Revista Art-emis
Afirmarea principiului naţionalităţilor în anii Primului Război Mondial (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 19 Septembrie 2018 09:29

Prof. univ. dr. hab. Nicolae EnciuIntrarea Statelor Unite în arena politicii internaţionale, în 1917, a coincis cu aflarea la putere a unuia din exponenţii cei mai de vază ai misionarismului american (sau, într-o altă accepţie, a „internaţionalismului liberal", etichetat şi drept „utopism" sau „idealism")[27], Woodrow Wilson (1856-1924). Cu mult timp până la a deveni preşedinte al SUA, în calitatea sa de profesor universitar de politică, Woodrow Wilson ajunsese la concluzia că Statele Unite deveniseră prima putere în lume, statut ce o plasau în faţa dilemei: „avem oare dreptul de a renunţa la conducerea morală care ni se propune, vom accepta sau vom respinge încrederea întregii lumi ?"[28]. Rezultat al acestor reflecţii a fost obţinerea convingerii sale în „destinul special" al SUA: „Totul este pregătit, soarta ne arată drumul. Aceasta nu este rezultatul unui plan întocmit de oameni. Dumnezeu este cel ce ne îndrumă. Nu putem să batem în retragere, putem doar să păşim înainte cu privirile spre cer şi cu moralul ridicat. Tocmai la o astfel de misiune am visat atunci când am creat Republica. Americii îi este dat să arate omenirii calea cea dreaptă"[29].

Aflat deja în exerciţiul puterii, Wilson avansează în 1915 o doctrină fără precedent în istoria S.U.A., potrivit căreia securitatea Americii era inseparabilă de securitatea întregii omeniri. Aceasta presupunea că era de datoria Americii, de acum înainte, să se opună agresiunii de pretutindeni: „[..] Deoarece noi pretindem dezvoltare nestingherită şi conducere netulburată a propriilor vieţi conform propriilor noastre principii de drept şi libertate, ne doare, de oriunde ar veni ea, agresiunea, pe care noi înşine niciodată nu o vom practica. Noi insistăm asupra securităţii în urmărirea direcţiilor de dezvoltare naţională pe care singuri ni le-am ales. Facem mai mult decât atât. O cerem şi pentru ceilalţi. Nu ne limităm entuziasmul faţă de libertatea individuală şi dezvoltarea naţională la evenimentele şi evoluţia chestiunilor ce ne privesc doar pe noi înşine. Îl simţim ori de câte ori un popor încearcă să păşească pe aceste dificile căi ale independenţei şi ale dreptului"[30].

Cu referire expresă la modul de organizare a Europei postbelice, fiecare popor, în ideologia wilsoniană, „va avea dreptul de a-şi alege suveranitatea sub care el este chemat să trăiască", cu garantarea unui minim de drepturi fiecărei naţionalităţi. „O asigurare inviolabilă a existenţei, a culturii şi a dezvoltării sociale şi intelectuale, pentru toate popoarele care au trăit până acum sub dominaţia unor guverne, ataşate unei credinţe şi unor scopuri politice, în opoziţie cu ale lor proprii". Iar pentru ca aceste norme să fie concretizate în viaţa internaţională, se impunea ca: „fiecare parte a reglementării finale să fie bazată pe justiţia esenţială a cazului particular discutat, şi pe argumentele cele mai potrivite spre a aduce pacea, care să fie permanentă"[31].

Mai presus de orice, „toate aspiraţiile naţionale bine definite vor trebui să primească satisfacţia cea mai completă care le-ar putea fi acordată, fără a introduce sau a perpetua elemente de dezordine sau de antagonism, susceptibile de a rupe, cu timpul, pacea Europei şi ca urmare a lumii întregi"[32]. Aceasta deoarece, „[...] în viitor, popoarele nu trebuiesc să mai fie dominate şi guvernate decât cu propriul lor asentiment. Autodeterminarea (self-determination) nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ de acţiune, pe care în viitor oamenii de stat nu-l vor ignora, decât în detrimentul lor"[33].

Scufundarea vasului Lusitania de către Germania şi, mai presus de toate, reluarea de către germani a războiului submarin total va deveni motivul imediat al declaraţiei de război a Americii. Dar W.Wilson nu va justifica intrarea în război a Americii pe baza unor nemulţumiri anume, ci imprimându-i o justificare morală, al cărei prim obiectiv era o nouă şi mai justă ordine morală. „Este un lucru înspăimântător, - reflecta preşedintele S.U.A. în discursul prin care cerea declararea războiului, - să duci acest mare şi paşnic popor în război, în cel mai îngrozitor şi mai dezastruos dintre toate războaiele, civilizaţia însăşi părând a fi în cumpănă. Dreptul este, însă, mai preţios decât pacea şi ne vom lupta pentru lucrurile pe care le-am avut întotdeauna cel mai aproape de inima noastră: pentru democraţie, pentru dreptul celor supuşi autorităţilor de a avea o voce în propriile lor guverne, pentru drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, pentru instaurarea unei domnii universale a dreptului de către popoarele libere acţionând de comun acord, astfel încât să aducă pacea şi siguranţa tuturor naţiunilor şi să facă lumea cu totul, în sfârşit, liberă"[34].

Încununarea viziunii lui W. Wilson asupra obiectivelor de război ale S.U.A. şi-a găsit expresia în celebrele „14 Puncte", expuse la 8 ianuarie 1918 în faţa unei sesiuni comune a Congresului. Wilson a descris opt dintre acele puncte ca fiind obligatorii, aceasta însemnând că „trebuiau neapărat" să fie îndeplinite. Printre ele figurau: diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi, ca o încununare a efortului, înfiinţarea unei Ligi a Naţiunilor. Celelalte şase puncte, mult mai specifice, au fost prezentate că „s-ar cuveni" realizate, deoarece, după părerea lui W. Wilson, nu erau absolut indispensabile. În mod surprinzător, reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei era inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de 50 de ani şi pricinuise sacrificii fără precedent în război. Printre celelalte obiective „dezirabile" se numărau autonomia minorităţilor din Imperiul austro-ungar şi din cel otoman, reajustarea frontierelor Italiei, evacuarea Balcanilor, internaţionalizarea Dardanelelor şi crearea unei Polonii independente, cu acces liber şi direct la mare[35].

În numele spiritului de conciliere cu care Statele Unite articulau o nouă ordine internaţională, W. Wilson şi-a încheiat prezentarea cu un apel la adresa Germaniei: „Nu-i contestăm nici una dintre realizările, distincţiile sau acţiunile pacifiste care i-au adus o reputaţie atât de bună şi de invidiat. Nu vrem s-o ofensăm sau să-i blocăm în vreun fel influenţa sau puterea legitimă. Nu dorim să ne luptăm cu ea nici pe calea armelor şi nici prin aranjamente sau compromisuri ostile, dacă este dispusă să se asocieze cu noi şi cu celelalte naţiuni iubitoare de pace ale lumii în condiţii de justiţie, respect faţă de lege şi corectitudine. Dorim doar ca ea să accepte o poziţie de egalitate printre popoarele lumii [...]"[36].

Apreciate retrospectiv, cele „14 Puncte" ale preşedintelui american W. Wilson au putut fi doar parţial şi selectiv aplicate la Versailles. Aceasta deoarece, în pofida încrederii investite în Liga Naţiunilor, o asemenea organizaţie era inadecvată pentru a asigura pacea şi securitatea în Europa, în condiţiile în care oamenii politici europeni vor insista asupra impunerii unei păci punitive Germaniei, provocându-i nemulţumiri profunde legate de redistribuirile teritoriale bazate pe ideea discutabilă că aceasta din urmă era exclusiv responsabilă de izbucnirea primului război mondial. Franţa, în mod special, va utiliza Conferinţa de Pace nu ca pe o oportunitate de a pune capăt echilibrului politicii de putere, respectiv, de a subscrie la ideea wilsoniană că pacea este indivizibilă (adică prevenirea războaielor locale este în interesul general al „comunităţii statelor"), ci în sensul satisfacerii ambiţiei şi intereselor sale egoiste de a se asigura că Germania va rămâne slabă[37]. Precum pe bună dreptate va menţiona istoricul Gh.I. Brătianu, faţada Conferinţei de Pace de la Paris va fi, desigur, din cele mai impunătoare: „pace şi justiţie, înfrăţirea popoarelor; în dosul ei însă o puternică maşinărie economică determina schimbările de decor, impunând adesea şi personajelor atitudini corespunzătoare"[38].

În altă ordine de idei, constituind o noţiune esenţial teoretică, dreptul naţiunilor la autodeterminare ca substitut al principiului dinastic de legitimare internaţională conţinea o serie de neclarităţi, - şi nu doar teoretice, - astfel încât aplicarea sa în practică risca să devină o sursă majoră de dezbinare şi o invitaţie clară la amestecuri din exterior. Unul din riscurile majore ale oficializării dreptului naţiunilor la autodeterminare consta în faptul că, la acea etapă istorică, cea mai mare parte a lumii, inclusiv Europa, era marcată de conflictul între principiul autodeterminării, care presupune că statul trebuie să fie expresia unei naţiuni, şi existenţa unor graniţe care, de cele mai multe ori, fuseseră trasate artificial de puterile coloniale[39]. Cu referire la Europa, în preajma primului război mondial, pe acest continent erau 28 de state şi 62 de naţiuni, doar Austro-Ungaria conţinând 10 naţiuni. Conform noii idei politice în curs de afirmare, - a celei a statului naţional, - majoritatea naţiunilor europene urmau să devină beneficiarele dreptului la autodeterminare căci, din 28 de state europene doar 7 erau constituite din câte o naţiune; prin urmare, din cele 62 de naţiuni doar 7 erau propriu-zis independente, având organizarea lor politică proprie[40].

O dată recunoscut principiul autodeterminării naţiunilor, care puteau fi limitele acceptate de aplicare a acestuia ? Va fi acordată independenţa politică doar statelor din cadrul acelor graniţe artificiale existente, oferindu-le şansa de a constitui o naţiune din populaţiile din interiorul respectivelor graniţe sau, urmându-i logica cu rigurozitate, principiul autodeterminării să fie luat într-atât de serios, încât să fie recunoscut dreptul fiecărui grup care se consideră o naţiune de a se constitui ca stat chiar şi în dauna graniţelor şi a statelor preexistente ?[41].

Conştientizând pericolele şi imposibilitatea practică a aplicării riguroase, absolute a principiului naţionalităţilor, artizanii noii Europe vor imprima un caracter de relativitate acestui principiu[42]. S-a pornit de la acelaşi concept wilsonian potrivit căruia „aspiraţiile naţionale clar definite vor fi satisfăcute întrucât este posibil, fără a crea sau perpetua elemente de conflicte sau antagonisme, care ar duce, într-o zi sau alta, la ruperea păcii în Europa şi, ca urmare, în lumea întreagă". În aşa mod, chiar dacă aplicarea principiului naţionalităţilor va deveni caracteristica esenţială a tratatelor de pace încheiate la finele primei conflagraţii mondiale, concretizarea acestuia se va produce în cele două forme, cunoscute şi recunoscute în teoria naţionalităţilor: a) în forma sa activă, ori de câte ori s-a recunoscut unei naţiuni dreptul de a fi independentă şi de a-şi constitui un stat suveran, şi b) în forma sa pasivă, ori de câte ori s-a recunoscut unei fracţiuni de naţiune dreptul de a se alipi la o colectivitate de acelaşi caracter naţional sau, în imposibilitatea unei astfel de soluţii, i se va recunoaşte – în calitate de minoritate - dreptul la protecţia internaţională, în ceea ce priveşte elementele specifice de rasă, limbă sau religie, a indivizilor care o compun. Ceea ce înseamnă că artizanii Europei postbelice au urmărit nu numai crearea de noi state în baza principiului autodeterminării naţiunilor, ci şi concilierea existenţei unor state eterogene cu aplicarea aceluiaşi principiu[43].

Dat fiind că nicăieri în Europa Centrală şi de Est nu existau ţări cu o perfectă omogenitate etnică, lingvistică sau religioasă, protecţia minorităţilor în respectiva regiune geografică va trece, la finele primului război mondial, din competenţa exclusivă a statului în preocupările Comunităţii internaţionale, făcând obiectul unor tratate speciale încheiate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920[44]. Vor fi elaborate, în această privinţă, aşa-zise Tratate ale minorităţilor, semnate la Paris la 9 decembrie 1919, în timpul Conferinţei de Pace, de către Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, România şi Grecia. Vor fi inserate şi capitole speciale în tratatele de pace, asigurând protecţia minorităţilor în Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Vor fi făcute, de asemenea, declaraţii în acelaşi scop în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor de către Albania, Estonia, Finlanda, Letonia şi Lituania[45].

În aşa mod, în domeniul protecţiei minorităţilor vor fi elaborate o serie de garanţii internaţionale, făcând ca această materie să iasă din dreptul intern al statelor pentru a intra în dreptul internaţional[46]. Rezumând lista drepturilor subiective acordate minorităţilor precum şi instrumentele internaţionale care le vor consacra, N. Titulescu avea să menţioneze ulterior, într-o conferinţă ţinută la Academia Diplomatică Internaţională din Paris (15 martie 1929), că toate acestea puteau fi regăsite în orice tratat sau declaraţie cu privire la minorităţi: „Cehoslovacia (sau Austria, Polonia, Iugoslavia, România etc.) este de acord că, în măsura în care stipulaţiile din articolele precedente afectează persoane aparţinând unor minorităţi rasiale, religioase sau lingvistice, aceste stipulaţii constituie obligaţii de interes internaţional şi vor fi plasate sub garanţia Societăţii Naţiunilor. Ele nu vor putea fi modificate fără asentimentul majorităţii Consiliului Societăţii Naţiunilor. Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia se angajează să nu refuze să-şi dea asentimentul la orice modificare a acestor articole, la care ar consimţi, după toate regulile, majoritatea Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Cehoslovacia (sau Austria, Polonia, Iugoslavia, România etc.) este de acord că oricare membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor va avea dreptul să semnaleze orice infracţiune sau pericol de infracţiune în legătură cu oricare dintre aceste obligaţii, iar Consiliul va putea proceda în modul pe care îl va considera potrivit şi va putea da instrucţiunile care îi vor părea indicate şi eficace în respectiva împrejurare"[47]. Este adevărat că, în numeroasele instrumente juridice create la finele primei conflagraţii mondiale, precum şi în dispoziţiile care cereau garanţia internaţională, se va vorbi de „minorităţi", fără ca acestea să fie definite în mod riguros ştiinţific[48]. În acest sens, tratatele minorităţilor se vor referi, în general, la „locuitorii care diferă de restul populaţiei prin rasă, limbă sau religie" sau, în alte cazuri, la „persoane aparţinând minorităţilor etnice, de religie sau de limbă"[49]. Dar cum putea fi făcută deosebirea, bunăoară, între limbă şi dialect, sau între religie şi sectă ? Sau, cu referire la minorităţi, era vorba de un număr considerabil de oameni pe care rasa, limba, religia îi diferenţia de ceilalţi sau de numai câteva persoane ? Precum pe bună dreptate menţiona acelaşi N. Titulescu, lăsând fără răspuns o serie de întrebări esenţiale, Tratatele privind protecţia minorităţilor vor fi elaborate în funcţie de răspunsul la o întrebare capitală privind definirea obiectului însuşi al protecţiei lor[50].

Şi totuşi, în pofida multiplelor omisiuni şi incoerenţe în materie de protecţie a minorităţilor, nicăieri în tratatele încheiate nu vor fi admise clauze, din care să se poată deduce că minorităţilor le-ar putea fi acordate drepturi de persoane colective. Garanţiile acordate minorităţilor de pretutindeni au fost concepute ca un element de linişte psihologică a acestora. În această privinţă, în vederea anihilării tendinţelor obiective centralizatoare şi omogenizante ale statului naţional, vor fi acordate minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase largi drepturi care să le garanteze menţinerea propriei identităţi. Pe de altă parte, însă, artizanii noii Europe vor fi de acord cu faptul că „izolarea minorităţilor etnice de naţiunea majoritară, năzuinţa acestora de a se constitui în persoane juridice distincte de statul suveran, care să discute cu acesta ca putere la putere, precum şi absenţa lor demonstrativă de la opera de consolidare şi înflorire a statului comun, ar fi o mare greşeală politică care, fatal, s-ar îndrepta împotriva propriilor interese, şi naţionale, şi culturale"[51].

În aşa mod, completată cu elementul indispensabil de protecţie a minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase, teoria naţionalităţilor devine, la finele primei conflagraţii mondiale, sinonimul ideii de democraţie şi libertate, remodelând geografia teritorială a Europei în conformitate cu criteriul etnic. Documentele timpului ilustrează pregnant speranţele copleşitoare ale europenilor în caracterul miraculos al ideii de democraţie şi al celei istorico-naţionale: „Europa era, - menţionează dr. Dillon în lucrarea sa „Conferinţa Păcii", - în momentul când preşedintele (W. Wilson.- N.n.) debarcă pe coastele ei, ca o argilă care aşteaptă voinţa creatoare a olarului. Niciodată naţiunile nu fuseseră aşa de doritoare de a urma pe Moise care le-ar fi condus în Ţara Făgăduinţei, unde războaiele sunt interzise şi blocadele necunoscute. În convingerea lor, Wilson era acel mare călăuzitor. În Franţa, oamenii se înclinau înaintea lui cu respect şi afecţiune. Şefii laburişti din Paris [...] au vărsat lacrimi de bucurie văzându-l, iar camarazii lor ar fi trecut prin foc şi sabie ca să-l ajute să realizeze nobilele sale proiecte. Pentru clasele muncitoreşti din Italia, numele lui era ca o trâmbiţă cerească, la sunetul căreia pământul avea să fie reînnoit. Germanii vedeau în el şi în doctrina lui singura lor ancoră de mântuire. Herr Muehlon spune cu francheţa-i obişnuită: „Dacă preşedintele Wilson s-ar adresa germanilor şi ar pronunţa împotriva lor o severă sentinţă, ei ar accepta-o cu resemnare şi fără murmur şi s-ar pune pe lucru imediat". În Austria germană, renumele lui era acela de mântuitor, şi simpla menţiune a numelui său aducea balsam celor ce sufereau şi alinare celor mâhniţi"[52].

Pornind din Europa Centrală, ideile respective se vor extinde progresiv la scara întregului continent european, bulversându-l până în Caucaz şi Ural, mai ales spaţiul Europei Orientale, popoarele căreia, trezite din somnolenţa letargică în care vegetaseră până atunci, încep a răscoli cu febrilitate arhivele lor istorice, reclamându-şi imperativ dreptul la libera determinare.

Notă: Comunicare prezentată în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, ediția a II-a, Iași, 29 august - 1 septembrie 2018.

---------------------------------------------------
[27] Martin Griffiths, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori. Prefaţă de Ionel Nicu Sava, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 167.
[28] N.N. Iakovlev, Istoria contemporană a SUA. 1917-1960, Editura Politică, Bucureşti, 1963, p. 35.
[29] Ibidem, p. 35.
[30] Henry Kissinger, Diplomaţia, p. 40.
[31] George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în Tratatele de Pace din 1919-1920. Studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 47.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Henry Kissinger, Diplomaţia, p. 41.
[35] Ibidem, p. 194.
[36] Ibidem, p. 194-195.
[37] Martin Griffiths, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori, p. 171.
[38] Gh.I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1939, p. 61.
[39] Stanley Hoffmann, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale. Traducere de Robert Butaru, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1999, p. 165.
[40] Dimitrie Gusti, Problema naţiunii, p. 549.
[41] Stanley Hoffmann, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, p. 165-166.
[42] Le Problème des Minorités, par M.A. Tibal; La répartition et le rôle des Minorités Nationales en Roumanie, par M.E. de Martonne; Le principe des Nationalités et les Minorités Nationales, par M. Bouglé, Publications de la Conciliation Internationale, Paris, 1929, p. 22.
[43] George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în Tratatele de Pace din 1919-1920, p. 62-64.
[44] N. Daşcovici, Principiul naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor. Încercare de sinteză asupra regulamentului internaţional realizat pe urma războiului 1914-1918. Cu un supliment documentar, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922, passim; Pierre Banesco, Les Minorités Nationales dans l'Europe Nouvelle. Préface d'Etienne Fournoul, Edition de la Revue „L'Europe Orientale", Paris, 1935, passim.
[45] Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace. Ediţie îngrijită de George G. Potra şi Constantin I. Turcu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 106.
[46] Cornélius-Alexandre Rudesco, Étude sur la question des minorités de race, de langue et de religion. La protection, la crise du problème, son avenir (Doctrine et jurisprudence), Librairie Payot & Cie, Lausanne-Genève-Neuchatel Vevey-Montreux-Berne, 1929, p. 21.
[47] Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, p. 107.
[48] Problème des Minorités, par M.A. Tibal; La répartition et le rôle des Minorités Nationales en Roumanie, par M.E. de Martonne; Le principe des Nationalités et les Minorités Nationales, par M. Bouglé, Publications de la Conciliation Internationale, Paris, 1929, p. 5-10 şi urm.
[49] George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în Tratatele de Pace din 1919-1920, p. 166.
[50] Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, p. 108.
[51] Ion Nistor, Politica de stat faţă de minorităţi, în „Generaţia Unirii", nr. 2, 1929, p. 6.
[52] Cf. H.G. Wells, Istoria lumii. Traducere din engleză de Natalia Şt. Ionescu, Editura Alfa, Iaşi, 2000, p. 306-307.

footer