Revista Art-emis
Politica de deznaţionalizare a românilor din Basarabia PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Chişinău   
Duminică, 24 Iulie 2011 22:03
Petrencu AnatolPolitica de deznaţionalizare a românilor din Basarabia
- ţarism şi bolşevism -


Istoricii români au studiat politica promovată de ţarism în Basarabia în perioada 1812-1917. Ei au constatat că a fost o politică de deznaţionalizare a românilor basarabeni, având drept scop declarat „identificarea provinciilor cucerite cu statul cuceritor". („Am ferma convingere că pentru a cârmui în linişte provinciile cucerite, trebuie să le identificăm cu statul cuceritor, căci altfel ele vor slăbi puterea [adică puterea Imperiului Rus – A.P.]. Aici nu mai avem nevoie de argumente. Marii cuceritori – Friedrich, Ecaterina, Napoleon – procedau la fel". F. Vighel, viceguvernator al Basarabiei, 1824-1826, apud Ion Varta, Demir Dragnev. Istoria Românilor. Epoca modernă, Chişinău, Editura Civitas, 2005, p. 117). În anul 1912, cu prilejul împlinirii unui secol de asuprire străină, în lucrarea O sută de ani de robie, Petre Cazacu se întreba: „Ce s-a făcut în această sută de ani în Basarabia de către bunul nostru vecin, care de sute de ani strigă că a fost, este şi va fi «eliberatorul popoarelor balcanice»"? Răspunsul l-a formulat chiar cel care-şi pusese întrebarea, într-un singur cuvânt: „Rusificare". Căile de deznaţionlizare a popoarelor alogene alese de ţarism au fost: 1) Impunerea limbii ruse ca limbă de lucru a administraţiei şi de comunicare între locuitori; din 1813 începe rusificarea administraţiei; documentele se întocmeau deja în două limbi – română şi rusă (Anton Moraru. Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, 1995, p. 15); în 1828 ţarul a emis un decret prin care creează aceleaşi organe administrative ca şi în guberniile ruseşti, documentele administraţiei fiind completate doar în limba rusă. 2) Impunerea limbii ruse în instituţiile de învăţământ: sub stăpânirea Rusiei în Basarabia nu a existat nici o instituţie de învăţământ cu predarea în limba română. 3) Un alt instrument eficace de deznaţionalizare a românilor basarabeni a fost serviciul militar în cadrul armatei ruse. 4) Limba rusă se impune şi în biserici, reacţie clară contra acestei politici devenind mişcarea inochentistă. 5) Administraţia ţaristă a fost preocupată de crearea unei pături sociale pe care să se sprijine în promovarea politicii nu numai în Basarabia, ci şi în Balcani, intenţionând să creeze un model economic în provincia românească cucerită, atractiv pentru alte popoare din zona respectivă. Ţarismul a promovat politica de colonizare a Basarabiei cu reprezentanţi ai altor popoare. În 1824 Consiliul de Miniştri al Imperiului Rus a adoptat decizia Despre trimiterea în regiunea Basarabiei a 20.000 de ţărani ai statului din guberniile interne.

În conformitate cu această hotărâre, au fost strămutaţi ţărani din guberniile Oriol, Kursk, Reazan, Tula, Tambov în judeţul Cetatea Albă, unde aceştia au întemeiat satele Borisovka, Vasilevka, Vedenskoie etc. Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea în teritoriul ce se va numi Basarabia locuiau circa 2.000 de etnici ruşi, ceea ce constituia mai puţin de 1% din numărul total al populaţiei, în 1856 erau deja 20.000 de etnici ruşi (2,1% din populaţia Basarabiei, fără cei din judeţele de sud ale provinciei), iar conform datelor statistice rezultate în urma recensământului populaţiei din 1897, ruşii din Basarabia alcătuiau deja 123.000 sau 6,4% din numărul total al populaţiei (Aici şi în continuare ne-am referit la datele publicate de istoricul şi etnograful Valentin Zelenciuk, precum şi la alte publicaţii statistice din Republica Moldova ). Pe teritoriul Basarabiei au locuit ucraineni înainte de alipirea ţinutului la Rusia. În 1812, armata de cazaci zaporojeni de la gurile Dunării a fost dizolvată şi o parte dintre cazaci s-a aşezat cu traiul în judeţul Cetatea Albă, întemeind satele Volontirovka, Starokazacie şi altele. Ucrainenii s-au stabilit nu numai la sudul, ci şi la nordul şi în centrul Basarabiei. Astfel, în 1860 au fost înregistrate sate cu populaţie prioritară ucraineană: Maramonovka, Moşana, Konstantinovka din actualul raion Donduşeni; satul Stolniceni, raionul Briceni etc. În 1897, în Basarabia locuiau 330.600 ucraineni (17% din totalul populaţiei).

Basarabia a cunoscut câteva „valuri" de strămutări din regiunile aflate la sud de Dunăre, din Imperiul Otoman. Este vorba de bulgari şi găgăuzi. Emigrarea lor masivă în Basarabia a început în anii 1810-1812, iar în 1829 bulgarii şi găgăuzii au primit de la autorităţile ţariste statutul de colonişti. O familie de colonişti primea 60 deseatine de pământ, era scutită de impozite timp de trei sau şapte ani, avea şi alte înlesniri. Populaţia bulgară, împreună cu cea găgăuză, a sporit permanent: în 1821 erau 20.000 de bulgari şi găgăuzi; în 1829 – 30.000; în 1837 – 57.000; în 1841 – 64.500, iar în 1861 – 87.829. Printr-un decret din 1813 al ţarului Alexandru I, etnicii germani au obţinut dreptul de a se stabili în sudul Basarabiei cu drepturi de colonişti. Datorită mărinimoaselor înlesniri acordate de ţarism acestor colonişti, numărul lor a sporit necontenit: de la 35.501, în 1861, la 59.988, în 1897, şi la 79.000, în 1919. În afară de reprezentanţii popoarelor menţionate, în Basarabia au mai locuit până la 1812 ori s-au stabilit mai târziu cu drepturi de colonişti sau fără aceste drepturi – armeni, greci, evrei, rromi, albanezi, francezi din Elveţia etc. Astfel, datorită eforturilor ţarismului, Basarabia devine „plurietnică". O preocupare permanentă a oficialităţilor imperiale ruse a fost tăinuirea metodică a cifrei reale referitoare la numărul populaţiei băştinaşe. Statistica oficială rusească a ascuns întotdeauna adevărul: conform datelor pe care le furniza aceasta, moldovenii (românii) ar fi alcătuit 48% din numărul populaţiei.

Acest subiect a fost studiat amănunţit de Petre Cazacu, care a demonstrat că moldovenii din Basarabia formau de fapt 70% din numărul total al populaţiei. (Petre Cazacu a evidenţiat factorii care – în opinia lui – s-au opus rusificării: familia şi, în special, femeia; încercările de rusificare prin colonizări n-au reuşit: coloniştii ori şi-au păstrat naţionalitatea, ca nemţii, ori s-au românizat, ca bulgarii; legătura săteanului cu pământul: dacă reprezentanţii altor pături sociale – boierimea, negustorimea, bogătaşii, o parte din cler s-au rusificat complet, ţăranul, legat de pământ, a rămas moldovean; firea blândă şi supusă a moldovenilor, care evitau conflictele cu stăpânitorii: plăteau birurile şi îşi căutau de treburi). Aşadar, ţarismul a promovat limba rusă în administraţie, în instituţii de învăţământ şi de cult, în armată şi societate în ansamblu; a colonizat sudul Basarabiei cu populaţie alogenă. În acelaşi timp, a stimulat plecarea basarabenilor din centrul şi nordul provinciei în regiunile de sud şi de est ale Imperiului Ţarist (Caucazul de Nord, Extremul Orient etc.), a ascuns starea reală a lucrurilor, căutând să demonstreze că la sfârşitul secolului al XIX-lea Imperiul Ţarist era omogen din punctul de vedere al limbii vorbite.

În privinţa deznaţionalizării românilor basarabeni, promovate de regimul comunist de ocupaţie, stabilit în Basarabia în iunie 1940, putem afirma că în linii mari metodele de deznaţionalizare au rămas aceleaşi ca în timpul ţarismului.
1. Comandanţii militari ai Armatei Roşii, veniţi pe tancuri în Basarabia, administraţia civilă de stat şi de partid comunist etc. vorbeau limba rusă, impunând-o societăţii.
2. În şcoli s-a impus grafia rusă şi limba rusă ca obiect obligatoriu de predare.
3. Ca şi administraţia ţaristă, cea sovietică a practicat colonizarea cu alogeni, având drept scop schimbarea componenţei etnice a populaţiei basarabene. Astfel, după acapararea voievodatelor de est ale Poloniei în septembrie 1939, sovieticii au adus din regiunea Lemberg (Lvov) familii de polonezi şi ucraineni şi i-au aşezat cu traiul în localităţile din Basarabia, părăsite de etnicii germani în anul 1940. Polonezii au fost aduşi complet săraci, lipsiţi de vite, căruţe, inventar agricol etc. Mutându-i în Basarabia, bolşevicii i-au forţat pe polonezi să se organizeze în colhozuri. Ultimii au refuzat categoric, fapt pentru care erau mereu ameninţaţi cu deportarea în Siberia (Mai detaliat: Anatol Petrencu, Basarabia în Al Doilea Război Mondial. 1940-1944, Chişinău, Editura Liceum, 1997, p.170-172; la pagina 344 este inclusă harta arătând localităţile unde au fost stabiliţi polonezii şi ucrainenii în Basarabia, în anul 1940). Dar politica de deznaţionalizare promovată de sovietici a cunoscut deosebiri importante faţă de politica ţarismului în Basarabia anilor 1812-1917.

În cercurile conducătoare ale U.R.S.S. au existat două proiecte privind statutul Basarabiei. În articolul de fond al ziarului Pravda, organul de presă central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S., s-a menţionat: „Teritoriul Republicii Unionale Sovietice Socialiste Moldoveneşti va fi de peste 50.000 km pătraţi, iar populaţia – de peste 3.700.000 locuitori. Astfel, viitoarea R.S.S.M. se va prezenta ca un stat cu un teritoriu mai întins decât cel al Belgiei, Olandei, Elveţiei" (Pravda, 1940, 11 iulie). Ideile exprimate de Pravda se încadrau în formula „reunirea R.A.S.S.M. cu Basarabia". A existat însă şi un proiect ucrainean de formare a viitoarei republici unionale. Conducătorii de la Kiev insistau în faţa Moscovei să li se cedeze judeţul Ismail şi „ofereau" viitoarei R.S.S.M. doar şase dintre cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. Conform variantei ucrainene, populaţia noii republici moldoveneşti urma să alcătuiască circa 2.272.000 de locuitori, moldovenii constituind 66,0%, ucrainenii - 6,9%, ruşii - 9,2%, restul minoritarilor, în total - 17,7%. Proiectul ucrainean exprima formula „reunirea populaţiei moldoveneşti din raioanele R.A.S.S. Moldoveneşti cu populaţia majoritar compactă a Basarabiei", ceea ce submina unitatea teritorială a românilor trecuţi cu forţa sub autoritatea Kremlinului. Deci, în perioada sovietică apare şi se impune factorul ucrainean, care sub regim ţarist n-a existat, ucrainenii fiind şi ei în „temniţa popoarelor", alături de alte etnii neruse (avem în vedere aspectul naţional al problemei). Depăşind disensiunile cu Kremlinul, Kievul a reuşit să-şi impună punctul de vedere: în R.S.S.M. n-au fost incluse judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, cu o populaţie de 959.115 locuitori, inclusiv 272.314 (28,4%) români, ucrainenii numărând 244.017 locuitori şi alcătuind doar 25,4% din numărul total al populaţiei. Pentru a-şi atinge scopurile de acaparare, conducerea bolşevică a Ucrainei a comis falsuri grosolane. De exemplu, vorbind despre judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha, afirma că cele 33,3% din populaţie sunt alcătuite din bulgari şi găgăuzi, care, „fiind triburi slave", au mai mult în comun cu ucrainenii decât cu moldovenii în drepturi şi în modul de viaţă. Sunt oare găgăuzii de origine slavă? În realitate, bulgarii şi găgăuzii din judeţul Ismail alcătuiau 18% din totalul populaţiei. Ca şi la sud, la nord hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de componenţa naţională a populaţiei de pe acele teritorii, iar opt raioane din fosta R.A.S.S.M., populate majoritar cu români, erau trecute fără nici o justificare în componenţa Ucrainei, urmând a fi ucrainizate sau rusificate.

Al doilea aspect al problemei se referă la „calitatea" populaţiei româneşti din anul 1940. Este vorba de cei 22 de ani de viaţă naţional-statală românească, timp în care basarabenii şi-au cultivat conştiinţa naţională datorită învăţământului, presei, vieţii spirituale în ansamblu. La raptul Basarabiei în iunie 1940: a) o parte importantă a administraţiei militare şi civile româneşti, intelectuali, reprezentanţi ai altor pături sociale (peste 100.000) au fost nevoiţi să se refugieze din Basarabia la vest de Prut; b) bolşevicii au impus o interpretare proprie a etniei băştinaşilor, declarându-i „moldoveni", adică o entitate deosebită de români, limba vorbită de aceştia fiind „moldovenească", şi ea diferită de limba română; c) elementul conştient românesc şi activ politic (preoţi, profesori, medici, jurişti, oameni de ştiinţă, administratori, studenţi, liceeni, lideri, dar şi membri de rând ai partidelor politice etc.), care rămăseseră sub ocupaţia sovietică în iunie 1940 au fost parte exterminaţi fizic, parte trimişi forţat în Siberia (la 31 mai 1941, într-o „rugăminte" trimisă lui I. Stalin, S.A. Goglidze, împuternicitul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din U.R.S.S. şi al Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., cerea strămutarea din Basarabia în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. a 5.000 de familii de basarabeni, după cum urmează: „activişti ai partidelor politice burgheze româneşti – 980 de persoane; moşieri – 137 persoane, poliţişti şi jandarmi – 440 persoane, ofiţeri ai armatelor albe – 285 persoane; ofiţeri ai armatei ţariste, cu activitate antisovietică – 83 persoane; ofiţeri ai armatei române, care s-au ocupat de activitatea antisovietică – 64 persoane; mari comercianţi – 1 948 persoane; posesori ai unor mari imobile – 411 persoane; primari – 652 persoane." Anatol Petrencu. op. cit, p. 75); d) sovieticii au supus represiunilor chiar şi pe membrii partidului comunist român (organizaţia regională), aflaţi în ilegalitate, cei care simpatizau U.R.S.S.

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii recunoşteau dreptul naţiilor la constituirea statelor, la autodeterminare, până la despărţirea de U.R.S.S. Acest drept însă, era demagogic: practic, nimeni n-a beneficiat de el. Propagandiştii bolşevici aduceau un exemplu: după căsătorie, soţii au dreptul la divorţ, asta nu înseamnă însă că ei sunt obligaţi să divorţeze. Deşi bolşevicii recunoşteau dreptul popoarelor neruse la o viaţă naţională, aceasta trebuia să se desfăşoare în limitele ideologiei şi practicii comuniste; dreptul nominalizat servea pentru atragerea simpatiilor popoarelor asuprite din Asia, Africa şi alte regiuni. Politica bolşevică de deznaţionalizare a avut drept scop slăbirea statului naţional român: ţarul recunoştea România modernă ca stat naţional, independent şi suveran. Bolşevicii, din contra, considerau statul român ca fiind unul „multinaţional", „burghez", „imperialist", care asupreşte alte popoare. Politica statului sovietic şi a Internaţionalei comuniste era lovirea directă a naţiunii române.

Spre deosebire de ţarism, bolşevicii au folosit din plin noile mijloace de informare în masă, mult mai perfecţionate decât în secolul al XIX-lea (radioul, cinematograful etc.). Câteva concluzii:
- Deşi mecanismele de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe în perioada ţaristă şi cea bolşevică au fost diferite, scopul urmărit a fost acelaşi: ştergerea identităţii naţionale a românilor basarabeni;
- Unele practici de deznaţionalizare întrebuinţate de bolşevicii sovietici sunt utilizate de liderii partidului comuniştilor din Republica Moldova (limbă „moldovenească", popor „moldovenesc" etc.)
- Pentru a se salva de actualele politici de deznaţionalizare şi a supravieţui deznaţionalizării, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova nu are altă cale decât aceea de a se integra în spiritualitatea românească.
- Interesul naţional românesc este de a susţine şi de a consolida caracterul românesc al populaţiei autohtone a Basarabiei (inclusiv a celei din Republica Moldova).

footer