Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chi?in?u   
Duminică, 16 Septembrie 2018 16:10

Prof. univ. dr. hab Nicolae Enciu, Chi?in?uÎn ziua de 15/28 iunie 1914, la Sarajevo (Bosnia) au fost asasina?i de c?tre doi patrio?i sârbi (Nedjalko Cabrinovi? ?i Gavrilo Princip), membri ai organiza?iei „Mâna neagr?", ce luptau pentru eliberarea teritoriilor subjugate de Austro-Ungaria, prin?ul mo?tenitor al Imperiului, Franz-Ferdinand, ?i so?ia sa Sofia, duces? de Hofburg[1]. La circa o lun? de la atentat (10/23 iulie 1914), guvernul austro-ungar a adresat Serbiei un ultimatum, somând-o ca în 48 de ore, adic? pân? la 12/25 iulie, ora 5 seara, s? r?spund? dac? accept? urm?toarele condi?ii:
- s? anun?e oficial c? condamn? propaganda îndreptat? împotriva monarhiei austro-ungare ?i se angajeaz?: s? interzic? publica?iile care incit? la ur? fa?? de monarhie;
- s? dizolve organiza?iile care se dedau la propagand? antiaustriac?;
- s? elimine din înv???mânt cadrele didactice ?i mijloacele de instruire care servesc sau ar putea servi la instigarea propagandei;
- s? epureze din armat? ?i administra?ie pe to?i ofi?erii ?i func?ionarii ale c?ror nume vor fi comunicate de guvernul austro-ungar;
- s? accepte colaborarea organelor austro-ungare pentru suprimarea mi?c?rii subversive;
- s? accepte participarea la ancheta judiciar? împotriva comploti?tilor a organelor delegate de Austro-Ungaria[2].

La data expir?rii ultimatumului (12/25 iulie 1914), Serbia a r?spuns mai mult decât conciliant, declarând c?, „de?i nu în?elege sensul cererii care pretinde ca Serbia s? accepte pe teritoriul ei colaborarea organelor austro-ungare", admite, totu?i, „orice colaborare care ar corespunde principiilor de drept interna?ional ?i procedurii criminale, ca ?i bunelor raporturi de vecin?tate[3]. Apreciind ca nesatisf?c?tor r?spunsul sârb la umilitorul ultimatum austro-ungar din 10/23 iulie, guvernul Imperial ?i regal s-a considerat „obligat de a proceda el însu?i în vederea ap?r?rii drepturilor ?i intereselor sale de a recurge, în acest scop, la for?a armelor" (15/28 iulie)[4].

A?a cum ostilit??ile Austro-Ungariei contra Serbiei conduceau la implicarea iminent? a Rusiei care, atras? de c?utarea unui debu?eu în „m?rile calde", dorea s? se erijeze sub forma unei ??ri „eliberatoare" ?i „protectoare" a popoarelor ortodoxe din Balcani[5], la 19 iulie/1 august 1914 Germania declar? r?zboi acesteia din urm?, iar la 21 iulie/3 august Fran?ei. Demersului pre?edintelui S.U.A. din 21 iulie / 5 august 1914 c?tre ?efii statelor beligerante cu propunerea unei eventuale medita?ii nu i s-a dat nici o urmare, astfel încât, la o lun? de zile de la atentatul de la Sarajevo, criza balcanic? s-a transformat într-un conflict generalizat, preludiu al primului r?zboi „mondial" din istoria omenirii[6].

Dou? alian?e interna?ionale opuse, constituite înc? de la finele secolului al XIX-lea, - Antanta (Tripla În?elegere) cu Fran?a, Anglia ?i Rusia, pe de o parte, ?i Puterile Centrale (Tripla Alian??) cu Germania, Austro-Ungaria ?i Italia, la care vor adera Turcia (12 octombrie 1914) ?i Bulgaria (5 octombrie 1915), pe de alt? parte, au devenit astfel protagonistele unui r?zboi în care au fost antrenate circa 60 de state ale lumii ?i care va produce în Europa nu mai pu?in de 8 milioane de mor?i, 6 milioane de invalizi, 4 milioane de v?duve, 8 milioane de orfani etc.[7].Ulterior, în perioada imediat postbelic?, contele Richard Koudenhove-Kalergi (1894-1972) va ini?ia o anchet?, adresat? atât juri?tilor specializa?i în dreptul interna?ional, cât ?i istoricilor perioadei moderne, din statele neutre, cu rug?mintea de a-?i exprima opinia asupra culpabilit??ii Germaniei de a fi declan?at Primul R?zboi Mondial. Scrisoarea lui Koudenhove-Kalergi cuprindea un chestionar formulat astfel:
„1. Considera?i teza responsabilit??ii universale a Germaniei, a?a cum este formulat? în Tratatul de la Versailles (art. 231), justificat? prin fapte ?
2. Cum se repartizeaz?, dup? p?rerea dvs., responsabilitatea r?zboiului pe diferite state sau personalit??i ?".
Din r?spunsurile primite (au r?spuns: dr. H. Brugmanns, profesor de istorie universal? din Amsterdam; dr. Ernest Gagliardi, prof. de istorie contemporan? la Universitatea din Zürich; dr. Todoro Gonzales, prof. de drept comparat la Universitatea Murci, din Spania; dr. Oscar Johnson, prof. de istorie universal? la Universitatea din Oslo; dr. Ernest Kyelberg, prof. de istorie la Universitatea din Stockholm; prof.dr. O.A. Opermann, de la Universitatea din Utrecht), cel al prof. suedez de drept interna?ional la Universitatea din Lund, dr. Robert Malmgren, pare s? fi sintetizat întreaga gam? de opinii exprimate: „Dac? o adunare de mari oameni politici se a?eaz? cu ?ig?rile aprinse în jurul unui butoi cu pulbere, este nedrept s? acuzi de explozie pe cel a c?rui ?igar? a declan?at, din întâmplare, scânteia final?"[8].

Oricum, odat? declan?at, r?zboiul mondial a devenit instantaneu nu numai teatrul unor opera?iuni militare propriu-zise, ci ?i prilejul confrunt?rii acerbe a dou? viziuni diametral opuse privind modul de organizare a Europei la încheierea ostilit??ilor[9]. Dac? Germania era cea care, prima, a luat în mân? sabia pentru pedepsirea „unei porniri nutrite ani de-a rândul împotriva puterii ?i prosperit??ii imperiului german", declarând oficial c? „necesitatea nu cunoa?te legi", c? „nu ne vom prezenta în fa?a tribunalului Europei pentru c? nu recunoa?tem o asemenea jurisdic?ie; for?a noastr? va crea o lege nou? în Europa"[10], Fran?a a fost, indiscutabil, ?ara care a dat tonul dezbaterilor privind organizarea postbelic? a Europei, oferind un sens ?i o justificare moral? enormelor jertfe umane ce vor fi aduse pe altarul victoriei.

În chiar momentul declan??rii ostilit??ilor, pentru marea majoritate a elitei politice, dar ?i a opiniei publice franceze, devenise evident faptul c? „r?zboiul nu trebuie s? fie un antract dup? care s? ne întoarcem la vechile obiceiuri; r?zboiul trebuie s? fie prilejul unei reforme, al unei rena?teri"[11]. Precum men?iona Edouard Herriot (1872-1957), „atât pe planul ideilor, cât ?i pe cel al faptelor, r?zboiul ni s-a p?rut un prilej de rena?tere a Fran?ei"[12]. Mai mult ca atât, în consecin?a atacului Germaniei asupra Fran?ei, „de acum înainte, se d? lupta între civiliza?ie ?i barbarie. To?i francezii trebuie s? fie uni?i într-un singur gând, nu numai al datoriei, ci ?i al urii împotriva unui adversar care n-are alt ?el decât s? desfiin?eze na?iunea care apare în lume drept campioana drept??ii ?i a libert??ii"[13].

A?adar, în lupta împotriva imperialismului german, Fran?a era promotoarea civiliza?iei, „campioana drept??ii ?i a libert??ii". A fost preluat?, astfel, concep?ia teoretic? ?i practic? a Revolu?iei franceze din 1789, care punea factorul principal al form?rii na?iunii pe voin?a liber exprimat? a unei colectivit??i de a tr?i sub aceea?i legisla?ie, asigurându-i drepturile ?i libert??ile proclamate ?i statuate pentru sine de ea îns??i[14]. Produs al „consensului voin?elor libere ale indivizilor", concep?ia francez? constitu?ional-juridic? de na?iune afirma o comunitate politic? de tip nou, calitativ diferit? de cea german?, istoricist-organicist? sau „totalitar?", bazat? pe for??, pe supunerea fa?? de un monarh de drept pretins divin, potrivit c?reia na?iunea ar fi o realitate supraindividual?, de sine st?t?toare, care-l integreaz? pe individ independent de op?iunea sa, supunându-l legilor ei[15].

Într-un timp scurt, categoriile de „na?iune", „na?ionalitate", „stat na?ional", „independen?? na?ional?", „unitate na?ional?" au ajuns s? domine mentalitatea colectiv? european?, acceptându-se larg ideea rea?ez?rii frontierelor europene pe baze etnico-na?ionale. În explorarea ?i argumentarea profundelor semnifica?ii ale acestor categorii, s-a ajuns pân? la concep?ia grecilor antici, dup? care scopul comun urm?rit de indivizii locuind în cadrul aceleia?i Cet??i ar crea între dân?ii o leg?tur? spiritual? ?i o solidaritate pe care atenienii o defineau drept „amici?ie" sau „fraternitate" (philia, philotis). Precum observa în acea perioad? profesorul de drept constitu?ional la Universitatea din Salonic, George Phaddis, f?r? principiul „fraternit??ii" ?i al „amici?iei", „nu s-ar concepe nici na?iunea, nici poporul, nici suveranitatea lor. Numai când indivizii particip? la o ac?iune într-un scop comun ?i sunt lega?i printr-un sentiment de solidaritate sau de amici?ie, numai atunci ei constituie o unitate, se identific? în sensul comun, într-un tot indivizibil ?i organic în na?iune. În caz contrar, neexistând o unitate spiritual? sau sentimental?, avem o adun?tur? de indivizi învr?jbi?i unii împotriva altora, care creeaz? o stare de sedi?iune permanent?"[16].

În mod obiectiv, concep?ia francez? de na?iune învedera caracterul anacronic al structurii na?ionale a imperiilor austro-ungar, ?arist ?i otoman, dar ?i a celui german, care nu se mai puteau men?ine mult? vreme. Un semnal r?u prevestitor pentru Puterile Centrale a fost dat la 4 septembrie 1914, când a fost semnat? la Londra ?i dat? publicit??ii Declara?ia guvernelor Fran?ei, Marii Britanii ?i Rusiei, prin care cele trei state se angajau s? nu încheie pace separat? în tot cursul r?zboiului. La încheierea p?cii, p?r?ile urmau s? stabileasc?, de comun acord, condi?iile ce urmau a fi impuse adversarului[17].

O prim? afirmare colectiv? a principiului autodetermin?rii na?iunilor asuprite dateaz? cu 30 decembrie 1916. În Nota adresat? Puterilor inamice, Alia?ii afirmau c? „nu exist? pace posibil?, atât timp cât nu va fi asigurat? repararea drepturilor ?i a libert??ilor înc?lcate, recunoa?terea principiului na?ionalit??ilor ?i libera existen?? a statelor mici"[18]. Ceva mai târziu, când pre?edintele american W.Wilson va solicita Alia?ilor s?-i comunice scopurile lor de r?zboi, - prevalându-se de dispozi?iile art. 3 al Conven?iei de la Haga privind reglementarea pa?nic? a diferendelor interna?ionale (din 29 iulie 1899 ?i 18 octombrie 1907), - ace?tia vor preciza, în r?spunsul din 12 ianuarie 1917, c? urm?resc: „[...] reorganizarea Europei, garantat? printr-un regim stabil ?i fondat atât pe respectul na?ionalit??ilor ?i pe dreptul la deplina securitate ?i la libertatea de dezvoltare economic?, pe care o posed? toate popoarele, mici ?i mari, cât ?i pe conven?ii teritoriale ?i reglement?ri interna?ionale, proprii de a garanta frontierele terestre ?i maritime, contra atacurilor nejustificate"[19]. Puterile Aliate manifestau, astfel, con?tiin?a c? ele nu luptau „pentru interese egoiste, ci înainte de toate pentru salvgardarea independen?ei popoarelor, a dreptului ?i a umanit??ii [...], pentru restaurarea Belgiei, a Serbiei ?i a Muntenegrului, eliberarea italienilor, a slavilor, a românilor ?i a ceho-slovacilor de sub domina?ie str?in?, reînvierea Poloniei [...]"[20].

De cealalt? parte a Oceanului, în Statele Unite, declara?ia pre?edintelui onorific al Universit??ii Harvard, Charles-W. Eliot, din 28 septembrie 1914, exprima, indiscutabil, opinia marii majorit??i a americanilor. Fiind înc?rcat? de multiple consecin?e pentru viitorul Europei, merit? a fi reprodus? in extenso. „Americanii, - se spunea în declara?ie, - f?r? s? aprobe metodele ?i mijloacele lui Bismarck, au aplaudat succesul operei lui de unificare na?ional?; ei au admirat f?r? rezerve avântul industriei ?i al comer?ului în Germania; îi sunt recunosc?tori pentru m?rea?a oper? pe care a îndeplinit-o de un secol încoace în domeniul ?tiin?ei, literelor ?i instruc?iunii publice; recunosc c? administra?ia german? este cel mai bine organizat? din lume; rezultatele ob?inute li se par a impune respect ?i admira?ie, cu singura rezerv? c? nu se poate accepta s? fie pl?tite cu pre?ul unei restrângeri sau al unei suprim?ri inadmisibile a libert??ii individuale.

Cu toate acestea, cea mai mare parte a opiniei publice americane a trecut, în r?zboiul actual, de partea alia?ilor. Ea se împotrive?te cu putere ?i f?r? compromis anumitor practici guvernamentale germane cu urm?ri importante, reprezentând aplicarea teoriilor prusiene, care au triumfat în Germania în cursul ultimului veac. Poporul american nu poate admite ca hot?râri grave, angajând politica extern? a unei na?iuni, s?-i fie impuse de c?tre o putere executiv? permanent? - ?ar, kaiser sau rege, - cu avizul secret al diploma?ilor de carier?. El nu poate admite ca puterea de a decreta mobilizarea sau de a declara r?zboi f?r? consultarea prealabil? ?i f?r? cooperarea efectiv? a Adun?rii Na?ionale s? se afle în mâna unui ?ef de stat, oricare ar fi el. For?a armat? nu este temelia adev?ratei m?re?ii a unei na?iuni. Americanii nu pot admite extinderea unui teritoriu prin for??; ei protesteaz? împotriva viol?rii tratatelor interna?ionale, fiind convin?i c? progresul civiliza?iei va depinde în viitor de respectarea universal? a caracterului sacru al conven?iilor; ei cer înfiin?area unei cur?i supreme de drept interna?ional, sprijinit? în mod eficient de o for?? interna?ional?; înfiereaz? violarea neutralit??ii Belgiei; condamn? bombardarea ora?elor deschise, distrugerea operelor de art?, jafurile, luarea de ostatici. Rezultatul r?zboiului va fi înfrângerea Germaniei ?i a Austro-Ungariei. Nu for?a creeaz? dreptul"[21].

Men?inându-se în continuare în cadrul doctrinei Monroe din 1823, intelectualii, opinia public? ?i elitele politice ale Statelor Unite î?i reafirm? principiile Revolu?iei Americane de la 1776, percepându-se tot mai mult ca o putere tân?r?, la începutul ascensiunii sale spre suprema?ia mondial?[22]. Chiar dac? idealul democratic american al libert??ii, egalit??ii, individualismului ?i conducerii guvern?mântului de c?tre popor, al ostilit??ii fa?? de ierarhie, specializare, birocra?ie ?i, îndeosebi, fa?? de putere era, în mare parte, produsul secolelor al XVII-lea ?i al XVIII-lea, cu r?d?cini în experien?ele revolu?ionare englez? ?i american?, în moralismul protestant al secolului al XVII-lea ?i în ra?ionalismul liberal al secolului al XVIII-lea, - dinamismul istoric ?i atractivitatea acestor idealuri r?mâneau extrem de viguroase ?i de populare[23]. Aceasta deoarece, la începutul secolului al XX-lea, ca ?i în anii '70 ai secolului al XVIII-lea, disputa central? a timpului r?mânea dihotomia între libertate ?i putere, ve?nica tendin?? propulsoare a puterii „de a se extinde dincolo de grani?e legitime". Credin?a revolu?ionarilor americani c? „puterea este un r?u, o necesitate poate, un r?u necesar; c? ea este infinit corup?toare; c? trebuie st?pânit?, limitat?, restrâns? pân? la minima compatibil? cu ordinea civil?. Constitu?iile scrise; separarea puterilor; cartele drepturilor; îngr?direa organelor executive, adun?rilor legiuitoare ?i tribunalelor; îngr?direa dreptului de a constrânge ?i a dreptului de a duce r?zboi", - toate acestea exprimau profunda neîncredere în putere subiacent? nucleului ideologic al Revolu?iei americane ?i care a r?mas la americani ca o mo?tenire ve?nic?[24], probându-?i actualitatea ?i în noua epoc? prefigurat? de declan?area Primului R?zboi Mondial.

Dovad? a încrederii în viabilitatea idealurilor ?i institu?iilor americane este prezentarea, în anii primului r?zboi mondial, de c?tre William Tyler Page, a credin?ei politice americane, rezumate în „Crezul American": „Crez întru Statele Unite ale Americii ca guvern?mânt dependent de popor, condus de popor, folosit de popor; ale c?rui drepte puteri decurg din consim??mântul celor cârmui?i; o democra?ie într-o republic?; o na?iune suveran? a multor state suverane; o uniune des?vâr?it?, una ?i de nedesp?r?it; statornicit? pe acele principii de libertate, egalitate ?i dreptate pentru care patrio?ii americani au sacrificat vie?ile ?i averile lor. Eu cred, de aceea, c? este datoria mea fa?? de ?ara mea s? o iubesc; s? sprijin Constitu?ia ei; s? ascult de legile ei; s? respect steagul ei ?i s? o ap?r de to?i du?manii"[25].

Crezul american în aplicabilitatea universal? a propriilor sale valori a condus la conturarea, pe parcursul timpului, a dou? atitudini contradictorii fa?? de politica extern?. Prima era aceea c? America î?i serve?te cel mai bine valorile prin perfec?ionarea democra?iei la ea acas?, ac?ionând astfel ca un far pentru restul omenirii; cea de-a doua sus?inea c? valorile Americii îi impun acesteia obliga?ia de a purta în numele lor o cruciad? mondial?. Ambele ?coli de gândire -izola?ionist? ?i cea misionar? - considerau ca normal? ordinea interna?ional? global? întemeiat? pe democra?ie, schimburi comerciale libere ?i legi interna?ionale. Chiar dac? aparent contradictorii, ambele abord?ri reflectau o încredin?are de baz? comun?: c? Statele Unite au cel mai bun sistem de guvernare din lume ?i c? restul omenirii poate ajunge la pace ?i prosperitate abandonând diploma?ia tradi?ional? ?i adoptând respectul Americii pentru legile interna?ionale ?i democra?ie[26].
- Va urma -

Not?: Comunicare prezentat? în cadrul Congresului Na?ional al Istoricilor Români, edi?ia a II-a, Ia?i, 29 august - 1 septembrie 2018.

-----------------------------------------
[1] Mircea N. Popa, Primul R?zboi Mondial. 1914-1918, Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti, 1979, p. 151-152.
[2] Petre B?rbulescu ?i Ionel Clo?c?, Repere de cronologie interna?ional?.1914-1945. Prefa?? de Nicolae Ecobescu, Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti, 1982, p. 20-21.
[3] Ibidem, p. 21-22.
[4] Ibidem, p. 22.
[5] Stefano Bianchini, Problema iugoslav?. Traducere de Lumini?a Cosma, Editura BIC ALL, Bucure?ti, 2003, p. 21.
[6] Istoria secolului XX. Vol. 1: Sfâr?itul „lumii europene" (1900-1945). Sub redac?ia: Serge Berstein ?i Pierre Milza, Editura BIC ALL, Bucure?ti, 1998, p. 66.
[7] Ibidem, p. 103; ?.?. ?????????. ??????? ???????? ????, ?????? ? ???? ?? 1000 ??? ? ??????, ?????, ??????. ???.II: ????? ? ?????? ????????. ????? 3-?: ?????? ? 1-? ???????? XX ?. ??????????.- ?.: ????????????? ?????????, 1999.- ?. 14,55.
[8] Eliza Campus, Ideea federal? în perioada interbelic?, Editura Academiei Române, Bucure?ti, 1993, p. 53.
[9] Dimitrie Gusti, Problema na?iunii, în „Arhiva pentru ?tiin?a ?i reforma social?", anul I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 548-549.
[10] Cf. Edouard Herriot, Pagini de jurnal, Editura Politic?, Bucure?ti,1968, p. 36, 43.
[11] Ibidem, p. 58.
[12] Ibidem, p. 59.
[13] Ibidem, p. 20.
[14] Camil Mure?anu, Momente din istoria Europei, Universitatea „Babe?- Bolyai", ?coala de Înalte Studii Europene Comparate, Cluj-Napoca, 1996, p. 169.
[15] Ibidem, p.169-173; Idem, Na?iune, na?ionalism. Evolu?ia na?ionalit??ilor, Centrul de Studii Transilvane, Funda?ia Cultural? Român?, Cluj-Napoca, 1996, p. 39-41.
[16] Romulus Sei?anu, Principiul na?ionalit??ilor. Originile, evolu?ia ?i elementele constitutive ale na?ionalit??ii. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly-sur-Seine, Sevres, Lausanne. Studiu istoric ?i de drept interna?ional public, Tipografia ziarului „Universul", Bucure?ti, 1935, p. 44.
[17] Camil Mure?anu, Na?iune, na?ionalism. Evolu?ia na?ionalit??ilor, p. 27.
[18] George Sofronie, Principiul na?ionalit??ilor în Tratatele de Pace din 1919-1920. Studiu introductiv, îngrijire de edi?ie ?i note Constantin Schifirne?, Editura Albatros, Bucure?ti, 1999, p. 43.
[19] Ibidem, p. 43-44.
[20] Ibidem, p. 44.
[21] Cf. Edouard Herriot, Pagini de jurnal, p. 37-38.
[22] Aymeric Chauprade ?i François Thual, Dic?ionar de geopolitic?: state, concepte, autori. Traducere, note ?i postfa??: ?erban Dragomirescu, Editura Corint, Bucure?ti, 2003, p. 314.
[23] Samuel P. Huntington, Via?a politic? american?. Traducere de Mihail Radu Solcan, Editura Humanitas, Bucure?ti, 1994, p. 304, 296.
[24] Ibidem, p. 130.
[25] Ibidem, p. 304, 296.
[26] Henry Kissinger, Diploma?ia. Traducere: Mircea ?tefancu, Radu Paraschivescu, Editura BIC ALL, Bucure?ti, 2003, p. 16.

footer