Revista Art-emis
„Pământ al nost din vechi pământ, e trup din osul nostru frânt”… PDF Imprimare Email
Lazăr Lădariu, Chişinău   
Miercuri, 29 August 2018 16:59

A.Simion-Dictatul de la VienaDe fiecare dată, atunci când este pomenit Ardealul, îmi amintesc, ca om al locului, de peste 76 de ani dat de acest pământ de Domnul binecuvântat, cuvintele diplomatului Nicolae Titulescu, tutelare pentru ideea de integritate statalăa ţării: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal [...] Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice". Este acea „Ţară a Ardealului", pomenită şi de Nicolae Bălcescu, în „Românii subt Mihai-Voievod Viteazul". O parte din această „inimă a României politice" şi a „României geografice", noi, românii, o pierdeam, dureros, prin Diktatul de la Viena, la 30 august 1940.

Se împlinesc 78 de ani, de când marile puteri (şi ele, după cum s-a văzut, atât de vremelnic trecătoare!) ale Europei, Germania nazistă şi Italia fascistă, au călcat în picioare voinţa românilor de la 1 Decembrie 1918, aceea a unirii de-a pururi în istorie, rupând nordul Transilvaniei, pentru a fi dat Ungariei horthyste. Prin abuzul de putere şi prin nelegiuirea lui Hitler şi Mussolini, ale lui Ciano şi Ribbentrop, dar şi prin lipsa de fermitate a politicienilor români, pierdeam o parte din teritoriul naţional, fără ca armata să tragă măcar un foc de armă! Ceea ce-l făcea pe Iuliu Maniu să exclame, plin de amărăciune, în Consiliul de Coroanădin 30/31 august 1940, exprimând durerea românilor ardeleni în trista zi a cedării pământului nostru: „...în ce priveşte Ardealul, n-are dreptul să dispună nimeni, afară de poporul român din Ardeal [...] Asupra Ardealului n-are dreptul să dispună decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este, categoric, românească [...] Maiestate, eu, în numele poporului român din Ardeal, protestez împotriva alipirii acestor părţi către Ungaria [...] Stăm înaintea unei catastrofe, ale cărei urmări nici nu le putem prevedea [...] Trebuie, însă, să constat că aceste continue cedări, fără o lovitură de sabie, fără o picătură de sânge, sunt o adâncă ştirbire a demnităţii şi a puterii statului nostru [...]. De aceea, eu cred că nu trebuie să luăm la cunoştinţă de arbitrajul de la Viena [...] Să nu ne supunem la o hotărâre, care vine asupra capului nostru, fără niciun fel de rezistenţă, găsesc că este o profundă greşeală".

Ziarul „Neamul românesc", din 5 septembrie 1940, editat de Nicolae Iorga, consemna: „Românii nu pot să nu protesteze împotriva verdictului de la Viena, când 1.300.000 dintre ei urmează să treacă sub stăpânirea străină. De aceea, în fiecare oraş din Ardeal, ce urmează să fie alipit Ungariei, cât şi în acelea, care vor rămâne în graniţele ciopârţite ale României, se produc, zilnic, proteste, în timpul cărora românii strigă împotriva noii nedreptăţi ce li s-a făcut, tocmai atunci când omenirea întreagă sângerează pentru libertatea şi independenţa popoarelor. Din aceste proteste româneşti orice minte sănătoasă poate să tragă singura concluzie ce se poate trage: că judecata nedreaptă de la Viena a fost o imensă greşeală".

Obrăznicia şi nesimţirea ocupantului vremelnic întreceau orice măsură. Şi elementarul bun-simţ! Horthyştii ridiculizau durerea românilor, mândria şi suferinţa colectivă. La 31 august 1940, era emis un document injurios în chenar negru, în limba maghiară, bineînţeles, traducerea căruia o redăm în cele ce urmează: „Cu adâncă durere şi inima îndoliată, aducem spre cunoştinţă faptul că, prin toate speranţele noastre, născute la Trianon, « România Mare », copil, frate, rudă, prieten, după 22 de ani de voinţă pentru vieţuire, ca urmare a unei boli grave, în 27 iulie, anul curent, a fost operată cu imixtiunea doctorului Stalin. Cum părinţii spirituali, Horthy, Hitler şi Mussolini, i-au făcut prohodul, dupăo scurtă suferinţă, bolnavul muribund a revenit la Creatorul său. Amintirile sale pământeşti au fost depuse, spre odihnă veşnică, la 30 august, la Viena. La Budapesta, Moscova şi Sofia s-a înălţat, către Dumnezeu, slujba sfântă pentru mântuirea sufletească. Îi vom păstra amintirea: « România Mare » ai fost, nu vei mai fi niciodată! Părinţi: Ferdinand şi soţia, Părinte adoptiv: Carol II. Părinte spiritual - Lehocsky Marcele. Surori îndurerate: Polonia, Cehoslovacia. Prieteni îndureraţi: Polonia, Cehoslovacia, Anglia, Franţa. Societăţi de înmormântare: Ungaria, Rusia, Bulgaria".

Acesta-i textul acelui necrolog! O mai mare batjocură, în acel moment nu se putea! Neobrăzare, lipsă de ruşine şi de respect, sfidare, aroganţă, bătaie de joc. Însă, toate îi vor ieşi pe nas, ceva mai târziu, arogantei şi sfidătoarei, lacomei Ungarii, care „a pătat Transilvania cu sânge românesc, „singura vină a victimelor fiind aceea de a fi români". S-au acoperit atunci de ruşine, dându-şi arama pe faţă, şi ambasadorii, reprezentanţii diplomatici ai „ţărilor garante", care, şi ei, jubilau, atât de bucuroşi şi fericiţi că România, după anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către Uniunea Sovieticăa lui Stalin, era, din nou, sfârtecată prin diktat, furându-i-se nordul Ardealului, pentru a fi dat Ungariei horthyste. „De acum înainte - clama ministrul Germaniei la Budapesta - pe caldarâmul oraşului (n.n. - Cluj) răsună bocancul honvenzilor, copitele cailor maghiari, tancurile şi trupele maghiare [...] Mă bucur că foarte mulţi unguri s-au reîntors în patria lor [...] şi că drapelul maghiar fâlfâie pe crestele Carpaţilor!". Nu-i mai reţinut nici ambasadorul Italiei, sora noastră latină, care declara în acea manieră mussoliniană: „Aţi obţinut cele mai frumoase teritorii. Fără sânge; mă bucur împreună cu voi. Trăiască Ungaria!".

Atunci, în acea zi de 30 august 1940, îndelung, în dungă, ca de vijelie şi foc, au bătut prelung clopotele tuturor bisericilor româneşti ale Ardealului, tânguindu-se împotriva raptului, a hoţiei de la castelul „Belvedere" din Viena, cuţit înfipt în spatele României Mari. Atunci, la întrebarea femeilor cu basmale negre, a copiilor, a bătrânilor ieşiţi pe la porţi, adresată ostaşilor români părăsind întărita graniţă de Vest, retrăgându-se la ordin, „Dar pe noi cui ne lăsaţi?", cu privirea în pământ, cu ochii în lacrimi, ostaşii murmurau un cântec trist: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine,/ Nu-i vina noastră, iarăşi vom veni,/ N-am fost învinşi şi nu vom fi nici mâine,/ Când ceasul biruinţei va sosi.// Aveam o ţară scumpă şi mândră,/ Aveam şi iarăşi vom avea,/ Duşmanul care astăzi râde,/ Va tremura privind la ea.// Noi te iubim, cătu ai fost al nostru,/ Şi viaţa pentru tine ne-am fi dat,/ Dar prin diktatul ruşinos şi monstru,/ Horthyştii-au reuşit de te-au luat.// De-atunci, din depărtări privim spre tine,/ Şi plângem jalnic chinul tău amar,/ Când ştim că fraţii cei ramaşi în tine/ Sunt torturaţi de un popor barbar.// Te vom lua că tu eşti doar al nostru,/ Lăsat pe veci de daci şi de romani,/ Dar moştenit de la strămoşii noştri / Şi nimănui nu te-om lăsa în dar.// Vom trece iar pe vechea frontieră,/ Dreptatea noastră e stăpână-acum,/ Prin vijelii şi foc de mitralieră,/ Armata noastră îşi va face drum.// Credinţă în Domnul şi mereu - nainte,/ Să cucerim ce-avem de cucerit, // Ardealul nostru e o ţară scumpă,/ Sălaj, Bihor şi Clujule iubit!".// Aveam o ţară scumpă şi mândră,/ Aveam şi iarăşi vom avea,/ Duşmanul care astăzi râde,/ Va tremura privind la ea". Era tristul moment în care România, în urmăcu 75 de ani, era ciuntită, şi la Vest, de halucinanta şi violenta politică de maghiarizare, începută cu secole înainte, încurajată de şovinismul, extremismul, intoleranţa, revizionismul şi iredentismul conducătorilor politici unguri, prin Horthy Miklos, dar şi în Est, prin anexarea, de către bolşevismul şi comunismul sovietic ale Kremlinului, sub Stalin, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, şi în Sud, prin ocuparea Cadrilaterului (prin cele două judeţe ale Dobrogei - Durustorul şi Caliacra) de Bulgaria fascistă.

Ce a urmat în nordul Ardealului ocupat se ştie: crimele abominabile de la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Prundu Bârgăului, Hărcana-Turda, Aita Seacă, Moisei, Sărmaşu... Nici crucile de pe morminte, din cimitirele româneşti, nu au scăpat de furia şi ura ocupantului vremelnic. Numele româneşti erau şterse cu baioneta de pe mormintele românilor. În învolburata istorie, bisericile româneşti, ortodoxe şi greco-catolice, din teritoriile ocupate au fost, ca în anii 1848-1849, dărâmate, incendiate, unele şterse de pe faţa pământului! Încât publicistul Ferenczi Gyötgy, un maghiar, scria: „Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă [...] Asasinatele se ţin lanţ, şi toate acestea pentru că unica vină a nenumăratelor victime este aceea de a se fi născut români!". Iar un alt maghiar, episcop de Cluj - Sándor Imre -, exclama: „Ce aţi făcut cu românii rămaşi la noi, numai barbarii puteau să facă!".

Atunci, în acele momente cumplite pentru români, tot mai des se auzeau poeziile „Graiul Neamului" (de George Coşbuc), „Un răsunet" („Deşteaptă-te, române!", de Andrei Mureşanu), „Steagul nostru" (de Andrei Bărseanu), „Tricolorul" (de Ciprian Porumbescu), „Pui de lei" (de Ioan Neniţescu), marşul „Drum bun!" (de Vasile Alecsandri), „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!", „Marşul vânătorilor de munte din Câmpeni", imnul ASTREI, „Ţara mea!" (de Ioan Neniţescu), alături de „Doina" lui Mihai Eminescu şi „Doina lui Lucaciu", dar şi de chemarea „La arme" (de Şt. O. Iosif), poezie pe care o redăm aici: „Veniţi, viteji, apărători ai ţării!/ Veniţi, că sfânta zi a răsărit:/ E ziua mare a reînălţării // Drapelului de gloanţe zdrenţuit./ Veniţi din toate unghiurile ţării,/ Să cucerim ce-avem de cucerit!// La arme, cei de-un sânge şi de-o lege!/ La arme, pentru neam şi pentru rege!/ Când Patria ne cheamă sub drapel,/ Datori sunt toţi copiii ei s-alerge,/ Să-l apere, să moară pentru el.// Ce credeţi voi, noroade nesătule,/ Că nu ne poartă grijă Cel-de-Sus?!/ N-am înfruntat noi năvăliri destule/ Din Miază-noapte, Răsărit şi-Apus!?/ Adună-ţi, rege, oştile şi du-le/ La biruinţă-aşa cum le-ai mai dus!// Duşmanii noştri vor să ne sugrume,/ Dar până când ne dau Carpaţii scut,/ Acel-ce ne va şterge de pe lume/ Să ştie toţi că încă nu-i născut./ Şi-n veci va fi străvechiul nostru nume,/ Cinstit în pace şi-n război temut.// Să ştie toţi căun popor nu moare,/ Când veacuri a luptat necontenit/ Şi-i scris în cartea celor viitoare, / Că va să vină ceasul prea mărit,/ Când mândru străluci-va-ntre popoare,/ Ca soarele, aici, în răsărit!".

Sunt acestea cântecele, poeziile, baladele, marşurile care ne-au însufleţit istoria acestui neam atât de încercat, din toate părţile, cum s-a văzut, lovit uneori, dar a rămas neclintit, apărându-şi glia strămoşească şi drepturile cu sânge pe câmpurile de onoare. Acei ostaşi, care, în august 1940, după Diktatul de la Viena, aveau ordin să părăsească graniţa de Vest, Ungaria urmând să ocupe nordul Ardealului, după bătăliile din Răsărit, din Stepa Calmucă, de la Odessa, Cotul Donului - Stalingrad, unde unii au căzut sub arsura glonţului, alţii au lăsat os şi carne din trupurile lor, cei rămaşi se vor întoarce, de datat aceasta cântând „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!". Se întorceau, cântând cu gândul la dezrobirea Ardealului: „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă,/ Nădejdea e numai în noi,/ Ne-aşteaptă Ardealul, ne-aşteaptăşi fraţii/ Cu inima la trecători / [...] Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul,/ De-o fi să ne-ngropăm de vii!". Iar la comanda: „Camarazi, înainte, pentru Ardeal!", ei s-au aruncat în iadul de foc de la Oarba de Mureş, alungând ocupantul, înroşind cu sângele lor apa Mureşului, pentru a şterge hotarul vremelnic şi o cumplită nedreptate. O spunea şi Ion Antonescu la 1 Decembrie 1940, la doar trei luni de la ruperea nordului Ardealului, prin ruşinosul diktat: „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fraţi ardeleni, fiindcă nu putem părăsi Ardealul sfânt, ceea ce nu se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile, nici trădările nu ne vor clinti". Nu putem părăsi, noi, românii, pentru că, neclintiţi, credem, cu sfinţenie, în leagănul naşterii fiinţei noastre, în „Transilvania românească, eternă şi nedespărţită", cum spunea Liviu Rebreanu. În recursul nostru la memorie şi la istorie, trăim sub îndemnul şoaptei strămoşeşti, din timpuri de jale-amară, chiar şi atunci când „s-au zguduit Carpaţii", ne-am apărat visurile, idealurile, limba, credinţa, tradiţiile, pământul.

Pământul acesta eroic, românesc, furat de Ungaria din zestrea lăsată nouă moştenire de înaintemergători, ajuns sub cizmă străină, a fost cântat de George Togan, în poezia „Al cui e Ardealul?": „Al cui e Ardealul?.../ Întreabă pădurile, şesul şi dealul,/ Întreabă câmpia, cântările, florile,/ Întreabă amurgul, tăcerea şi zorile,/ Întreabă Carpaţii, cu vârfuri de brad,/ Ori roata de la Bălgrad...// Întreabă Abrudul,/ Blajul,/ Aiudul,/ Cenuşa din vatră/ Şi munţii de piatră. // Întreabălumina, aerul, soarele, / Furtunile, doinele, fecioarele. / Întreabă văzduhul, ploile, norii,/ Copiii din leagăn, moşnegii, feciorii.../ Întreabă pe mama, pe tata, pe moşu'/ Ori pe Plaghia Roşu?// ... Întreabă pădurea, câmpia şi dealul:/ Al cui e Ardealul?".

Cântăreţi ai pătimirii noastre, poeţii refugiului deveneau trâmbiţele Ardealului rupt, aflat în suferinţa înstrăinării, a durerii, devenind chemare la luptăîn acel moment greu al istoriei României, aflată la răscruce de vânturi, cu prea multe „văi ale plângerii". Când era jalea mare, fărăleac, Mihai Beniuc scria: „Am coborât din munţi şi bolovani,/ Legenda lui Horea-mi fierbe-n sânge,/ În doina mea Ardealul plânge,/ Şi cer dreptate douămii de ani.// Eu sunt trimisul timpurilor noi,/ Ieşiţi din rând cu cei ce scurmă glia,/ Şi, totuşi, vin să vă întreb pe voi:/ E slobod sămai cânt în România?". Hatul acela pe Feleac, morţii de sub glie, ţara hăcuită îi chemau pe poeţi săcânte Ardealul sfârtecat, Ardealul, acea „conştiinţă a legăturii veşnice dintre Neam şi Pământ". Iar când răsuna prelungul dangăt ale clopotelor Ardealului, în leagănul de fiinţă al neamului, din deal în deal au răsunat tulnicele, ardeau munţii, ardea cerul înspre Tisa. Din amvonul împlinirilor neamului, Ardealul chema, iar poeţii răspundeau: „Noi niciodată n-am trădat Ardealul!/ În ţara noastră sfântă şi blajină,/ Noi nimănui nu i-am băgat pricină//...Privitu-ne-au cu ochii plini de ură,/ Lovitu-ne-au cu biciul peste gură:/ Ne-a fost obida cuminecătură./ Noi niciodată n-am trădat Ardealul" (Romeo Dăscălescu). Când plângeau Mureşul şi Oltul, când durerea ţării cerea dreptate, când „Ardealul a pus faţa la pământ" pe ţărâna lui Gelu, când vipera umflată se dorea aici stăpână, când inima Transilvaniei era în suferinţă, Iustin Ilieşiu scria: „Satul meu din munţii Rodnei/ A căzut în grea robie//...Satul meu din munţii Rodnei/ A rămas în altăţară.../ Stau bisericile-nchise, turma-i fărăde păstori,/ Clopotele nu mai cântă,/ Nu mai sunt în straturi flori".

Cu înverşunarea dorului nostru, românesc, aici, unde sunt „codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătase", cum cânta acest pământ Octavian Goga, dar „şi-atâta jale-n casă", unde visurile ne-au fost stropite cu lacrimi, este Ardealul. Ardealul sfânt! Ardealul „cu pământ roditor", cu „laptele domoalelor cirezi", cu „sculptatul grai din timpul glorios", „cu sângerările de dor", cum scria Nichifor Crainic, în a cărui nemurire vom dăinui, Ardealul căruia Mircea Dem. Rădulescu i-a închinat, de peste munţi, versurile: „Al nostru e: pământ din vechi pământ/ Şi sânge din latinul nostru sânge./ E trup şi os din osul nostru frânt,/ Un dor avem în el şi cel mai sfânt/ Şi nimeni astăzi nu ni-l poate-nfrânge.//I-am moştenit tot dreptul din părinţi;/ La şoapta lui ni se-nfioarăbuza;/ În lutu-i plămădit din suferinţi,/ Strămoşii frământatei noastre ginţi / Dorm, îngropaţi la Sarmizegetusa.// Al nostru e; iar nu al vostru, huni,/ Ce-aţi năvălit de dincolo de Nistru,/ Călcând, în goana cailor nebuni,/ Peste mormântul marilor străbuni/ Şi i-aţi trezit cu-al vostru râs sinistru.// Voi, colb şi pleavă sunteţi, venetici,/ Din hoardele barbarului Attila,/ Noi, scutul Romei am înfipt aici./ O! Pentru marii noştri mucenici,/ Voi niciodată n-aţi ştiut ce-i mila...// Dar astăzi sună ceasul de apoi,/ Să vă chemăm la dreaptă judecată,/ Ca uraganul năvăli-vom noi./ Cântaţi semnalul, goarne de război!/ Năprasnică va fi a noastră plată...// Se va-ngrozi poporul de mişei,/ Vor tremura, ca-n temniţi vinovaţii,/ Ne vom lupta cu-nverşunări de lei / Şi, dacă-n drum, ne-or sta, zăgaz, Carpaţii,/ Vom dărâma Carpaţii peste ei...// Vom năvăli, ca un dezastru mare,/ Şi vom călca-n copitele de cai, / Sub roatele de tunuri şi de care,/ Să ştie ungurii că-n fiecare/ Din noi, răsare aprigul Mihai. // O! Noi cunoaştem bine vechiul drum,/ Tăiat de legiuni şi ţara toată,/ Se scoală azi, ducând potop şi scrum!/ Iar din mormânt cer răzbunare-acum / Martirii noştri ce-au murit pe roată.// Al nostru e; îl vrem, şi pentru el/ Porni-vor şi moşnegii de la vetre,/ Îl vrem, îl cerem, e supremul ţel.../ Şi vai de trădător şi de mişel,/ Că-l vom scuipa şi-l vom goni cu pietre//... Al nostru e: pământ din vechi pământ/ Şi sânge din latinul nostru sânge./ E trup şi os din osul nostru frânt,/ Un dor avem în el şi cel mai sfânt / Şi nimeni astăzi nu ni-l poate-nfrânge".

Ei, poeţii, „au adunat roua plânsului în potirul dorului, ştiind că speranţa moare ultima, că de pe crestele istoriei româneşti, sub cruntă apăsare străină, cu strămoşii privind Ardealul, românii repetă versurile lui Traian Dragoş: „Veşnicind, prin faptă, litania,/ Vor striga să audă şi cerul:/ E - a noastră, pe veci, Transilvania! ".

Aceste rânduri sunt scrise în memoria acelor poeţi care, atunci, după 30 august 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei lui Horthy, prin diktatul de la Viena, au dovedit că lor le pasă, că sunt români adevăraţi şi durerea mare este şi a lor. Ei ne îndeamnă şi azi, când se împlinesc 78 de ani de la acea mare sfâşiere şi dramă ale ţării, de acolo, de dincolo de mormânt, să nu uităm! „Cine uită nu merită!" sau „Cine îşi uită istoria merită s-o retrăiască!" spunea Nicolae Iorga.

Din păcate, puţini au fost, mai ales dintr-o anumită parte a presei, cei care şi-au mai amintit, că la 30 august 2018, s-au împlinit cei 78 de ani de la scrierea acelei pagini cernite, îndoliate, din Istoria României!

---------------------------------------------
[1] Sursa http://www.cuvantul-liber.ro/news/85781/61/Al-nostru-e-pamant-din-vechi-pamant-si-sange-din-latinul-nostru-sange-E-trup-si-os-din-osul-nostru-frant

footer