentru operele de asistenţă socială ale Palatului" (Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. III, Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 119). Dacă pentru predecesorii săi - Carol I şi Ferdinand - un astfel de gest ar fi fost de neadmis, Carol al II-lea, dimpotrivă, le-a mulţumit celor doi industriaşi pentru cadou şi chiar i-a şi decorat pentru rolul lor în dezvoltarea economiei naţionale. Odată cu acest moment, cadourile au devenit o practică, în special la zilele aniversare, când Carol şi Elena Lupescu primeau sume de bani, tablouri, bijuterii, automobile, cai de curse, vile, grajduri, automobile etc. (Ioan Scurtu, Max Auschnitt - de la pocherul regal la închisoarea Văcăreşti, în Revista ,,Historia", an XII, nr. 121, ianuarie 2012, p. 16-17); b) Între cadourile primite de rege, cu diferite ocazii, pot fi menţionate: de la Societatea „Reşiţa" - 150 milioane lei; de la grupul industrial „Malaxa" - o colecţie de timbre în valoare de 5 milioane lei; de la Societatea Căilor Ferate Române - o plachetă de platină cu briliante şi rubine, în valoare de 900.000 lei; de la Banca Naţională a României - 81 milioane lei ,,pentru binefaceri şi ajutoare" şi 22,7 kg aur fin (pentru harta României - 19,6 kg, iar restul pentru diverse obiecte); de la Societatea Lujani - 217,5 milioane lei; de la fabrica de vagoane Astra, Arad - 46,2 milioane lei etc. De asemenea, Carol al II-lea a primit ca „donaţii": de la Fondul Bisericesc Bucovina - castelul de vânătoare de la Poiana Iţcani; de la Ministerul Sănătăţii - două aparate de radiologie în valoare de 1,1 milioane de lei; de la Biroul vânzării peştelui - icre negre în valoare de 6,4 milioane lei; diverse alte subvenţii (pentru vânători regale, transportul de demnitari, întreţinerea palatelor şi castelelor regale etc.), care s-au ridicat la suma de 1.161.762.359 lei. Totodată, pentru exproprierea unor imobile aparţinând Casei Regale în vederea construirii Palatului Regal, Carol al II-lea a fost ,,despăgubit" de Ministerul Agriculturii cu următoarele proprietăţi: ferma Clinciu-Snagov (550 ha teren şi 138 ha iaz); pepiniera Murfatlar (72 ha, din care 28 ha cu viţă de vie); balta Boianu - Sticleanu, Ialomiţa (6.206 ha); balta Iezerul Mostiştea (1010 ha); staţiunea Băneasa (5 ha cu construcţii); pădurea Herăstrău - 34,8 ha (Ancheta întocmită în 1941 privind fraudele din avutul public săvârşite de Carol al II-lea, în Monarhia Hohenzolllern văzută de contemporani, Bucureşti, 1967, p. 563-631, apud Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX..., p. 358); c) Cu ocazia sărbătoririi, la 10 iunie 1940, a 10 ani de domnie, Carol al II-lea a primit, potrivit însemnărilor sale ,,manifestaţiuni foarte multe de simpatie din toate colţurile şi din toate straturile", darurile fiind pe măsură: de la Banca Naţională a României - o plachetă de aur masiv de 12 kg şi o casetă cu noile monede de aur comemorative; guvernul – pictura Vedeta din 1877 realizată de Nicolae Grigorescu şi Cap de Christ, pictat de El Greco; Societatea Mica – minereuri de aur; Societatea Petroşani - o cutie de aur din noile exploatări de la Baia Mare, precum şi o „serie nesfârşită de obiecte de aur de foarte mare valoare"; generalul Dombrowski, primarul general al Capitalei - un Portret al soţiei ţarului Nicolae I; generalul Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale – un buzdugan din aur; de la Viorel V. Tilea - o cutie de aur (Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune, vol. II, p. 184-185); d) O altă metodă prin care regele şi Duduia îşi sporeau veniturile era jocul de pocher, la care erau invitaţi, cu precădere industriaşii Malaxa şi Auschnitt. Spre exemplu, în Însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea din 1937 se menţionează: „18 martie - partidă de pocher cu Urdăreanu, cu Max Auscnitt şi Malaxa". 21 martie: „la joc de pocher, Gavrilă Marinescu, Max Auschnitt şi Urdăreanu". 29 martie: „joc de pocher cu Max, Ghandi şi Urdăreanu". 29 aprilie: „După masă la Duduia/pocher cu Urdăreanu, Max şi Nicu Condeescu". În anul 1938, regele nota: 8 iunie: „Pocher cu D, Malaxa, Max şi Urdăreanu" (Carol al II-lea, regele României, Însemnări zilnice, vol. I, Ediţie Viorica Moisuc şi Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2001, p. 25, 26, 31, 50 şi 159). În anul 1939, regele consemna: 29 aprilie: „pocher cu Nicu Condeescu, Ernest Urdăreanu şi Max. Malaxa s-a scuzat, trebuind să aibă o întrevedere cu Wolthat". 2 aprilie: „Pocheraşul obişnuit cu D. Malaxa, Auschnitt, Urdăreanu şi, mai târziu, Condeescu". 23 aprilie: „Obişnuitul pocher cu D, Urdăreanu, Nicu Condeescu şi Max Auschnitt". 7 mai: „După masă, pocher cu Malaxa, Max, D şi Ernest". 11 mai: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Nicu Condeescu". 18 mai: „pocher cu D, Malaxa, Max şi Rusescu" (Carol al II-lea, regele României, Însemnări zilnice, vol. II, Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, 2003, p. 41,54,57, 92). Astfel de însemnări continuă până în vara anului 1939, când, din rândul partenerilor de pocher ai suveranului, dispare Max Auschnitt. Marele industriaş şi bancher a intrat în dizgraţia suveranului ca urmare a unor intrigi orchestrate de Ernest Urdăreanu şi Nicolae Malaxa, care au avut ca efecte înscenarea unui proces şi condamnarea sa, la 13 martie 1940, la şase ani de închisoare (Ioan Scurtu, Max Auschnitt – de la pocherul regal la închisoarea Văcăreşti, în Revista ,,Historia", an XII, nr. 121, ianuarie 2012, p. 17-19). În legătură cu acest aspect, Florian Marinescu, administratorul Casei Regale, afirma faţă de Ioan Hudiţă, la 26 ianuarie 1940, că ,,a urmărit procesul Auschnitt şi e pur şi simplu scandalizat de înscenarea care i s-a făcut acestui om pentru simplu motiv că nu se lasă devalizat de averea lui" (Ioan Hudiţă, Jurnal politic. 1940, Ediţie Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 97). La rândul său, Constantin Argetoianu, constata: „Afacerea Auschnitt a ajuns să fie singura preocupare a trinităţii care domneşte peste ţară: regele, Malaxa şi Urdăreanu", aceştia având interesul ca Auschnitt să fie condamnat rapid şi la cât mai mulţi ani de închisoare. Iar la 9 iulie 1940, C. Argetoianu scria că Auschnitt „a fost îmbrăcat în strae vărgate, urcat într-o dubă şi trimis la Doftana. Câtă ură şi cât venin în sufletele bandei/Carol, Urdăreanu, Malaxa/ca să maltrateze aşa pe cel ce juca pocher cu regele acum un an şi-i umplea pe toţi de daruri şi parale!" (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VIII, Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, p. 100, 418).
[43] a) Una dintre primele afaceri derulate de membrii camarilei regale cu fonduri destinate armatei, chiar în momentele în care criza economică din anii 1929-1933 se afla la apogeu şi în ţara noastră, a fost cea a „batistelor". Generalul Constantin Dumitrescu, împreună cu tatăl Elenei Lupescu au oferit Armatei şi Jandarmeriei batiste imprimate cu chipul regelui. Generalul Constantin Ilasievici, mareşalul Palatului, a aprobat această iniţiativă, recomandând corpului ofiţerilor să cumpere asemenea batiste. În Memoriile sale, Mihail Manoilescu, consemna pe această problemă: „Din ce imaginaţie a putut ieşi o asemenea afacere, în care trivialitatea, ridicolul şi odiosul erau întrunite la superlativ în acelaşi timp". Afacerea era de natură să prejudicieze imaginea regelui, întrucât ofiţerii s-au trezit că puteau să-şi sufle nasul peste chipul monarhului. În acelaşi timp, a generat împotriviri din partea ofiţerilor, un exemplu constituindu-l cel al generalului Dragu, comandantul Corpului 3 Armată, care a protestat oficial împotriva afacerii, gest care va avea ca urmări demiterea sa din armată (Petre Otu, Regele care a refuzat să se bată pentru apărarea ţării - „Oşteanul" Carol al II-lea, în Revista ,,Dosarele Istoriei", nr. 5 (45) / 2000, p. 25-26). b) Deşi totalul angajamentelor financiare ale statului român destinate apărării ţării în perioada 1930-1940 s-au cifrat la impresionanta sumă de 60.324.430.303 lei, din care numai în anul 1939 s-au angajat cheltuieli de peste 24 miliarde lei, o parte importantă a acestor cheltuieli s-a efectuat în mod nejudicios, sporind birocraţia în armată şi satisfăcând gusturile de paradă ale regelui Carol al II-lea. Spre exemplu, au fost create trei ministere care să răspundă de apărarea naţională. Astfel, în 1936, pe lângă Ministerul Apărării Naţionale, s-a înfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei, deşi aceste arme nu aveau o dezvoltare care să justifice o asemenea nouă structură birocratică, iar în 1938, se înfiinţa Ministerul Înzestrării Armatei. Numărul mare de structuri centrale ale armatei l-au determinat pe Grigore Gafencu să constate că avem o oştire unde „jos, (erau - n.n.) prea mulţi soldaţi care nu fac militărie", iar ,,sus, prea mulţi comandanţi care fac birocraţie". De asemenea, în legătură cu slăbiciunea monarhului pentru manifestări de paradă, decoraţii şi uniforme, G. Gafencu menţionează în Însemnările sale politice: „În fiecare lună inventează (Carol al II-lea - n.n.) câte o decoraţie. După ‹‹Virtutea Aeronautică›› care are numeroase medalii şi cruci şi subtile subdiviziuni între decoraţii civile şi militare, de timp de pace şi de război, s-a înfiinţat « Pour la Mérite », o decoraţie specială pentru anumite fapte şi merite privitoare direct la persoana regelui". În total erau 15 decoraţii, cele mai multe militare, fapt ce l-a determinat pe G. Gafencu să afirme: „Şi când te gândeşti că Franţa nu are decât Legiunea de Onoare". Referitor la pasiunea monarhului pentru uniforme, Gafencu nota: „Armata noastră şi-a schimbat cu desăvârşire înfăţişarea. Şepci ca la ruşi şi ca la japonezi, culori violete, uniforme de toate felurile: avem regimente de englezi, de suedezi, de germani din vremea imperiului". În legătură cu aceste înclinaţii ale suveranului, Constantin Argetoianu avea să consemneze: „Nasturi, trese, modele de şepci şi de chipiuri, schiţe de tunici şi lampasuri de pantaloni zăceau azvârlite pe mesele şi canapelele saloanelor de jos din Palatul Regal". Din programul militar ambiţios, „tânărul rege - continua Argetoianu - n-a realizat decât schimbarea uniformelor şi răscolirea decoraţiilor; a schimbat panglicele şi lampasurile, a înfiinţat o serie de medalii şi ordine [...] şi a creat doi mareşali". Era, evident, o exagerare critică, însă aspectele referitoare la uniformele şi decoraţiile instituite de suveran corespund realităţilor (Petre Otu, Regele care a refuzat să se bată pentru apărarea ţării ..., p. 27).
[44] Ioan Scurtu, Carol al II-lea, un portret politic, în Revista „Dosarele Istoriei", nr. 5 (45) / 2000, p. 18. Pe timpul vizitelor la unităţile militare din vestul ţării, Dobrogea şi Basarabia, cu ocazia Sărbătorilor de iarnă 1939 / 1940, Carol al II-lea a reafirmat hotărârea fermă de a apăra hotarele cu arma în mână. Astfel, la Constanţa, el declara: „Nu ne întărim, nu desăvârşim înzestrarea oştirii noastre într-un spirit agresiv, ci într-un spirit decis de apărare a ceea ce este al nostru şi al dreptului consfinţit prin libera hotărâre a Adunărilor de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia". La Chişinău, a cerut ca cetăţile de la Nistru - care odinioară au apărat Moldova – să semnifice în continuare ca fiind „străjuitoare morale a ceea ce este şi va fi veşnic românesc [...] Oştirea mea - continua suveranul - să se simtă şi ea oţelită că niciodată un duşman nu va pune piciorul pe ceea ce este sfânt şi veşnic românesc" (Petre Otu, Regele care a refuzat să se bată pentru apărarea ţării..., p. 28).
[45] Petre Otu, op. cit., p. 27.
[46] Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al II-lea al României, Traducere din engleză de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008. În debutul lucrării sale, Paul D. Quinlan menţionează: „Regele Carol al II-lea, supranumit şi « Regele playboy », a fost una dintre cele mai controversate şi binecunoscute figuri ale perioadei interbelice. În ce priveşte femeile, Carol nu a avut egal, bucurându-se de dubioasa reputaţie de a fi, după câte se pare, singurul rege din istorie care a renunţat de două ori la tron pentru femeile pe care le-a iubit! Ani de zile, scandaloasa lui legătură cu Elena Lupescu a făcut deliciul milioanelor de cititori ai presei de senzaţie din întreaga lume occidentală, alimentând tot mai mult frustrarea şi mânia a milioane de români săraci şi asupriţi, până când Carol şi anturajul său au fost siliţi să fugă ca să scape cu viaţă".
[47] Petre Otu, op. cit., p. 27.
[48] Relevant în acest sens, este discursul deosebit de critic la adresa regelui Carol al II-lea ţinut de dr. Dimitrie Gerota, cunoscut anatomist şi fiziolog din perioada interbelică, la o întrunire a grupării pe care o conducea: „Este un obiceiu, pornit din curtoazie sau impus de formulă protocolară (mai deseori pornită din platitudine ori linguşire) ca la întrunirile oficiale sau politice, preşedintele să fie obligat să adreseze un cuvânt de omagiu şi de preamărire către Rege şi Tron. Şi dacă vom ţine seama de preocupările de o covârşitoare importanţă care ne-au adus la această întrunire, cred că este locul ca să dăm acestei adrese omagiale mai mare întindere şi s-o însoţim de câteva rugăminţi pe care poporul prin vocea mea le adresează călduros scumpului lor Rege. [...] Aflaţi, Majestate, cu această ocaziune, că poporul care vă iubeşte şi vă respectă este gata să ajute pe M. Voastră ca să spargă zidul Camarilei care vă înăbuşe puterea şi voinţa şi trebuie să mai spunem M. Voastre că faţă de ceia ce se petrece în ţară poporului este nedumerit şi se întreabă: Cum?...M. Sa de la venirea în ţară şi până azi n-a văzut luxul şi risipa, furtul şi sperţul sunt preocupările principale ale partidelor de la putere (ceea ce nu ne-a spus ruşinosul control al finanţelor ţării de către bancherii străini?). Cum?...M.S. n' a auzit cum parlamentarii şi oamenii politici îşi aruncă reciproc acuzaţiuni, chiar în Parlament, de furt de milioane? Şi la toate aceste destrăbălări, M. Sa n-a găsit nimic de spus? Nimic de sancţionat? ...Cum am putea, acei care ţinem la Dinastie şi Coroană, să tăcem şi să nu spunem M. Voastre că poporul e mâhnit şi revoltat când vede că de la venirea M. Voastre în ţară sfătuitorii şi linguşitorii care vă înconjoară, vă pregătesc serbări peste serbări şi aniversări luxoase, costisitoare şi când, pe de altă parte, ţara geme sub povara impozitelor. Lefurile învăţătorilor nu se pot achita. Armata nu are îmbrăcăminte şi muniţiuni. ...Tot cu această ocaziune, poporul Român voieşte să mai reamintească M. Voastre că, în bunătatea lui, a crezut că trebuie să uite greşala de a pleca din ţară a Prinţului Carol. A voit să uite patru renunţări la Tron...Poporul Român a voit să uite şi alte greşeli ale Prinţului Carol în speranţa că faptele uluitoare ale regelui Carol al II-lea vor acoperi cu prisosinţă prin frumuseţea lor tot trecutul lor urât. Dar din nenorocire M. Voastră a căzut fără voie...din nou în mrejele şi sugestiunea rău sfătuitorilor care v-au îndemnat să acceptaţi actul de la 8 iunie 1930...Poporul vă sfătuieşte sincer: daţi la o parte pe toţi şi înconjuraţi-vă cu oameni de caracter, care iubesc patria...Dacă este adevărată chestiunea D-nei Lupescu, este o chestiune pur personală a M. Voastre, în care nu are căderea, nici dreptul să se amestece, dar tot atât de adevărat este că Dna Lupescu ne având nici un drept legal, D-sa nu ar fi trebuit să se amestece în viaţa noastră economică şi mai ales militară...Departe de noi ideea că prin acest omagiu ocazional să aducem cea mai mică ofensă sau jignire M. Voastre. Măria Voastră să binevoiască să se desprindă cu ideea că asemenea dorinţa sinceră de îndreptare ce ne-am permis a le aduce astăzi M. Voastre, pornesc din cinste sufletească, din iubire pentru M. Voastră şi pentru Dinastie şi că asemenea manifestări cinstite sunt mai puţin periculoase decât acţiunile ascunse şi ipocrite ale multora din jurul M. Voastre. Vă urăm, Majestate, sănătate şi viaţă lungă, ca să puteţi duce la bun sfârşit lupta pentru întronarea Moralei, cinstei şi a dreptăţii în România Mare" (Dumitru Hîncu, Schiţe pentru un tablou de epocă (1930-1940), Editura Vivaldi, Bucureşti, 2010, p. 89-91).
[49] Teşu Solomovici, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, Editura Teşu, Bucureşti, 2011, p. 179.
[50] Alesandru D. Duţu, Încă din 1934, g-ralul Ion Antonescu denunţa putregaiul regimului carlist - „Majestate! Ţara se prăbuşeşte!", în Revista „Dosarele Istoriei", nr. 5 (45) / 2000, p. 58.
[51] Ibidem, p. 58-59.
[52] Ibidem. În aprecierea lui Ion Antonescu - considerăm noi cu accente tăioase şi tranşante, care vor fi preluate şi amplificate de propaganda stalinistă din anii '50 - în perioada interbelică, România era ţara în care „spolierea clasei productive - plugari şi muncitori -, care constituiau 80% din populaţia ţării, se făcea fără nici o jenă de către clasa suprapusă, de înstrăinaţi şi de străini; bolile sociale făceau cele mai mari ravagii: sifilisul, tuberculoza, malaria, dezinteria, alcoolismul rodeau necontenit şi adânc vlaga naţiunii şi aproape anihilau tot ce natura se străduia să realizeze pentru păstrarea neamului; asistenţa socială - în comparaţie cu alte ţări - era aproape inexistentă; numărul de spitale, sanatorii, preventorii etc., care au existat până deunăzi sunt o dovadă peremptorie; 50% din populaţie era analfabetă; pătura suprapusă, în speţă burghezia, egoistă şi profitoare, s-a interesat cel mai puţin de nevoile materiale şi sufleteşti ale poporului; orice tranzacţie şi orice situaţie era acceptată, cu o condiţie numai: ca ea (pătura conducătoare - n.n.) să profite şi să fie liniştită. Îi era indiferent dacă rămânea mai departe stăpână pe ţară sau dacă ar putea deveni, economiceşte şi chiar politiceşte, sluga străinilor, cu o condiţie numai: ca ea să trăiască bine, cât mai bine".
[53] Ibidem, f. 59.
[54] În articolul Piloţii orbi, publicat în ziarul ,,Vremea" la 19 septembrie 1937, deci cu trei ani înainte de dezastrul naţional din vara anului 1940, Mircea Eliade scria următoarele. ,,Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine ‹‹puterea›› politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea - după marea victorie finală - să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918, lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut [...], dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istorie: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică (subl. n.). Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau de o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut încercata Europă, luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi (subl. n.). Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea, toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins. [...] Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct (instinctul statal – n.n.) şi în înfiorarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apără ‹‹puterea››. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când mai este timp, nu înţeleg să se resemneze [...]. Că piloţi orbi s-au făcut sau nu în mâinile străinilor, puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi" (subl. n.).
[55] Dumitru Hîncu, op. cit., p. 189. Pe timpul evenimentelor dramatice de evacuare a Basarabiei şi nordului Bucovinei au avut loc şi unele episoade meschine, dar nu lipsite de semnificaţie. Un exemplu în acest sens este cel relatat de ziaristul şi juristul Zaharia Boilă, un nepot al lui Iuliu Maniu, în Revista ,,Apostrof" din Cluj şi readus în atenţie de Dumitru Hîncu, astfel: ,,După terminarea Consiliului de Miniştri care a dezbătut şi s-a înclinat în faţa ultimatumului sovietic, Carol II l-a oprit pe ministrul de Finanţe Mitiţă Constantinescu, care, la ieşirea din cabinetul monarhului a povestit colegilor săi ce nu apucaseră să plece: Regele mi-a cerut următoarele. Apropos Mitiţă, să-ţi baţi capul cum m-aş putea despăgubi în urma pierderii fabricilor mele de zahăr din Basarabia?...Ai putea, eventual, la repezeală, să vii cu un decret – adică cu un contract de cumpărare pe seama statului antedatat" (subl. în textul original). Adică, nici mai mult nici mai puţin, Carol solicita ca statul să-l despăgubească pentru pierderea fabricilor, sub pretextul că acestea fuseseră cumpărate anterior ultimatmului sovietic din 26 iunie 1940.
[56] Marcel D. Ciucă, Carol al II-lea şi „pâinea amară" a exilului, în Revista „Dosarele Istoriei", nr. 5 (45) / 2000, p. 61-64. Din însărcinarea lui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu a stabilit contactul cu ambasadorul sovietic în Mexic, Konstantin Umanski. La 6 mai 1944, Urdăreanu s-a deplasat la Ambasada sovietică din Mexic pentru a-i propune lui Umanski cooperarea fostului suveran în vederea desprinderii României de Reich. Sovieticii au răspuns, la 10 iunie 1944, lui Urdăreanu că ,,guvernul sovietic nu consideră imposibilă o colaborare cu regele Carol" şi au comunicat că un răspuns clar va fi dat la începutul lunii iulie 1944, fapt care nu a mai avut loc (Paul al României, Carol al II-lea, rege al României, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1991, p. 237).
[57] Gheorghe I. Brătianu, Cuvânt înainte la Geopolitica şi Geoistoria. Revista română pentru sud-estul european, anul I, nr. 1, septembrie-noiembrie 1941.