Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Laz?r L?dariu, Chi?in?u   
Miercuri, 29 August 2018 16:59

A.Simion-Dictatul de la VienaDe fiecare dat?, atunci când este pomenit Ardealul, îmi amintesc, ca om al locului, de peste 76 de ani dat de acest p?mânt de Domnul binecuvântat, cuvintele diplomatului Nicolae Titulescu, tutelare pentru ideea de integritate statal?a ??rii: „România nu poate fi întreag? f?r? Ardeal [...] Ardealul nu e numai inima României politice; privi?i harta: Ardealul e inima României geografice". Este acea „?ar? a Ardealului", pomenit? ?i de Nicolae B?lcescu, în „Românii subt Mihai-Voievod Viteazul". O parte din aceast? „inim? a României politice" ?i a „României geografice", noi, românii, o pierdeam, dureros, prin Diktatul de la Viena, la 30 august 1940.

Se împlinesc 78 de ani, de când marile puteri (?i ele, dup? cum s-a v?zut, atât de vremelnic trec?toare!) ale Europei, Germania nazist? ?i Italia fascist?, au c?lcat în picioare voin?a românilor de la 1 Decembrie 1918, aceea a unirii de-a pururi în istorie, rupând nordul Transilvaniei, pentru a fi dat Ungariei horthyste. Prin abuzul de putere ?i prin nelegiuirea lui Hitler ?i Mussolini, ale lui Ciano ?i Ribbentrop, dar ?i prin lipsa de fermitate a politicienilor români, pierdeam o parte din teritoriul na?ional, f?r? ca armata s? trag? m?car un foc de arm?! Ceea ce-l f?cea pe Iuliu Maniu s? exclame, plin de am?r?ciune, în Consiliul de Coroan?din 30/31 august 1940, exprimând durerea românilor ardeleni în trista zi a ced?rii p?mântului nostru: „...în ce prive?te Ardealul, n-are dreptul s? dispun? nimeni, afar? de poporul român din Ardeal [...] Asupra Ardealului n-are dreptul s? dispun? decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este, categoric, româneasc? [...] Maiestate, eu, în numele poporului român din Ardeal, protestez împotriva alipirii acestor p?r?i c?tre Ungaria [...] St?m înaintea unei catastrofe, ale c?rei urm?ri nici nu le putem prevedea [...] Trebuie, îns?, s? constat c? aceste continue ced?ri, f?r? o lovitur? de sabie, f?r? o pic?tur? de sânge, sunt o adânc? ?tirbire a demnit??ii ?i a puterii statului nostru [...]. De aceea, eu cred c? nu trebuie s? lu?m la cuno?tin?? de arbitrajul de la Viena [...] S? nu ne supunem la o hot?râre, care vine asupra capului nostru, f?r? niciun fel de rezisten??, g?sesc c? este o profund? gre?eal?".

Ziarul „Neamul românesc", din 5 septembrie 1940, editat de Nicolae Iorga, consemna: „Românii nu pot s? nu protesteze împotriva verdictului de la Viena, când 1.300.000 dintre ei urmeaz? s? treac? sub st?pânirea str?in?. De aceea, în fiecare ora? din Ardeal, ce urmeaz? s? fie alipit Ungariei, cât ?i în acelea, care vor r?mâne în grani?ele ciopâr?ite ale României, se produc, zilnic, proteste, în timpul c?rora românii strig? împotriva noii nedrept??i ce li s-a f?cut, tocmai atunci când omenirea întreag? sângereaz? pentru libertatea ?i independen?a popoarelor. Din aceste proteste române?ti orice minte s?n?toas? poate s? trag? singura concluzie ce se poate trage: c? judecata nedreapt? de la Viena a fost o imens? gre?eal?".

Obr?znicia ?i nesim?irea ocupantului vremelnic întreceau orice m?sur?. ?i elementarul bun-sim?! Horthy?tii ridiculizau durerea românilor, mândria ?i suferin?a colectiv?. La 31 august 1940, era emis un document injurios în chenar negru, în limba maghiar?, bineîn?eles, traducerea c?ruia o red?m în cele ce urmeaz?: „Cu adânc? durere ?i inima îndoliat?, aducem spre cuno?tin?? faptul c?, prin toate speran?ele noastre, n?scute la Trianon, « România Mare », copil, frate, rud?, prieten, dup? 22 de ani de voin?? pentru vie?uire, ca urmare a unei boli grave, în 27 iulie, anul curent, a fost operat? cu imixtiunea doctorului Stalin. Cum p?rin?ii spirituali, Horthy, Hitler ?i Mussolini, i-au f?cut prohodul, dup?o scurt? suferin??, bolnavul muribund a revenit la Creatorul s?u. Amintirile sale p?mânte?ti au fost depuse, spre odihn? ve?nic?, la 30 august, la Viena. La Budapesta, Moscova ?i Sofia s-a în?l?at, c?tre Dumnezeu, slujba sfânt? pentru mântuirea sufleteasc?. Îi vom p?stra amintirea: « România Mare » ai fost, nu vei mai fi niciodat?! P?rin?i: Ferdinand ?i so?ia, P?rinte adoptiv: Carol II. P?rinte spiritual - Lehocsky Marcele. Surori îndurerate: Polonia, Cehoslovacia. Prieteni îndurera?i: Polonia, Cehoslovacia, Anglia, Fran?a. Societ??i de înmormântare: Ungaria, Rusia, Bulgaria".

Acesta-i textul acelui necrolog! O mai mare batjocur?, în acel moment nu se putea! Neobr?zare, lips? de ru?ine ?i de respect, sfidare, arogan??, b?taie de joc. Îns?, toate îi vor ie?i pe nas, ceva mai târziu, arogantei ?i sfid?toarei, lacomei Ungarii, care „a p?tat Transilvania cu sânge românesc, „singura vin? a victimelor fiind aceea de a fi români". S-au acoperit atunci de ru?ine, dându-?i arama pe fa??, ?i ambasadorii, reprezentan?ii diplomatici ai „??rilor garante", care, ?i ei, jubilau, atât de bucuro?i ?i ferici?i c? România, dup? anexarea Basarabiei ?i a nordului Bucovinei, de c?tre Uniunea Sovietic?a lui Stalin, era, din nou, sfârtecat? prin diktat, furându-i-se nordul Ardealului, pentru a fi dat Ungariei horthyste. „De acum înainte - clama ministrul Germaniei la Budapesta - pe caldarâmul ora?ului (n.n. - Cluj) r?sun? bocancul honvenzilor, copitele cailor maghiari, tancurile ?i trupele maghiare [...] M? bucur c? foarte mul?i unguri s-au reîntors în patria lor [...] ?i c? drapelul maghiar fâlfâie pe crestele Carpa?ilor!". Nu-i mai re?inut nici ambasadorul Italiei, sora noastr? latin?, care declara în acea manier? mussolinian?: „A?i ob?inut cele mai frumoase teritorii. F?r? sânge; m? bucur împreun? cu voi. Tr?iasc? Ungaria!".

Atunci, în acea zi de 30 august 1940, îndelung, în dung?, ca de vijelie ?i foc, au b?tut prelung clopotele tuturor bisericilor române?ti ale Ardealului, tânguindu-se împotriva raptului, a ho?iei de la castelul „Belvedere" din Viena, cu?it înfipt în spatele României Mari. Atunci, la întrebarea femeilor cu basmale negre, a copiilor, a b?trânilor ie?i?i pe la por?i, adresat? osta?ilor români p?r?sind înt?rita grani?? de Vest, retr?gându-se la ordin, „Dar pe noi cui ne l?sa?i?", cu privirea în p?mânt, cu ochii în lacrimi, osta?ii murmurau un cântec trist: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine,/ Nu-i vina noastr?, iar??i vom veni,/ N-am fost învin?i ?i nu vom fi nici mâine,/ Când ceasul biruin?ei va sosi.// Aveam o ?ar? scump? ?i mândr?,/ Aveam ?i iar??i vom avea,/ Du?manul care ast?zi râde,/ Va tremura privind la ea.// Noi te iubim, c?tu ai fost al nostru,/ ?i via?a pentru tine ne-am fi dat,/ Dar prin diktatul ru?inos ?i monstru,/ Horthy?tii-au reu?it de te-au luat.// De-atunci, din dep?rt?ri privim spre tine,/ ?i plângem jalnic chinul t?u amar,/ Când ?tim c? fra?ii cei rama?i în tine/ Sunt tortura?i de un popor barbar.// Te vom lua c? tu e?ti doar al nostru,/ L?sat pe veci de daci ?i de romani,/ Dar mo?tenit de la str?mo?ii no?tri / ?i nim?nui nu te-om l?sa în dar.// Vom trece iar pe vechea frontier?,/ Dreptatea noastr? e st?pân?-acum,/ Prin vijelii ?i foc de mitralier?,/ Armata noastr? î?i va face drum.// Credin?? în Domnul ?i mereu - nainte,/ S? cucerim ce-avem de cucerit, // Ardealul nostru e o ?ar? scump?,/ S?laj, Bihor ?i Clujule iubit!".// Aveam o ?ar? scump? ?i mândr?,/ Aveam ?i iar??i vom avea,/ Du?manul care ast?zi râde,/ Va tremura privind la ea". Era tristul moment în care România, în urm?cu 75 de ani, era ciuntit?, ?i la Vest, de halucinanta ?i violenta politic? de maghiarizare, început? cu secole înainte, încurajat? de ?ovinismul, extremismul, intoleran?a, revizionismul ?i iredentismul conduc?torilor politici unguri, prin Horthy Miklos, dar ?i în Est, prin anexarea, de c?tre bol?evismul ?i comunismul sovietic ale Kremlinului, sub Stalin, a Basarabiei, nordului Bucovinei ?i ?inutului Her?ei, ?i în Sud, prin ocuparea Cadrilaterului (prin cele dou? jude?e ale Dobrogei - Durustorul ?i Caliacra) de Bulgaria fascist?.

Ce a urmat în nordul Ardealului ocupat se ?tie: crimele abominabile de la Ip, Tr?znea, Mure?enii de Câmpie, Sucutard, Prundu Bârg?ului, H?rcana-Turda, Aita Seac?, Moisei, S?rma?u... Nici crucile de pe morminte, din cimitirele române?ti, nu au sc?pat de furia ?i ura ocupantului vremelnic. Numele române?ti erau ?terse cu baioneta de pe mormintele românilor. În învolburata istorie, bisericile române?ti, ortodoxe ?i greco-catolice, din teritoriile ocupate au fost, ca în anii 1848-1849, d?râmate, incendiate, unele ?terse de pe fa?a p?mântului! Încât publicistul Ferenczi Gyötgy, un maghiar, scria: „Mândrul p?mânt al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnic? Golgot? [...] Asasinatele se ?in lan?, ?i toate acestea pentru c? unica vin? a nenum?ratelor victime este aceea de a se fi n?scut români!". Iar un alt maghiar, episcop de Cluj - Sándor Imre -, exclama: „Ce a?i f?cut cu românii r?ma?i la noi, numai barbarii puteau s? fac?!".

Atunci, în acele momente cumplite pentru români, tot mai des se auzeau poeziile „Graiul Neamului" (de George Co?buc), „Un r?sunet" („De?teapt?-te, române!", de Andrei Mure?anu), „Steagul nostru" (de Andrei B?rseanu), „Tricolorul" (de Ciprian Porumbescu), „Pui de lei" (de Ioan Neni?escu), mar?ul „Drum bun!" (de Vasile Alecsandri), „Trece?i, batalioane române, Carpa?ii!", „Mar?ul vân?torilor de munte din Câmpeni", imnul ASTREI, „?ara mea!" (de Ioan Neni?escu), al?turi de „Doina" lui Mihai Eminescu ?i „Doina lui Lucaciu", dar ?i de chemarea „La arme" (de ?t. O. Iosif), poezie pe care o red?m aici: „Veni?i, viteji, ap?r?tori ai ??rii!/ Veni?i, c? sfânta zi a r?s?rit:/ E ziua mare a reîn?l??rii // Drapelului de gloan?e zdren?uit./ Veni?i din toate unghiurile ??rii,/ S? cucerim ce-avem de cucerit!// La arme, cei de-un sânge ?i de-o lege!/ La arme, pentru neam ?i pentru rege!/ Când Patria ne cheam? sub drapel,/ Datori sunt to?i copiii ei s-alerge,/ S?-l apere, s? moar? pentru el.// Ce crede?i voi, noroade nes?tule,/ C? nu ne poart? grij? Cel-de-Sus?!/ N-am înfruntat noi n?v?liri destule/ Din Miaz?-noapte, R?s?rit ?i-Apus!?/ Adun?-?i, rege, o?tile ?i du-le/ La biruin??-a?a cum le-ai mai dus!// Du?manii no?tri vor s? ne sugrume,/ Dar pân? când ne dau Carpa?ii scut,/ Acel-ce ne va ?terge de pe lume/ S? ?tie to?i c? înc? nu-i n?scut./ ?i-n veci va fi str?vechiul nostru nume,/ Cinstit în pace ?i-n r?zboi temut.// S? ?tie to?i c?un popor nu moare,/ Când veacuri a luptat necontenit/ ?i-i scris în cartea celor viitoare, / C? va s? vin? ceasul prea m?rit,/ Când mândru str?luci-va-ntre popoare,/ Ca soarele, aici, în r?s?rit!".

Sunt acestea cântecele, poeziile, baladele, mar?urile care ne-au însufle?it istoria acestui neam atât de încercat, din toate p?r?ile, cum s-a v?zut, lovit uneori, dar a r?mas neclintit, ap?rându-?i glia str?mo?easc? ?i drepturile cu sânge pe câmpurile de onoare. Acei osta?i, care, în august 1940, dup? Diktatul de la Viena, aveau ordin s? p?r?seasc? grani?a de Vest, Ungaria urmând s? ocupe nordul Ardealului, dup? b?t?liile din R?s?rit, din Stepa Calmuc?, de la Odessa, Cotul Donului - Stalingrad, unde unii au c?zut sub arsura glon?ului, al?ii au l?sat os ?i carne din trupurile lor, cei r?ma?i se vor întoarce, de datat aceasta cântând „Trece?i, batalioane române, Carpa?ii!". Se întorceau, cântând cu gândul la dezrobirea Ardealului: „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheam?,/ N?dejdea e numai în noi,/ Ne-a?teapt? Ardealul, ne-a?teapt??i fra?ii/ Cu inima la trec?tori / [...] S? trecem Carpa?ii, ne trebuie Ardealul,/ De-o fi s? ne-ngrop?m de vii!". Iar la comanda: „Camarazi, înainte, pentru Ardeal!", ei s-au aruncat în iadul de foc de la Oarba de Mure?, alungând ocupantul, înro?ind cu sângele lor apa Mure?ului, pentru a ?terge hotarul vremelnic ?i o cumplit? nedreptate. O spunea ?i Ion Antonescu la 1 Decembrie 1940, la doar trei luni de la ruperea nordului Ardealului, prin ru?inosul diktat: „Ne-am n?scut aici, suntem cei dintâi a?eza?i aici ?i vom pleca cei din urm?. Vom muri aici, fra?i ardeleni, fiindc? nu putem p?r?si Ardealul sfânt, ceea ce nu se poate p?r?si. Nici furtunile, nici trufiile, nici tr?d?rile nu ne vor clinti". Nu putem p?r?si, noi, românii, pentru c?, neclinti?i, credem, cu sfin?enie, în leag?nul na?terii fiin?ei noastre, în „Transilvania româneasc?, etern? ?i nedesp?r?it?", cum spunea Liviu Rebreanu. În recursul nostru la memorie ?i la istorie, tr?im sub îndemnul ?oaptei str?mo?e?ti, din timpuri de jale-amar?, chiar ?i atunci când „s-au zguduit Carpa?ii", ne-am ap?rat visurile, idealurile, limba, credin?a, tradi?iile, p?mântul.

P?mântul acesta eroic, românesc, furat de Ungaria din zestrea l?sat? nou? mo?tenire de înaintemerg?tori, ajuns sub cizm? str?in?, a fost cântat de George Togan, în poezia „Al cui e Ardealul?": „Al cui e Ardealul?.../ Întreab? p?durile, ?esul ?i dealul,/ Întreab? câmpia, cânt?rile, florile,/ Întreab? amurgul, t?cerea ?i zorile,/ Întreab? Carpa?ii, cu vârfuri de brad,/ Ori roata de la B?lgrad...// Întreab? Abrudul,/ Blajul,/ Aiudul,/ Cenu?a din vatr?/ ?i mun?ii de piatr?. // Întreab?lumina, aerul, soarele, / Furtunile, doinele, fecioarele. / Întreab? v?zduhul, ploile, norii,/ Copiii din leag?n, mo?negii, feciorii.../ Întreab? pe mama, pe tata, pe mo?u'/ Ori pe Plaghia Ro?u?// ... Întreab? p?durea, câmpia ?i dealul:/ Al cui e Ardealul?".

Cânt?re?i ai p?timirii noastre, poe?ii refugiului deveneau trâmbi?ele Ardealului rupt, aflat în suferin?a înstr?in?rii, a durerii, devenind chemare la lupt?în acel moment greu al istoriei României, aflat? la r?scruce de vânturi, cu prea multe „v?i ale plângerii". Când era jalea mare, f?r?leac, Mihai Beniuc scria: „Am coborât din mun?i ?i bolovani,/ Legenda lui Horea-mi fierbe-n sânge,/ În doina mea Ardealul plânge,/ ?i cer dreptate dou?mii de ani.// Eu sunt trimisul timpurilor noi,/ Ie?i?i din rând cu cei ce scurm? glia,/ ?i, totu?i, vin s? v? întreb pe voi:/ E slobod s?mai cânt în România?". Hatul acela pe Feleac, mor?ii de sub glie, ?ara h?cuit? îi chemau pe poe?i s?cânte Ardealul sfârtecat, Ardealul, acea „con?tiin?? a leg?turii ve?nice dintre Neam ?i P?mânt". Iar când r?suna prelungul dang?t ale clopotelor Ardealului, în leag?nul de fiin?? al neamului, din deal în deal au r?sunat tulnicele, ardeau mun?ii, ardea cerul înspre Tisa. Din amvonul împlinirilor neamului, Ardealul chema, iar poe?ii r?spundeau: „Noi niciodat? n-am tr?dat Ardealul!/ În ?ara noastr? sfânt? ?i blajin?,/ Noi nim?nui nu i-am b?gat pricin?//...Privitu-ne-au cu ochii plini de ur?,/ Lovitu-ne-au cu biciul peste gur?:/ Ne-a fost obida cuminec?tur?./ Noi niciodat? n-am tr?dat Ardealul" (Romeo D?sc?lescu). Când plângeau Mure?ul ?i Oltul, când durerea ??rii cerea dreptate, când „Ardealul a pus fa?a la p?mânt" pe ??râna lui Gelu, când vipera umflat? se dorea aici st?pân?, când inima Transilvaniei era în suferin??, Iustin Ilie?iu scria: „Satul meu din mun?ii Rodnei/ A c?zut în grea robie//...Satul meu din mun?ii Rodnei/ A r?mas în alt??ar?.../ Stau bisericile-nchise, turma-i f?r?de p?stori,/ Clopotele nu mai cânt?,/ Nu mai sunt în straturi flori".

Cu înver?unarea dorului nostru, românesc, aici, unde sunt „codri verzi de brad/ ?i câmpuri de m?tase", cum cânta acest p?mânt Octavian Goga, dar „?i-atâta jale-n cas?", unde visurile ne-au fost stropite cu lacrimi, este Ardealul. Ardealul sfânt! Ardealul „cu p?mânt roditor", cu „laptele domoalelor cirezi", cu „sculptatul grai din timpul glorios", „cu sânger?rile de dor", cum scria Nichifor Crainic, în a c?rui nemurire vom d?inui, Ardealul c?ruia Mircea Dem. R?dulescu i-a închinat, de peste mun?i, versurile: „Al nostru e: p?mânt din vechi p?mânt/ ?i sânge din latinul nostru sânge./ E trup ?i os din osul nostru frânt,/ Un dor avem în el ?i cel mai sfânt/ ?i nimeni ast?zi nu ni-l poate-nfrânge.//I-am mo?tenit tot dreptul din p?rin?i;/ La ?oapta lui ni se-nfioar?buza;/ În lutu-i pl?m?dit din suferin?i,/ Str?mo?ii fr?mântatei noastre gin?i / Dorm, îngropa?i la Sarmizegetusa.// Al nostru e; iar nu al vostru, huni,/ Ce-a?i n?v?lit de dincolo de Nistru,/ C?lcând, în goana cailor nebuni,/ Peste mormântul marilor str?buni/ ?i i-a?i trezit cu-al vostru râs sinistru.// Voi, colb ?i pleav? sunte?i, venetici,/ Din hoardele barbarului Attila,/ Noi, scutul Romei am înfipt aici./ O! Pentru marii no?tri mucenici,/ Voi niciodat? n-a?i ?tiut ce-i mila...// Dar ast?zi sun? ceasul de apoi,/ S? v? chem?m la dreapt? judecat?,/ Ca uraganul n?v?li-vom noi./ Cânta?i semnalul, goarne de r?zboi!/ N?prasnic? va fi a noastr? plat?...// Se va-ngrozi poporul de mi?ei,/ Vor tremura, ca-n temni?i vinova?ii,/ Ne vom lupta cu-nver?un?ri de lei / ?i, dac?-n drum, ne-or sta, z?gaz, Carpa?ii,/ Vom d?râma Carpa?ii peste ei...// Vom n?v?li, ca un dezastru mare,/ ?i vom c?lca-n copitele de cai, / Sub roatele de tunuri ?i de care,/ S? ?tie ungurii c?-n fiecare/ Din noi, r?sare aprigul Mihai. // O! Noi cunoa?tem bine vechiul drum,/ T?iat de legiuni ?i ?ara toat?,/ Se scoal? azi, ducând potop ?i scrum!/ Iar din mormânt cer r?zbunare-acum / Martirii no?tri ce-au murit pe roat?.// Al nostru e; îl vrem, ?i pentru el/ Porni-vor ?i mo?negii de la vetre,/ Îl vrem, îl cerem, e supremul ?el.../ ?i vai de tr?d?tor ?i de mi?el,/ C?-l vom scuipa ?i-l vom goni cu pietre//... Al nostru e: p?mânt din vechi p?mânt/ ?i sânge din latinul nostru sânge./ E trup ?i os din osul nostru frânt,/ Un dor avem în el ?i cel mai sfânt / ?i nimeni ast?zi nu ni-l poate-nfrânge".

Ei, poe?ii, „au adunat roua plânsului în potirul dorului, ?tiind c? speran?a moare ultima, c? de pe crestele istoriei române?ti, sub crunt? ap?sare str?in?, cu str?mo?ii privind Ardealul, românii repet? versurile lui Traian Drago?: „Ve?nicind, prin fapt?, litania,/ Vor striga s? aud? ?i cerul:/ E - a noastr?, pe veci, Transilvania! ".

Aceste rânduri sunt scrise în memoria acelor poe?i care, atunci, dup? 30 august 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei lui Horthy, prin diktatul de la Viena, au dovedit c? lor le pas?, c? sunt români adev?ra?i ?i durerea mare este ?i a lor. Ei ne îndeamn? ?i azi, când se împlinesc 78 de ani de la acea mare sfâ?iere ?i dram? ale ??rii, de acolo, de dincolo de mormânt, s? nu uit?m! „Cine uit? nu merit?!" sau „Cine î?i uit? istoria merit? s-o retr?iasc?!" spunea Nicolae Iorga.

Din p?cate, pu?ini au fost, mai ales dintr-o anumit? parte a presei, cei care ?i-au mai amintit, c? la 30 august 2018, s-au împlinit cei 78 de ani de la scrierea acelei pagini cernite, îndoliate, din Istoria României!

---------------------------------------------
[1] Sursa http://www.cuvantul-liber.ro/news/85781/61/Al-nostru-e-pamant-din-vechi-pamant-si-sange-din-latinul-nostru-sange-E-trup-si-os-din-osul-nostru-frant

footer