Revista Art-emis
Blestemul geografiei și vulnerabilitățile statului român interbelic. (1) PDF Imprimare Email
Col. (r.) dr. Dan Prisăcaru   
Duminică, 04 Noiembrie 2018 19:39

28-iunie-1940Rolul și implicațiile factorului intern în evoluția evenimentelor dramatice din perioada 26 iunie-30 august 1940

„Blestemul poziției geopolitice a României: Suntem prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu". (Gheorghe Buzatu, Intervenție în Ședința Senatului din 3 noiembrie 2003 în cadrul dezbaterilor pe marginea Tratatului româno-rus)

Preliminarii la dezmembrarea teritorială a României Mari

În istoria românilor, 1940 constituie anul unor tragice evenimente, care au avut ca implicaţii prăbuşirea graniţelor ţării şi destrămarea României Mari la numai 22 de ani de existenţă. La acest deznodământ funest au contribuit mai mulţi factori, dintre care un rol de prim ordin l-a avut modificarea radicală a echilibrului de putere din Europa în urma celui „mai mare act de brigandaj al secolului XX"[1] - Pactul Ribbentrop-Molotov. Prin acest acord de neagresiune, U.R.S.S. şi Germania nazistă şi-au împărţit sferele de influenţă în zona tampon cuprinsă între Marea Baltică şi Marea Neagră. Ca urmare, ţările din istmul ponto-baltic au rămas la discreţia celor două mari puteri totalitare, soarta acestora fiind pecetluită pentru o lungă perioadă de timp. Unele consecinţe ale partajului sovieto-german din august 1939 nu au fost lichidate nici până în prezent. Având mâinile libere în Est, Germania nazistă atacă Polonia la 1 septembrie 1939 şi declanşează cel de-Al Doilea Război Mondial.

La 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană convocat de Carol al II-lea hotărăşte „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiunile internaţionale faţă de beligeranţii din actualul conflict"[2]. Dezbaterile din cadrul Consiliului de Coroană s-au concentrat nu asupra neutralităţii, soluţie agreată de toţi cei prezenţi, ci asupra evoluţiilor politice şi militare ale conflictului izbucnit de curând[3]. Nicolae Iorga a apreciat că neutralitatea este soluţia cea mai onestă, dar a adăugat că „facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem la inimă"[4]. Alţi consilieri regali, între care Gheorghe G. Mironescu şi Constantin Argetoianu au ţinut să precizeze rolul şi poziţia deosebită pe care o are şi o va avea în viitor Uniunea Sovietică, ca urmare a evoluţiilor din raporturile de putere pe plan european. În acest sens, Argetoianu a susţinut că „oricare ar fi sfârşitul războiului, ne vom trezi faţă în faţă cu brutalitatea moscovită intactă şi cu beligeranţi atât de istoviţi, încât învingătorul se va confunda cu învinsul din punct de vedere al potenţialului său. Dacă Anglia şi Franţa vor ieşi victorioase, vă închipuiţi dvs., domnilor, că vor mai începe un al treilea război mondial ca să ne scape pe noi din ghearele Rusiei? Şi dacă va ieşi Germania învingătoare, credeţi că se va certa cu Rusia ca să ne cruţe pe noi?[5].

Concluzia lui era sumbră pentru viitorul României, în toate variantele colosul sovietic având un rol dominant. De aceea, Constantin Argetoianu a cerut „neutralitate strictă pentru azi, apropiere şi înţelegere cu Rusia pentru mâine"[6]. Însă de la Bucureşti şi Moscova apropierea şi înţelegerea erau înţelese în mod cu totul diferit. România dorea apropiere cu respectarea graniţelor şi a integrităţii teritoriale, în timp ce Uniunea Sovietică avea în intenţie dezmembrarea României, programul ei minimal fiind anexarea Basarabiei. Privind retrospectiv, previziunile lui Argetoianu s-au dovedit corecte, însă în acele momente clasa politică românească nu concepea sub nicio formă schimbarea radicală a politicii externe duse până atunci şi trecerea necondiţionată de partea sovietică. Aceasta ar fi însemnat destrămarea graniţelor şi bolşevizarea României[7].

Pentru a evita o asemenea perspectivă, România a mizat, până în iunie 1940, pe sprijinul occidental, iar apoi pe cartea germană, considerată un rău mai mic. Ambele căi au fost zadarnice, iar rezultatul a fost cel prevăzut de Argetoianu. Dar în septembrie 1939, niciun om politic român, nicio forţă politică - cu excepţia comuniştilor, dar ei nu puteau fi consideraţi în acel moment şi mai târziu ca reprezentând o forţă politică - nu ar fi recurs la o asemenea soluţie. Agresivitatea U.R.S.S. pe plan extern, metodele brutale aplicate în politica internă, cât şi amintirile triste legate de prezenţa în trecut a trupelor ţariste pe teritoriul naţional, induceau nelinişte şi teamă profundă în rândurile clasei politice şi a întregii populaţii româneşti[8].

Victoriile fulgerătoare ale Wehrmacht-ului în vestul Europei şi prăbuşirea militară a Franţei au condus la izolarea politico-diplomatică şi militară totală a României în vara anului 1940. Lipsa de angajare a Berlinului pentru asigurarea securităţii României a constituit un factor esenţial care a blocat dezvoltarea relaţiilor militare româno-germane, fapt recunoscut de numeroase personalităţi politice şi militare. Astfel, Herman Neubacher a apreciat la 4 mai 1940, într-un raport trimis la Viena, că „în ce priveşte problema rusă, fundamentul politic al muncii noastre în România este foarte problematic, deoarece noi nu putem oferi românilor nici măcar pe durata războiului o garanţie că un atac rus asupra teritoriului lor nu va avea loc şi că problema româno-rusă va fi reglementată la o masă a conferinţei [...]. Este, de asemenea, sigur că, în cazul unui atac rus, România va fi convinsă că atacul se efectuează cu aprobarea noastră [...] La întrebarea dacă lăsăm să li se taie gâtul de către ruşi, nu putem decât să-i lăsăm în seama sfinţilor ortodocşi şi a bunului Dumnezeu"[9].

Pactul dintre Hitler şi Stalin îşi producea astfel efectele asupra României, abandonată „voinţei lui Dumnezeu"[10]. Şi inevitabilul s-a produs. La 26 iunie 1940, orele 22.00, guvernul sovietic a înmânat ministrului român la Moscova, Gh. Davidescu, o notă ultimativă în care solicita ca Basarabia şi nordul Bucovinei să fie înapoiate U.R.S.S. Răspunsul părţii române era aşteptat în ziua de 27 iunie 1940. Nota ultimativă sovietică a creat o situaţie excepţional de gravă pentru statul român. În aceste condiţii, Bucureştiul a cerut sprijinul ţărilor Axei şi a partenerilor din Înţelegerea Balcanică. La această solicitare, Berlinul, Roma, Belgradul, Atena şi Ankara fie au dat sfaturi de acceptare a ultimatumului sovietic, fie s-au eschivat de la obligaţiile pe care le aveau, reconfirmând astfel completa izolare politică şi militară în care se găsea România.

În urma dezbaterilor din cele două Consilii de Coroană, răspunsul final al guvernului român la cererea sovietică preciza că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţile în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic"[11]. Ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită de ocuparea abuzivă şi a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, ci era parte a vechiului Regat al României. În urma celor două note ultimative, România a fost constrânsă să cedeze U.R.S.S. un teritoriu de 50.762 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori, dintre care majoritatea erau români.

Actul de forţă al U.R.S.S. a încurajat Ungaria şi Bulgaria să-şi prezinte propriile pretenţii teritoriale. În zilele ultimatumului sovietic, ambele ţări au întreprins ample măsuri militare la graniţele cu România, manifestându-şi chiar intenţia de a ataca statul român. Solicitările revizioniste ale acestora erau susţinute de Germania, care în scrisoarea din 15 iulie 1940, adresată regelui Carol al II-lea, preciza că „numai atunci când va interveni o reglementare înţeleaptă a problemelor deschise între România, Ungaria şi Bulgaria va avea un sens pentru Germania de a clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse şi pentru aceasta să se preia în aceste condiţiuni obligaţiuni mai largi"[12]. În caz de refuz, Hitler ameninţa direct cu distrugerea României. Sub presiunea evenimentelor, guvernul român s-a hotărât să înceapă negocierile cu Ungaria la Turnu Severin, la 16 august 1940, iar cele cu Bulgaria, să se desfăşoare la Craiova, începând cu 19 iulie acelaşi an.

Tratativele de la Turnu Severin au avut loc în perioada 16-24 august, delegaţia română fiind condusă de Valer Pop, iar cea a Ungariei de Andras Hory[13].

Concepţiile asupra rezolvării problemelor bilaterale erau însă total opuse. România se pronunţa pentru schimbul de populaţie, iar ulterior să se discute anumite rectificări de frontieră în favoarea Ungariei. Liderii de la Budapesta porneau de la o idee contrară, respectiv cedarea unui teritoriu românesc şi ulterior să se convină asupra unui schimb de populaţie. În conformitate cu această teză, delegaţia ungară a revendicat 69.000 km2 cu 3,9 milioane locuitori, din care 2,2 milioane români şi numai 1,2 milioane unguri. Delegaţia română a respins categoric aceste cereri, susţinând în continuare ideea schimbului de populaţie[14].

La 24 august 1940, negocierile s-au întrerupt, delegaţia ungară refuzând să ia în considerare baza de discuţii propusă de partea română.Întreruperea negocierilor româno-ungare şi tensiunea deosebită la graniţele estice şi vestice ale României l-au determinat pe Hitler să intervină direct[15].

La 27 august 1940, guvernul german a solicitat României şi Ungariei să-şi trimită reprezentanţii împuterniciţi la Viena. Delegaţia română, formată din 22 persoane, era condusă de ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi Valer Pop. Neştiind precis care erau scopurile reuniunii, delegaţia română a plecat cu un amplu material cartografic şi arhivistic, care avea ca scop convingerea celor două mari puteri de veridicitatea punctului de vedere românesc. La Viena, delegaţia română a fost pusă însă în faţa unei hotărâri deja luate - cedarea unei porţiuni de teritoriu naţional în favoarea Ungariei.

În ziua de 29 august 1940, miniştrii de Externe german şi italian au cerut ultimativ primirea arbitrajului Axei. În caz contrar, Germania şi Italia ameninţau că România va fi atacată de Ungaria şi URSS, iar statul român va fi desfiinţat[16]. În aceste împrejurări, factorii de decizie de la Bucurelti au fost constrânşi să cedeze Ungariei, prin cel de-al doilea dictat de la Viena, nord-vestul Transilvaniei, respectiv 43.492 km2 şi o populaţie de 2.667.000 locuitori, dintre care 50,2 % erau români.

Ultimul episod al dramei româneşti a avut loc la 7 septembrie 1940, la Craiova, unde s-a semnat tratatul româno-bulgar, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul), cu o suprafaţă de 6900 km2 şi o populaţie de 400.000 locuitori, era cedat Bulgariei. Astfel, în mai puţin de trei luni de zile, România a pierdut 99.926 km2 şi 6.829.238 locuitori, reprezentând 1/3 din teritoriu şi populaţie.

2. Vulnerabilităţile statului şi societăţii româneşti interbelice - elemente care au avut o influență majoră în luarea deciziilor de cedare fără luptă a unor părţi din teritoriul naţional în vara anului 1940

Prăbuşirea graniţelor şi destrămarea României Mari la numai 22 de ani de la crearea sa nu poate fi înţeleasă şi explicată invocând doar situaţia geopolitică şi geostrategică gravă din vara anului 1940, deficienţele din înzestrarea şi pregătirea pentru luptă a armatei. Ar fi doar o parte a adevărului şi numai o faţetă a realităţilor din acea perioadă. Deciziile de cedare fără luptă a unor părţi din teritoriul naţional, în opinia noastră, îşi au originea şi în marile probleme cu care s-au confruntat statul şi societatea românească interbelică, care au accentuat vulnerabilităţile, conflictele interne şi starea de insecuritate a României Mari. Apreciem că, dintre acestea[17], două au avut un impact semnificativ: carenţele regimului democratic interbelic şi compromiterea monarhiei în faţa opiniei publice[18].

În evidenţierea lor, trebuie să avem ca reper metodologic şi aprecierile regretatului academician şi istoric Florin Constantiniu, care, în Prefaţa la lucrarea O istorie sinceră a poporului român, menţiona: „Dacă vrem, aşa cum repetăm mereu, să învăţăm ceva din istorie, atunci ea trebuie cunoscută « aşa cum a fost » (Ranke), cu cele bune şi rele ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă. Dacă vrem să evităm răul, trebuie să-i cunoaştem cauzele. Nu facem un serviciu unui bolnav tăinuindu-i maladia, ci spunându-i realitatea pentru a şti cum trebuia să se trateze. Acesta şi este rostul înfăţişării păcatelor din trecutul nostru. Nu pentru a-l întuneca sau diminua, ci pentru a îndrepta sau preveni repetarea unor greşeli, care, nemărturisite, continuă să apese, să stingherească sau chiar să blocheze progresul societăţii româneşti" [19].

Astfel, după revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea, deficienţele structurale ale democraţiei româneşti s-au accentuat, la deteriorarea acesteia contribuind mai mulţi factori interni şi externi. Acordarea votului universal în anul 1918 nu a fost însoţită de acţiuni ale liderilor politici pentru educaţia civică şi politică a cetăţenilor, aceştia urmărind doar câştigarea alegerilor, şi implicit a puterii[20]. P. P. Negulescu sesiza, încă din anul 1926, această vulnerabilitate a sistemului politic românesc, afirmând următoarele: „Supralicitarea demagogică a celor ce voiau să acapareze, cu orice preţ, corpul electoral - promisiunile irealizabile ce se făceau, cu inimă uşoară, la fiecare pas, calomnierea neruşinată a adversarilor (subl. în textul original), fără nici o teamă de sancţiuni - au pricinuit alterări îngrijorătoare ale sufletului maselor. Au alimentat curentele subversive, au aţâţat urile de clasă şi, mai ales, au provocat o descurajare şi o dezorientare profundă a părţii celei mai bune a corpului electoral[21].

După obţinerea mandatului parlamentar, „aleşii naţiunii" uitau de promisiunile din campanie şi îşi schimbau radical atitudinea, fapt relevat în mod sugestiv de Tudor Tudorel - Branişte, care îi întreba pe cetăţenii României în următoarea manieră: „Aţi asistat la şedinţele din aceste zile? Sub cupola înfierbântată de soare, cel mult două duzini de bravi deputaţi ascultă şi din când în cînd aplaudă. Unde sunt ceilalţi? Unde sunt cei care s-au bătut pe un mandat, cei care la alcătuirea listelor au ameninţat cu demisia din partid dacă nu vor fi candidaţi, cei care afirmau cu o splendidă seriozitate că se prăbuşeşte ţara dacă nu vor fi trimişi în Cameră? Unde sunt zeloşii reprezentanţi ai naţiunii, care se băteau cu pumnii în piept de dragul alegătorilor? În ce chip îi reprezintă pe aceşti alegători? Cum le apără interesele? Cum îşi îndeplinesc mandatul - mandatul care l-au cucerit cu jertfe sau umilinţe, prin ameninţări sau concesii?"[22].

Trebuie menţionat şi faptul că votul universal s-a introdus într-o societate complet nepregătită pentru acest exerciţiu democratic, iar introducerea primei majoritare constituia expresia inconsistenţei regimului democratic românesc[23]. Aceasta improvizaţie electorală, în care un partid ce nu obţine majoritatea, primeşte aleator voturile unor alegatori care şi-au exprimat opţiunea pentru o altă formaţiune politică, poate chiar contra partidului beneficiar, a fost o oglindă fidelă a naturii aproximative a sistemului democratic din România. Chiar şi principiul elementar al deciziei majorităţii era afectat. În baza votului universal s-a ridicat multă „pleavă politică", de dreapta ca şi de stânga, la sate, la oraşe şi până pe treptele Palatului Regal[24]. Din nefericire pentru ţară, generaţia ctitorilor Marii Uniri a dispărut neaşteptat de repede, iar cei foarte puţini la număr rămaşi au fost depăşiţi rapid de valul nou-veniţilor şi de cursul evenimentelor. Noua generaţie politică, de după 1930, nu mai semăna cu generaţia „bătrânilor". Corupţia, parvenitismul şi violenţa[25] au înlocuit comportamentul civilizat al vechii elite politice. Fenomenul era, desigur european, dar această generalitate nu-1 face mai atractiv. Ca urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut apărea fără liberalizarea vieţii politice de la începutul anilor '20 şi care ar fi trebuit să consolideze România Mare, în fapt au distrus-o, cu mult înainte de dezmembrarea ei de către puterile totalitare şi sateliţii lor[26].

De asemenea, printre cauzele care au stat la baza deteriorării stării de spirit şi a climatului politic intern din România interbelică, a fost şi faptul că o parte importantă a presei a manifestat subiectivism şi intoleranţă. Situaţia în acest domeniu s-a depreciat continuu, şantajul şi calomnia fiind practici curente în presa românească interbelică[27]. În legătură cu aceste stări de fapt, Nicolae Iorga atenţiona, încă din anul 1920: „starea de după război, când presa ar avea cea mai mare operă mobilizatoare de îndeplinit, tocmai atunci presa română a contribuit esenţial să înduşmănească oamenii, să facă a se urî oameni care se duşmăneau şi fără de acestea şi nu mai trebuia să vie şi presa ca să toarne un pic de otravă pentru a se face irespirabil aerul din viaţa noastră politică"[28].

Un alt fapt care a determinat deteriorarea sistemului democratic românesc interbelic a fost cel al discrepanţei majore între legislaţia existentă şi modul ei de aplicare. În legătură cu această carenţă, Ion Mihalache atenţiona: ,,Am avut totdeauna impresia că această Constituţie e o haină largă, dar cu un guler strâmt care sugrumă, pentru că, Constituţia a sugrumat clasa ţărănească căreia i-a lipsit orice mişcare politică [...]. Nu se poate zice că pentru ţărănimea românească a existat vreodată Constituţie în această ţară; jandarmul, dorobanţul, primarul, aceştia au fost Constituţia pentru ţăranul român totdeauna. Şi sunt cunoscute cazuri ca acelea însăşi Constituţia a fost confiscată ca broşură subversivă la sate, de administraţia partidelor politice"[29].

- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „Retrăiri istorice în veacul XXI", Ediţia XIV/VI - „1918-2018 Centenarul Marii Uniri", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 7-8 septembrie 2017, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

-------------------------------------------------
[1] Florin Constantiniu, în „Adevărul", 9 decembrie 1992. Despre implicaţiile pactului Ribbentrop-Molotov asupra României a se vedea şi Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia, culegere de documente, Universitas, Chişinău, 1991, Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente şi consecinţe, Institutul European, Iaşi, 1995.
[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita ANIC), fond Ministerul Propagandei Naţionale. Studii şi Informaţii, dosar nr.118, f. 2.
[3] Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.176-187.
[4] Ibidem, p.184.
[5] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 7, p.115-116.
[6] Ibidem, p. 116.
[7] Petre Otu, Îmbrăţişarea anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939-22 iunie 1941, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p.63.
[8] Ibidem, p. 63.
[9] Petre Otu, op. cit., p. 95
[10] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu; România după Marea Unire, vol.1, partea a II-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 1079.
[11] Relaţiile româno-sovietice, Documente, vol.II, 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003,
p. 348-349.
[12] Mihail Manoilescu, Memorii iulie-august 1940. Dictatul de la Viena, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 71-75
[13] Din delegaţia română făceau parte, printre alţii, generalul Corneliu Dragalina, Sabin Mănuilă, directorul Institutului de Statistică, Gheorghe Cruţescu, ministrul român la Budapesta, diplomatul C.D.Hiott ş.a, iar din cea maghiară, generalul Istvan Naday, subşef al Marelui Stat-Major, Laszlo Bardossy, ministru ungar la Bucureşti ş.a.
[14] Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, Editura Colosseum, Bucureşti, 1991, p. 68.
[15] Contele Galleazzo Ciano, Jurnal politic, traducerea Dragoş Nedelcescu, Editura Ellit, p. 220-222.
[16] Valer Pop, op. cit., p.182-183.
[17] Cristian Troncotă, România şi frontul secret (1859-1940), Editura Elion, Bucureşti, 2008, p. 115. Printre vulnerabilităţile statului şi societăţii româneşti interbelice autorul menţionează: organizarea politică pe criterii etnice a minorităţilor, extremismul politic, carenţele regimului democratic, contrastele social-economice, conflictul dintre generaţii, existenţa structurilor informative paralele cu cele oficiale ale statului, compromiterea monarhiei în faţa opiniei publice.
[18] Aspecte referitoare la carențele și vulnerabilitățile statului și societății românești interbelice și consecințele acestora în luarea deciziilor de cedare fără luptă a unor părți din tetioriul național în vara anului 1940 au fost prezentate de autor și în cadrul articolului 26 iunie – 30 august 1940. O radiografie a vulnerabilităţilor statului şi societăţii româneşti interbelice, în „Acta Carpatica II", Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice organizată în cadrul manifestărilor „Zilele Andrei Şaguna", Ediţia a XXIII-a, secţiunea, „75 de ani de la Marele Refugiu Românesc (28 iunie 1940)", Sfântu Gheorghe, 27.06.2015, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2015, p. 337-352.
[19] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 14.
[20] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1940), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 339.
[21] P. P. Negulescu, Partide politice, Editura Culturală Naţională, Bucureşti, 1926, p. 37-38.
[22] Tudor Teodorescu-Branişte, Oameni şi paiaţe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 81-82.
[23] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, 2001, p. 78. Legea electorală din 27 martie 1926 prevedea că repartizarea mandatelor pentru Adunarea Deputaţilor se efectua după totalizarea voturilor şi calcularea ponderii partidelor la nivelul întregii ţări, astfel: partidul care obţinea cel puţin 40% din totalul voturilor beneficia de prima majoritară, primind 50% din mandate; restul de 50% din mandate se repartizau între toate partidele (listele) participante, inclusiv cel majoritar.
[24] Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, p. 88.
[25] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999. vol. 3, Cele trei dictaturi, Editura RAO, Bucureşti, 2002, p. 21-22. Deşi formal exista un Parlament, modul în care erau aleşi parlamentarii devenise un proces viciat. Pe timpul campaniilor electorale din perioada interbelică, oraşele şi satele se confruntau cu violenţe, abuzuri şi falsificări ale rezultatelor votului. Relevante în acest sens sunt însemnările lui Grigore Gafencu referitoare la campania electorală din 1931, când a candidat pentru Camera Deputaţilor la Caliacra: ,,S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. [...] Am fost respins de la secţiile de votare cu baioneta în piept. Un colonel isteric – Bolintineanu – urla de dimineaţă: ‹‹daţi-i îndărăt, spargeţi capetele cu patul puştii››. La o secţie – singura! – delegaţii au pătruns în urma judecătorului. Au fost daţi afară de judecător şi de un căpitan de infanterie. Pretutindeni, jandarmii şi armata, comandaţi de bătăuşi, brutalizau, ameninţau şi împiedicau de la vot cetăţenii. Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente împotriva cetăţeanului ‹‹civil›› (subl. în textul original). [...] La fiecare mişcare eram arestaţi şi trebuia să ne liberăm cu forţa. La Secţia de votare Ceamurlia suntem opriţi de soldaţi din cavalerie. Se încarcă în faţa noastră carabinele. Doi bătăuşi macedoneni, dintre care unul, un criminal cunoscut, comanda armata" (Grigore Gafencu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 143-144).
[26] Cristian Troncotă, op. cit., p. 88.
[27] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX..., p. 339.
[28] Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 31, şedinţa din 28 iulie 1920, p. 533.
[29] Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 32 din 28 iulie 1920, p. 558.

footer