Revista Art-emis
Polovragi, Apollo Tămăduitorul şi Zamolxe Vraciul PDF Imprimare Email
Dr. Constantin Ionițescu & Prof. Daniela Ionițescu   
Duminică, 02 Septembrie 2018 08:11

Zamolxis-Apolo-PolovraciCele mai vechi mărturii de convieţuire a omului pe meleagurile României le găsim în judeţul Hunedoara şi datează din paleoliticul superior (35.000 î.Hr.), descoperite în peştera de la Cioclovina şi la Gorj în Peştera Muierilor din zona noastră, unde s-a descoperit în 1954 un craniu de femeie vechi de 26000 de ani (Bombiţă, 1954). Aşezările dacice din Munţii Orăştiei din timpul lui Burebista şi Decebal (Grădiştea Muncelului, Costeşti, Blidari), au avut ca avanpost cetatea de la Polovragi, având rol de antene avansate şi controlau drumurile dinspre sud. Cetatea de la Polovragi a fost plasată pe terenul ce făcea legătura între Buridava dacică (Cosota - Ocniţa) de lângă Olt, puternic centru de exploatare a sării, şi cetăţile de la gura Jiului (Tg. Jiu de azi) şi Bumbeşti Jiu-Vârtop, Bârleşti, ce controlau Valea Jiului spre Pasul Vâlcan-Sarmizegetusa şi pe de altă parte, drumul spre Baia de Aramă, Drobeta, la Dunăre, de aşa numitul drum al sării al Mehedinţilor folosit din plin de romani după anul 102.

Argumentez acest lucru deoarece, romanii au dezvoltat după anul 102 cetăţile de la Drobeta şi de la Bumbeşti-Jiu, Buridava romană de la Stolniceni, construind şi drumuri de înaltă calitate, drumuri pietruite şi late de 4 m., partea centrală a drumurilor fiind mai ridicată pentru scurgerea apelor. Romanii, când au venit în Dacia, ştiau precis locul zăcămintelor de aur, aramă, sare şi căile de acces. Printre primii oameni de ştiinţă care au făcut studii asupra Cetăţii de la Polovragi şi a Peşterii din localitate, a fost şi geologul Dr. Mircea Trifulescu în anii 1960. Într-un articol publicat în revista Studii şi Cercetări de Dacoromânistică, la p. 90, arată: „În timpul căutării geologice a versantului estic al Cheilor Olteţului, la 371 m de Oborul Jidovilor, spre Crucea lui Ursache, cota 1000 m., am observat că pe culmea calcarelor jurastice cutate apar două nivelări a căror conformaţie geometrică denotă o activitate entropică (umană), adică o netezire artificială". Acest argument geometric m-a determinat să formulez ipoteza că, pe cele două platouri lungi de 83 m cel nordic, şi 133 m (platoul sudic), cu diferenţe de altitudine dintre ele de 7 m, o fi existat o fortificaţie antică. Cetatea fiind pe platoul muntelui Padeş, la cota de 1000 m, şi cu o mare vizibilitate înspre sud, circa 10-15 km, având şi rol strategic.

În 1965, arheologul şi istoricul Al. Vulpe a adus un detaşament de armată şi a efectuat excavările necesare. Din şanţurile de lângă ziduri s-au găsit monede romane cu inscripţia Flamino, Roma din sec. I î.e.n. şi două greceşti, una de tip Dyrrhachium, şi alta Apollonia din sec. II î.e.n., şi 3 tetradrahme de argint de la Filip al II-lea şi alte obiecte: piroane de fier, cuţitaşe, vârfuri de săgeţi şi de lance, pinteni de cal, catarame, fibule, ceramică lucrată cu mâna şi cu roata, vase sub formă de borcan ornamentate cu bâuri alveolate sub formă de şnur, ceşti, castroane.

S-au mai descoperit o plăcuţă de bronz dreptunghiulară (101x 66 mm) lucrată în bazorelief. Pe avers, este un călăreţ bărbos cu pantaloni strâmţi, cu o cămaşă şi pe umeri-i flutura o manta, iar pe cap avea o bonetă răsfrântă în faţă, semănând cu o căciulă dacică. În faţa şi spatele călăreţului sunt două personaje identice cu îmbrăcămintea corespunzătoare lumii greco-romane. Piesa este asemănătoare cavalerului trac. Aceste relicve găsite arată că există o legătură între căpeteniile locale din cetate şi lumea sudică, stabilite de pe vremea regelui Burebista care cucerise cetăţile Pontului Euxin, Histria, Tomis, Calatis, legături economico şi religioase.
S-a mai găsit un ciob dintr-un vas ceramic cu înscrisuri de litere latine, DEEEBA.

Polovragiul se înscrie ca a treia localitate după Grădiştea Muncelului şi Buridava dacică de la Ocniţa unde s-a găsit pe un vas inscripţia în limba greacă a numelui regelui dac, Thiamarcos: „Basileos Thiamarkos Epoiei" care s-ar traduce „Thiamarkos l-a făcut (pentru) regele...". Sub cetate, la cota de 600 m., găsim Peştera de la Polovragi. Mai găsim în zonă Grota Urşilor şi Oborul Jidovilor în versantul estic, pe chei. Formele geometrice plate de relief sunt de vârste halogene sub 100 000 de ani, pe care au locuit strămoşii noştri geto-dacii, având şi o climă cu influenţe mediteraniene, favorabilă vieţii. Peştera Polovragi a cărei ieşire se află pe drumul forestier din Cheile Olteţului la cota de 600 m şi 580 m în amonte, are mai multe galerii cunoscute de pe vremea geţilor şi loc de adăpost al populaţiei încă de pe acele vremuri. Ea este cunoscută ca loc de adăpost al zeului dacilor Zamolxis, zeu monoteist cunoscut ca zeu al Soarelui, al sănătăţii şi care, prin preoţii săi, propaganda nemurirea.

Legendele mai povestesc că zeul intra în peşteră şi după două săptămâni apărea în bazinul Haţegului la Sarmizegetusa. De fapt, despre Zamolxis au scris şi scriitorii antici greci, Herodot şi Strabon, că ar fi fost sclavul şi elevul lui Pitagora în sec. VI, în Insula Samos, şi că el, după ce s-a întors în Dacia, având o mare învăţătură, a început să propăvăduiască regilor şi populaţiei nemurirea şi cultul Soarelui. Tot legendele mai spun că în timpul când erau furtuni şi mulţi nori care acopereau soarele, geţii trăgeau cu suliţa către soare pentru a îndepărta norii. Geţii şi dacii aveau credinţa că la diferite serbări, la 5 ani, unul dintre tineri era aruncat în sus, iar sub el erau alţi tineri cu suliţele îndreptate în sus, iar tânărul, în căderea lui, dacă murea străpuns de suliţă, era fericit, pentru că ei credeau în nemurire şi în faptul că vor merge la Zeul Zamolxis.

Tot izvoarele literare greceşti spun că Zamolxis, în timpul unei întruniri cu regele şi suita lui, a dispărut după ce făcuse o casă subpământeană (o peşteră) unde a locuit trei ani, iar după aceea a reapărut viu, arătând oamenilor că este nemuritor şi că locuieşte pe muntele Kogaion. La sfârşitul secolului XIX, mulţi istorici români (Xenopol, Haşdeu, Pârvan) au căutat acea peşteră în munţii Cozia, Ceahlău, Bucegi, Godeanu, însă, căutările au rămas în faza de supoziţie. Scriitorii antici au scris că prin faţa peşterii era o apă curgătoare. Având aceste repere, adică peştera, râul Olteţ şi cetatea Polovragi, localizate deasupra peşterii, ne gândim că această locaţie ar putea să fie aici; legendele vorbind ori de un tunel care făcea legătura între peşteră şi cetate, loc pe unde dacii se refugiau în caz de atac şi-i luau prin surprindere pe la spate pe atacatori.

Toate aceste elemente descrise de scriitorii antici referitoare la Zamolxis se găsesc întrunite aici, râul Olteţ în faţa peşterii şi chiar sub peşteră ca izvor, aici găsindu-se apa râului Cerna care se varsă în Olteţ, peştera deasupra râului şi peste ele cetatea dacilor pe platoul muntelui Padeş. În 1937, învăţătorul Popescu a găsit în Oborul Jidovilor două săbii (una cu lungimea de 40 cm şi lată de 78 cm, iar cea de-a doua, lungă de 50 cm, încovoiată la vârf), de tip dacic, cu un cosor. Cetatea a fost construită pe muntele Padeş, la 1000 m altitudine şi cu o suprafaţă de de circa 6.000 m.p., şi era accesibilă din partea de nord, pe un culoar de 300 m lungime şi 60 m lăţime.

Tot pe munte, în 1897 s-a găsit un obelisc care avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie. Nicolae Densuşianu aprecia că este vorba despre „o columnă monolitică de granit, tăiată în patru feţe şi terminată la vârf printr-o mică piramidă, un obelisc în formă puţin phalică, ce a fost înfipt într-o bază de lespezi tăiate şi îngropate în pământ". Toare feţele sunt frumos poleite însă fără inscripţie, aşezat pe un umuli vechi, destinat să eternizeze memoria unui însemnat eveniment. Înălţimea părţii superioare ce o reproducem aici, este de 1.09 m, lăţimea de jos a feţelor principale de 0,45 m., segmentul al doilea sau partea superioară a acestui monolit este pierdut. Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate. Această descriere a fost făcută după lucrarea „Dacia preistorică" a lui N. Densuşianu din 1913.

În Peştera Muierilor de la Baia de Fier s-au găsit, în afară de schelete de animale (urşi, mamut, leu, vulpi, capră), şi schelete de om datate de 26000 de ani. Au mai fost descoperite două podoabe din bronz; o suliţă de aramă, o verigă din epoca bronzului (1700-1000 î. Hr.), o zăbală de cal, urme de cuptoare primitive de topit fierul, fier care a fost folosut şi de dacii din cetatea Polovragi. Legat de Peştera Muierilor, care este lângă râul Galben, lipsită de curenţi, cu intrarea însorită şi care putea adăposti peste 200 de suflete, este şi povestea cu Dealul Muierilor situat în dreapta Olteţului la 5 km de peşteră, langă satul meu, Ponoare. Pe acest deal, încă din acea perioadă, se adunau femeile şi copiii de pe văi atunci când se dădea alarmă că, înspre Cetatea Polovragi, se îndreptau populaţii vrăjmaşe pe firul Olteţului.

Cetatea Polovragi, aşezată pe un vârf de munte ca un cuib de păsări, avea o mare vizibilitate înspre sud de circa 10-15 km atunci când era senin şi în caz că veneau vrăjmaşii, populaţii dace de pe traseu, aprindeau focuri pe înălţimile dealurilor şi fumul era vizibil ca un semnal de alarmă. În această situaţie, femeile şi copiii se adunau pe coama Dealului Muierilor şi de aici alergau spre Peştera Muierilor pentru adăpost. Fiind copil, de multe ori mi-am pus întrebarea: de ce se numeşte Dealul Muierilor, fără să găsesc un răspuns şi, totodată, mă minunam că toponimele lacurilor copilăriei mele poartă numele de Denghiu, Plăviţoiu, Alexandru, Coasta Bisericii, Dealul Viilor, podişcă, Groeşti, explicaţii aflate când am mers la şcoală şi am mai aflat că în urmă cu 500 de ani, pe aceste locuri trăiau familii de oameni izolaţi. iar print-o hotărâre a lui Matei Basarab, aceste familii au fost aduse la drumul care pleacă de la mine din Poienari, trece pe coama dealului la Măgura, Minciuneşti, Bumbeşti-Deal, Cârligei şi coboară în drumul ce merge spre Târgu Jiu.

Despre Poeni - Poienari

Primele documente care aduc date despre satele comunei Bumbeşti-Piţic, sunt din anul 1521, din vremea domnitorului Neagoe Basarab - 30 iulie 1521,,iar am dat Mircii cu fraţilor săi şi feciorilor lor în Poeni (Poienari) din partea Donciului şi frătâni-său sau Vâlcului, dintr-o funie jumate ce iaste către Cârliţei"[1].

Se mai vorbeşte şi despre localizarea loturilor, despre răsărit pe la capul hotarului Câlnicului, despre hotarul Sârbeşti din matca râului Terota spre hotarul Zorleşti la miază-zi până la matca Văii Ursului unde se hotărăşte cu hotarul Zorleşti. În 1793 este descris în acte vinăriciu din Poienari. Alexandru C. Morunzi Vodă ce se leagă de existenţa viilor în Poienari – Dealul Viilor, lângă coasta bisericii. Domnitorii închiriau bisericilor fie sate, fie încasare de biruri. În acte se vorbeşte de un boier Bumbu care a cumpărat multe loturi de la cetăţenii din Poienari şi Cârligei.

Despre Ponoare - document al lui Radu Mihnea Voievod (1620-1630), întăreşte lui Oprea o ocină în „Ponor". Date legate de vechime

Novaci 1502, Cernădie 1521, Bia de Fier 1502, Sârbeşti 1521, Alimpeşti 1568, Zorleşti 1535. Despre Cetatea de la Polovragi s-au emis ipoteza că este fosta cetate de la Aecinna, enunţată de Ptolemeu şi că era una dintre cele mai strălucitore aşezări din Dacia. Istoricul antic Lucius Florus Anneus ne spunea despre daci că trăiesc aninaţi în munţi, ca nişte cuiburi de vulturi. Geograful Ptolomeu a plasat localitatea Arcinna în sec. I-II d.Hr. pe locul unde se afla Tg. Jiu. Vasile Pârvan în Getica, localizează această Arcinna tot în partea superioară a Jiului, la întretăierea marilor drumuri ce treceau din sudul Olteniei spre trasee de dincolo de munţi şi dinspre Ţara Severinului spre trecătoarea dinspre Valea Jiului unde găsim castrul de pământ de la Bârleşti (Bumbeşti-Jiu, Vârtop, Pinosa, precum şi sediul de la Curtişoara). S-a emis ideea că cetatea şi-ar fi încetat existenţa în sec. II.

În Dicţionarul Topografic şi Statistic al României din 1872, Dimitrie Frunzescu, face referire la Racoviţa, comună rurală în judeţul Vâlcea, plaiul Horezu, compusă din satul cu acelaşi nume şi mahalaua Oteşti. Datează de mai bine de 200 de ani şi s-a întemeiat pe ruinele cetăţii romane Sargida, unde s-a găsit o piatră cu inscripţia latină „Populi Sargida-Vensis". Urmele acestei cetăţi se văd în formă dreptunghiulară cu patru intrări. Este situată la poalele Muntelui Milescu. Are o populaţie de 587 de locuitori, 2 biserici, una în Racoviţa şi cealaltă în Oteşti. Cea din Racoviţa s-a zidit în anul 1711. Biserica din Oteşti s-a fondat în anul 1707. Şcoala e frecventată de 32 de copii. Locuitorii se ocupă cu creşterea vitelor, fabricarea varului, transportul sării de la Ocnele Mari, facerea de şiţă de brad, plugăria.

Amintirile din mintea unui copil nu se şterg niciodată. Îmi amintesc că la vârsta de 7-8 ani, alergam pe văile şi dealurile satului Ponoare, pe la Podişcă, Groeşti, Dealul Viilor, Dealul Muierii sau Coasta Bisericii. Pe timp de vară, în timpul cositului fânului, desculţ fiind şi cu oile pe vale, jucam cu cei de seama mea diverse jocuri: jalea, oina, purceaua, masa. De asemenea, îmi amintesc şi de strigătul negustorilor ambulanţi care vindeau sarea de la Ocnele Mari şi de păcură necesară ungerii osiilor căruţelor şi carelor („Sare vindem!", „Păcură Vindem!"), strigăte perpetuate de 2000 de ani, sarea fiind cea necesară vieţii, fiind adusă de Ocnele Mari (Ocniţa Cosota). Aşa mi s-au luminat ochii şi mintea în legătură cu cetăţile dacilor: Buridava dacică, Cosota şi Cetatea de la Polovragi.

Comuna Polovragi, Judeţul Gorj, plaiul Novaci se compune din două cătune: Polovragi şi Obrejeni. Are 322 de familii, 1063 suflete, din care 273 contribuabili. Are o şcoală frecventată de 59 de copii şi o biserică zidită în 1806 de jupân Petre Diaconescu. În comună se află 14 mori, 33 piue, 41 fântâni şi 7 cârciumi. Se fac 2 bâlciuri la 23 aprilie şi 20 iulie. Are o mănăstire locuită de 7 călugări şi 1 egumen, zidită în 1640 de jupân Donciu Pârâianu. De la mânăstire, la 12 km spre N., se află o peşteră cu stalactite şi stalagmite la care vizitatorii merg printr-o potecă îngustă de 200 m, deasupra albiei Olteţului, pe o potecă foarte sălbatică, pe muntele înspre Ardeal, Ţara Haţegului. Polovragi, Polul Vraciului. Pomenită de Mircea cel Bătrân ca Polovraci în colecţia Biblioteca Enciclopedică de Istoria a României[2]. Atestat documentar începând cu 1480 Polovragi. Denumirea au pus-o în legătură cu o plantă numită Polovraga cu care se tămăduiau bolnavii aduşi la bolniţă de la mănăstirea Polovragi.

Unii spuneau că denumirea să fie geto-dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viaţa strămoşilor, legat de locurile lui Zamolxis în peşteră, iar preoţii, vracii, cunoscători ai cultului şi ai vindecării bolilor trupeşti, au oferit oamenilor leacuri preparate din plantele din flora locală. Considerăm că acest punct de apărare şi control construit de romani la Racoviţa, Sargida Vensis la poalele Muntelui Milescu şi având rol de castru, neconsemnat până acum, a fost făcut de romani în sec. II, odată şi cu construirea castrelor la Buridava Stolniceni 103., Arutela (138) el fiind pe traseul ce leagă Drobeta cu castrul de la Tg. Jiu Pinosa, Bumbeşti Jiu, Porceni,Plesea-Vârtop cu cel de la Curtişoara, Săcelu, traseu ce folosea romanilor pentru transportul sării de la Ocnele Mari, ulterior, denumit drumul Mehedinţului şi a accesului de la Bumbeşti pe Valea Jiului spre Sarmizegetusa.

Romanii au cucerit cetatea de la Polovragi pentru că nu le convenea să aibă lângă ei luptători daci şi au construit castru de la Racoviţa- Sargida Vensis. Aşa se explică şi distrugerea cetăţii Polovragi a dacilor din acea perioadă. Mai trebuie consemnat un lucru şi anume că, în zona Polovragiului a apărut o plantă nouă precum este castanul dulce adus fin zona mediteraneană, profitând de clima mai caldă de aici, castani care se găsesc şi azi lângă Mănăstirea Polovragi. Tot în acea perioadă romanii au construit şi castru de la Apulum pe fosta cetate dacică. Apulum constituind unul din cele mai importante centre ale stăpânirii romane de pe teritoriul Daciei cu rolul de a păzi ţinutul aurifer şi transportul lui spre Roma. Castrul roman de la Apulum a fost reşedinţa guvernatorului Daciei Superioare şi apoi Daciei Apulumsis.

Polovragiul de azi, binecunoscut lumii prin peştera de aici, şi care are o lungime de peste 10 km, renumită şi recunoscută de întreaga populaţie prin legenda zeului Zamolxis, zeul monoteist şi nemuritor al dacilor, şi care, prin preoţii vraci pe care i-a avut, exercita o influenţă deosebită asupra tuturor tracilor de la sudul Dunării şi geto-dacilor din nord. Herodot şi Strabon descriu în cărţile lor că Zamolxis ar fi fost elevul şi sclavul lui Pitagora în Somos. Platon ne vorbeşte despre leacurile preoţilor vindecători daci, ucenici ai lui Zamolxis, despre care spune că au darul de a-i face nemuritori pe oameni. (Platon. Charmides, 156 d.). Relatarea filosofului Platon (437-347 î. Hr.) care povesteşte despre Socrate (470-399 î.Hr.) următoarele: „Eu, Socrate, am învăţat această incantaţie (descântec - n.n.), acolo, în oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spune tracul acela că Zamolxis, care este şi zeu, ne învăţa că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii, fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat, neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit". Aşa i-a învăţat Zamolxe pe vracii-preoţi ai lui, ca un fel de jurământ.

Această lucrare este apoi preluată de Hipocrate (461-379) ca jurământ: „Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajută forţele şi raţiunea:
- Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe propriii mei părinţi, să împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii şi fără a fi plătit.
- Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, şi nimănui altuia.
- Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă.
- Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
- Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.
- Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie celor care fac această meserie.
- În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
- Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
- Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul"[3].

Jurământul depus de Socrate către medicul trac (unul din ucenicii lui Zamolxis), era un jurământ geto-dac. Nici Platon, niciPolovraci Socrate nu pomenesc de Hipocrate. Cultul lui Zamolxis, ca legislator şi rege, era pe întreg teritoriu tracic. Jurământul lui Hipocrate din Cos care nu este altceva decât jurământul medicilor teaci, la care s-au adăugat numele zeului Apollo, Asclepios, Higea şi Panaceea. Platon, despre Zamolxis, referindu-se la preoţii-medici daci, regele nostru, care este zeu, spune că „precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat întâi capul, ori corpul fără trup, aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără să îngrijim şi de suflet şi tocmai de aceea sunt boli la care nu se pricep medicii, avem întregul la care ar trebui să se ocupe, căci, dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să meargă bine".

Este un principiu integralist de medicină sacerdotală, şcoală asemănătoare şcolii medicale din Cos, care a culminat cu Hipocrate (460-337 î.Hr.), supranumit părintele medicini „de va îmbolnăvi vreun om, atunci să chemaţi preoţii bisericilor care are îndrăznire de la Dumnezeu să se roage pentru acelaşi Dumnezeu, pentru rugăciunile preoţilor lui va da sănătate bolnavului şi-l va scula din boală". În aceeaşi perioadă, la Grădiştea de Munte s-a găsit o trusă medicală care conţinea 5 borcane de lut pentru păstrarea alifiilor, un bisturiu de fier, o pensetă de bronz.

Pe lângă relatările lui Iordanes, ne mai stau mărturie cele 21 de denumiri dacice înscrise cu sinonime în textele lui Pedanius Dioscoride şi Pseudo-Apuleius. Herodot, despre legenda că Zamolxis ar fi fost sclav al învăţătorului Pitagora din Somos. I. I. Russu spunea: „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât « zeu al pământului », ca personificare a generosului fundament şi izvor al vieţii". Zeii buni, dătători de viaţă şi belşug, alungă duhurile rele, ei având şi rol de vindecător, despre cum vorbeşte şi Platon. Despre boli din trimpul dacilor avem date puţine, însă, după cum consemnează poetul Ovidiu în scrierile sale, se plânge de terenul mlăştinos şi de febră interminabilă (referitoare la paladism) şi datorită acestei aceste boli în aoraşul grec Istria de pe malul lacului Sinoe şi să fi fost pus la adăpost sub protecţia lui Apollo, vindecătorul. Truse medicale cu bisturiu şi pensă s-au găsit la Grădiştea Muncelului în 1954.

Medicul şi Dioscoride Pedamios (n. cca 40 - d. Cca 90), medic, farmacolog, botanist grec, a trăit la Roma în timpul împăratului Nero. A scris „De Materia Medica" şi unul din cele mai însemnate atlase botanice din istorie. Aici sunt menţionate şi unele plante medicinale în limba dacă. Codex Anciae Julianae, editura din 512, este copia cea mai veche şi valoroasă a farmacologiei „De Materia Medica" a dr. Dioscoride Pedamios. Este cel mai vechi ierbar conservat din sec. VI în păstrare la Biblioteca Naţională a Austriei din Viena. Denumiri dacice de plante medicinale în două documente al lui Pedanius Dioscoride şi Pseudo-Apuleius. Unele plante consemnate în greacă, latină şi limba dacă de către un copist dac. Printre ele (mărul lupului, omag, pedicuţa, brânca ursului, ştir, ştir alb, talpa gâştei, brânduşa de toamnă, limba boului, strigoaie, mărar, brusture, rodul pământului, pelin, curpeni (strugurel de pământ), ţintaură, rostopască, cucută, dovleac, pir gros, merişor, scai, iederă, spânz, măselariţă, sunătoare, stânjenel, muşeţel, mentă, păpădie (iarba bubei), laur, pătlagină (pătrunjel de câmp), limba broaştei, rozmarin, mur (mure), zmeur, salvie, Boz (Boj), cimbrişor de munte, de grădină, urzică, lumânărică, coada boului, vacii.

Despre Zamolxis şi medicina lui

Când a apărut Hipocrate, cel care a învăţat primele principii şi noţiuni de medicină de la Herodicus şi Selimbria (medici traci). În temelia medicinei hipocratiene, s-au reflectat concepţiile avansate ale ucenicilor lui Zamolxis. Un copist de prin sec. III, rescriind lucrarea lui Dioscoride a adăugat conform nomenclaturii latine şi greceşti şi pe cea din limba dacă. Este vorba de 42 denumiri arătate mai sus. Legat de medicina dacilor, scheletul descoperit la Poiana (Tecuci) al cărui craniu prezintă urmele unei trepanaţii cicatrizate reuşite, bolnavul supravieţuind, arată că era înaintată medicina. Descrierea lui Iordanes despre daci şi igiena lor, legile belagine (despre Deceneu şi distrugerea viilor), transmisese oral prin descântece.

Zamolxis şi nemurirea oglindite în timp

Apartenenţa omului la eternitate şi infinitul devenirii universale. Aici putem avea o concepţie de viziune senină asupra fenomenului morţii prin înţelegerea ei, exemplu fiind ciobanul din Mioriţa sau eroina Ana din Meşterul Manole care considera jertfa ca o condiţie a creaţiei şi a nemuririi. Se pare că primul zeu cu virtuţi tămăduitoare este Apollo, numit salvatorul sau chiar medical[4]. Aşa cum îl întâlnim şi în cetăţile de pe malul Pontului Euxin, Histria şi Tomis, iar Homer în Iliada şi Odiseea, descrie o epidemie în rândul armatelor tratată de către strălucitul zeu Apollo.

Tot despre Asclepios, fiul lui Apollo, că ar fi sigur din Tracia şi are ca simbol şarpele încolăcit în jurul bastonului cunoscut ca simbol al vindecătorilor din Mesopotamia, iar toiagul indică condiţia de peregrin a zeului, sau chiar a profesiunii tămăduitoare, iar în viitor formând cârja arhierească şi i s-au ridicat nenumărate statui în cetăţile greceşti şi dacice, teritoriul Pontului Euxin. Oare, dacii, în cetatea de la Polovragi, nu au avut şi ei, oare, un templu dedicat medicinei? Eu zic că da, obeliscul descoperit în 1897 sub formă de coloană înaltă de 1,9 m. cu o piramidă şi un phalus în cap şi aşezat pe un tumul, reprezenta stilistic izvorul vieţii. În Egipt, în timpul celei de-a 18-a dinasti a lui MerkaBa, câmpul electromagnetic al tuturora era activat şi protejat. „Mer" înseamnă „câmp de lumină în rotaţie", „Ka" înseamnă „spirit" , iar „Ba" înseamnă „suflet". Aceasta este una diontre credinţele legate de Treime, neinterpretată de creştinism ca şi „Trup, spirit şi suflet". Templele ridicate pentru cultul acestui zeu deservit de preoţii slujitori ai zeului s-au impus ca instituţie medic-religioasă. Cel mai cunoscut fiind cel din Epidaur, din Grecia Antică.

În Grecia Antică, un cuvânt greu asupra medicinei, matematicii, geormetriei, cosmogoniei a avut Pitagora, cel care a fundamentat pentru univers numărul şi armonia şi a fost investit ca fiu al lui Apollo, născut în Insula Samos (590-570 î. Hr.). Se spune că l-a avut ca elev şi sclav pe Zamolxis, întemeietor de religie, înaintea lui Buddha, Iisus şi Mahomed. Se spune că la începutul medicinei hieratice a dacilor, se situează Zamolxis, zeu şi profet. Legendele îl plasează la începutul unei noi credinţe, al unei uimitoare reforme care pătrunde în viaţa poporului dac şi care, ulterior, l-a zeificat.

Azi, Polovragiul este cunoscut în întreaga Românie prin mai multe elemente:
- Peştera de la Polovragi;
- Mănăstirea de la Polovragi;
- Cheile Olteţului care despart Munţii Parângului de Munţii Căpăţânii, distanţa dintre ei fiind de 1m;
- Bolovanul de la Polovragi, vreme de secole - obeliscul descris în 1897 şi a cărui vechime nu se cunoaşte.

Am prezentat pe scurt existenţa Cetăţii de la Polovragi, veche din sec. II-I î.e.n., poate şi mai demult, ţinând cont că, în zona din apropiere, s-a găsit în Peştera Muierilor un craniu de femeie datat de 26000 de ani, precum şi a cuptoarelor de fier de la Baia de Fier de pe râul Galbenu. Pe acest fond, se pune întrebarea: de unde provine numele de Polovragi? Consider că, în urma celor prezentate, legat de religia dacilor şi a lui Zamolxis, preot-medic, şi ca re au avut şi temple dedicate lor, precum şi găsirea monezilor greceşti cu efigia lui Apollo, zeul tămăduitor, după cum s-a găsit un templu la Histria - „Apollo videcătorul" după cum a scris şi poetul Ovidiu legat de o epidemie de friguri (paludism) a cetăţii Histria. Odată cu venirea romanilor care, şi ei îl aveau ca zeu pe Apollo, localitatea să fi căpătat o denumire dedicată acestui zeu, asumată şi de populaţie dacică, ulterior căpătând denumirea de Polovragi de la Apollo - Polo, care, unindu-se prin sec. VI-IX cu cuvântul vraci din limba slavonă, slavii trăind în comuniune cu populaţia dacică şi romană - daco-romanii.

Din sec. XV, localitatea este recunoscută ca Polovraci, după cum denotă documentele istorice expuse mai sus, însă, în limbajul popular persistă încă Polovraci şi Polovragi.
În concluzie, Polovraciul derivă din cuvântul Apollo, unit cu cuvântul slav vraci, rezultând denumirea de Polovraci. Biserica de la Polovragi este menţionată în 1482 de Basarab cel Tânăr.

Fortificaţiile dacice de la Polovragi datează din sec I-II. Î.Hr. după relicva cavalerului trac călare pe cal, iar în faţă şi spate sunt două personaje cu îmbrăminte greco-romană cu mâna ridicată, ca de salut, în spatele calului este un copac şi probabil în jurul lui un şarpe încolăcit (cum sunt mai multe alte piese cu cavalerul trac). Pe verso, un vas grecesc cu 2 păsări (cocoşi). Cocoşul întrupează curajul bărbăţilor în luptă. Este un simbol solar, vestitor al luminii, duşman al forţelor întunericului. Toate duhurile rele dispar la cântatul cocoşului, transformând spaţiul respectiv, îl sacralizează. În creştinism el este aşezat pe turnurile bisericilor, simbolizând veghea sufletului în aşteptarea sosirii duhului, are darul cunoaşterii secretelor vieţii şi morţii, precum şi a fertilităţii pământului, dar şi al fecundităţii oamenilor. La cetatea de la Polovragi s-a găsit acel neegalat obelisc de 1,09 m., cu 4 feţe lustruite, iar în cap avea ca un fel de piramidă, dând un aspect de phalus aşezat pe o înălţime. Consider că acesta reprezenta un simbol al fecundităţii, în jurul lui desfăşurându-se diverse dansuri cu caracter magic.

Într-o excursie efectuată în Norvegia, am văzut că pe turlele bisericilor lor este reprezentat simbolul cocoşului şi al lupului. Aceste simboluri, precum şi legendele lor cu Zeul Zamolxis au fost preluate de goţi în sec. III-IV, când au fost pe teritoriul Daciei prin episcopul Wulfila. Tradiţia menţionează Târgul de la Polovraci din sec. XVII la izvoarele Olteţului pe Vârful Nedeia, sărbătoare tradiţională, când se cinstea muntele, animalele în viaţă. Pe 20 iulie se adunau ciobanii din Sălişte, Mărginimea Sibiului, Sugag, Novaci, Vaideeni. Se făcea negoţ cu cele specifice agriculturii şi locuitorilor şi se petrecea din plin cu tarafuri vestite. Se organizează de Sf. Ilie, cel care aduce ploaia şi fulgerul asemănător zeului dacilor Gebeleides.

Referitor la datele culese din istorie, Dicţionarul statistic şi Topografic al României, anul 1872, se mai menţionează şi un târg de Sf. Gheorghe pe 23 aprilie. Legat de această dată trebuie să menţionez că plăcuţa de bronz cu cavalerul trac, aici dac, legendele spun că el era un protector al agricultorilor, al vieţii. Pe multe plăcuţe cu călăreţul trac, apare şi un copac care este încolăcit de un şarpe. Copacul reprezintă pomul vieţii, iar şarpele simbolul înţelepciunii şi al reînvierii, el năpârlind primăvara şi reânviind odată cu apariţia creştinismului rolul cavalerului trac şi simbolul lui găsindu-l de Sf. Gheorghe, cel care omoară balaurul şi de acum încolo reînviază şi natura legată de solstiţiul de primăvară.

Având aceste elemente, plăcuţa de bronz cu cavalerul trac, fiind cea mai veche reprezentare descoperită pe teritoriul României ce se găseşte la Muzeul Naţional Militar din Bucureşti, pavilionul A, cavalerul trac simbolizând .apărarea vieţii, ulterior devenind Sf. Gheorghe cu data de sărbătoare de 23 Aprilie, consemnată în istorie ca zi de sărbătoare religioasă la Polovragi şi alături de Sf. Ilie pe 20 iulie, ca Sfânt aducător de ploaie, fulgere şi tunete precum Zeul Gebelidos, Zamolxis - zeul nemuritor şi vindecător al dacilor.

Aceste elemente ne fac să ne gândim că există o strânsă legătură de convieţuire umană pe aceste plaiuri, încă înainte de apariţia creştinismului prin existenţa cetăţii de la Polovragi (sec. II-I î.Hr.) şi continuitatea vieţii prin populaţia getă, romană şi ulterior slavă din sec.VI-IX, localitatea căpătând denumirea de Polovraci, plecând de la zeul Apollo tămăduitorul, numele grefându-se şi pe activităţile de tămăduitor ale lui Zamolxis şi unindu-se cu denumirea de tămăduitor a slavilor care şi ei şi-au însuţit-o formând denumirea actuală de Polovragi, localitatea fiind consemnatuă de pe timpul lui Mircea cel Bătrân şi până în ziua de azi. Chiar înainte de venirea romanilor, dacii noştri au venit în contact cu populaţia greacă instalată de sute de ani pe litoralul Pontului Euxin în cetate găsindu-se şi o monedă cu efigia lui Apollo.

În timpul lui Burebista şi cu romanii de la sud de Dunăre, ei având în cultul lor pe zeul Apollo, fiul lui Zeus, zeul luminii, artelor, protector al poeziei şi muzicii. Personificare a soarelui, Apollo este cel care a ucis şarpele Python, despre care a înfiinţat oracolul lui din Delfi. Zeul Apollo era înfăţişat ca un tânăr frumos şi înalt, cu o statură zveltă şi impunătoare, fiind socotit zeu vindecător, priceput în arta lecuirii şi tatăl lui Asclepios vindecătorul. Apollo a fost împrumutat şi de alte popoare, printre care şi de romani. De numele lui legându-se la noi cetatea Apulum de la Alba Iulia dând chiar numele de Dacia Apulensis.

Mă întreb: oare, romanii, când au sosit în Polovragi şi când au înlăturat pe daci şi pe preoţii lor vraci închinaţi lui Zamolxis, predicând acelaşi cult pe care-l aveau şi ei faţă de Apollo, oameni bine dezvoltaţi, giganţi, numiţi jidavi, asemănători cu Apollo şi care locuiau într-o cetate pe vârf de munte la 1000 m altitudine, bine organizată şi greu de cucerit, cetatea căreia, probabil i-au dat numele de Arcinna, iar ulterior rămânând în conştiinţa poporului cu numele de Polovragi, de la Apolo tămăduitorul şi vraci adăugat de slavii care s-au aşezat aici şi au transmis şi ei pe mai departe cultura populaţiei băştinaşe în cultul vindecării bolilor trupeşti şi sufleteşti preluate ulterior de creştinism. Acest lucru îl deducem şi din faptul că Mircea cel Bătrân pomeneşte localitatea Polovraci şi poate şi el a găsit aici o biserică şi care ulterior a fost pentru prima dată menţionată de Basarab cel Tânăr în 1480 - Tepeluş. Se ştie că Mircea cel Bătrân a iubit credinţa străbună, investind în multe lăcaşuri de cult Tismana-Comanca-Cozia pe care a ctitorit-o şi care se găseşte la 1 km distanţă faţă de o altă biserică, Cozia Veche, tot din zid de piatră, biserica la care a fost adăpostit, fiind copil şi în timpul când se construia Cozia Veche. Biserica a supravieţuit chiar în ruini, fiind până în 1980 când a fost strămutată pe Cheile Olteţului de ing. Nelu Mihăilă, atunci când s-a construit barajul de la Turnu şi cu care mai păstrăm în altar un capitel, piciorul mesei din altar preluat din castrul roman de la Arutela şi tot în zonă, muncitorii au găsit un ciocan de piatră din epoca neolitică ce arată că şi această parte de ţară a fost locuită din vremuri străvechi. Aici mai menţionăm că strămoşii noştrii au construit biserici la gura văilor care străbat munţii, precum şi cea din Polovragi.

Concluzii

În zona Subcarpaţilor Meridionali, de o parte şi de alta, au fost aşezări umane datând de peste 26000 de ani (ex. craniu de gemeie de la Peştera Muierilor), precum şi urme de zid la Cetatea de la Polovragi (sec. II-I î. Hr.), ca un avanpost al cetăţii faţă de cetăţile dacice de la Sarmisegetuza şi în strânsă legătură cu cetatea Buridava dacică, Cosota Ocniţa şi Drobeta de la Dunăre. Înainte de a construi cetatea, populaţia trăia în peşteri, urme de vieţuire găsindu-se la Peştera Muierilor, Peştera Polovragi, Peştera Cioclovina, aşa se explică şi existenţa pe teritoriul geto-dacic a zeului Zamolxis, zeul care a convins pe traci că este al nemuririi şi al vieţii iar preoţii zalmoxieni fiind vraci, doctori ale acelor timpuri. Odată cu cucerirea Daciei, Traian a distrus şi cetatea de la Polovragi (distrusă în sec. II), şi au înfiinţat această aşezare - Sargidava lângă Muntele Milescu - şi au perpetuat şi activitatea medicală însă dedicată zeului lor, Apollo Tămăduitorul, rămânând până în zilele noastre sub denumirea de Polovragi de la Apollo şi vraci, cuvânt însuşit de slavi care au dăinuit aici între sec. VI-IX. În Dicţionarul Geografic al României găsim denumirea de Polovraci.

Zona a fost bine dezvoltată economic, dovadă fiind resturile de ceramică şi de fier, găsindu-se cele do săbii, una fiind caracteristică dacilor, precum şi basorelieful din bronz cu cavalerul trac. Legături economice cu populaţia de la sudul Dunării, monedele greceşti şi romane din sec. II-I î. Hr. şi cu dacii din Buridva dacicăde unde se făcea comerţ cu sare şi le uşurau şi acestora transăportul sării spre Balcani. Odată cu cucerirea romană, s-au itensificat drumurile de transport către Dunăre, Olt, cetatea Orăştiei. Relicvele de pe bucăţile de ceramică cu cuvântul Dee Da Thiamarcos de la Ocniţa, arată un grad de cultură ridicat.

Polovragi (Polovraci) este localitatea geţilor din renumita cetate Arcinna, descrisă de geograful Ptolomeu în lumea antică înainte de Hristos şi este purtătoarea de cuvânt a zeilor Zamolxis şi Apollo, fiind consideraţi zeii Soarelui, artei şi medicinei. Este singura localitate din Ţara Românească cu o vechime de peste 2.200 de ani, luând în considerare vechimea zidurilor şi a monedelor romane „Flamino Roma" şi greceşti cu efigia lui Filip al II-lea şi Apollo, aşezată pe un vârf de munte la 1.000 m altitudine, extrem de greu de cucerit şi de zidit. În zonă se putea extrage fierul (Baia de Fier), cupru (Baia de Aramă) şi sarea, esenţiale vieţii - Buridava dacică - Cosota (Ocniţa). Peşterile de la Baia de Fier şi Polovragi au constituit locuri de adăpost încă din perioada neolutică.

Bibliografie

Donat, Ion. Domeniul Domnesc în Ţara Românească: (sec. XIV-XVI). Enciclopedica, 1996.
Frunzescu, Dimitrie. Dicţionar topografic şi statistic al României.Bucureşti: Tipografia Statului, 1872.

--------------------------------------------------
[1] monografia comuni Bumbeşti-Piţic. Al. Popescu şi Viorica Popescu.
[2] Ion Donat, Domeniul Domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), p. 135.
[3] Platon (427-347 î. Hr.), discipol a lui Socrate (469-399ă. Hr.).
[4] Radu Ozun, E. Poenaru, Medicină şi Adevăr, p. 66.

footer