Memoriu Maresal i. Antonescu 1946 - 1D.le Președinte și onorat Tribunal,
Eu nu am să fac o apărare. Un om care a pornit de la cea mai de jos bază a piramidei sociale, fără nume și fără protecție și a urcat în Stat fără bani și fără partid, pe vârful culminant al edificiului politic, nu mai are dreptul să se apere de faptele sale. El are numai datoria să se justifice, iar poporul și istoria au dreptul să-l judece. Am să încerc astăzi să expun din memorie faptele și să le justific înaintea Domniei voastre, ca reprezentanți ai poporului român. Acțiunea mea politică, economică, socială și militară din cei patru ani de guvernare. Pe baza acestei justificări, care nu poate fi completă, fiindcă nu am avut timp și nici putința să studiez documentele necesare, poporul, prin Domnia Voastră, își va da verdictul, rămânând ca istoria să și-l dea mâine pe al ei. De aceea, onorate Dle Președinte și onorat Tribunal, vă rog să-mi îngăduiți să expun în fața Domniilor Voastre, toate actele și faptele mele, fiindcă numai astfel poporul, prin D-voastră va putea să ajungă la înțelegerea și acțiunea justă a faptelor mele. Explicația aceasta completă mai este imperios impusă de spiritul de dreptate de care sunteți însuflețiți cât și de datoria sacră pe care orice om politic o are, de a da istoriei putința de a înregistra întegral numai adevărul, iar nu ceea ce interesul egoist îl dictează pentru a corespunde sau a face față unei situații de moment. Voi spune Dle Președinte și onorat Tribunal numai adevărul, așa cum onoarea de soldat mi-a impus-o toată viața și așa cum acest moment solemn mi-o impune să o fac.

Vor fi, Dle Președinte, și multe lucruri care-mi vor scăpa, acestea vor ieși la iveală, cândva, din arhive. Sunt și altele pe care le-am uitat. Vă rog dinainte să considerați că aceste scăpări nu sunt datorită încercării de a eși, prin orice mijloc, dintr-o situație grea în care am fost pus. Nu am fost niciodată și nu voi fi, mai ales în acest moment, omul unor astfel de calcule. Dar nu am avut nici timpul să văd toate piesele din dosarul meu, cu atât mai puțin pe acela de a cerceta o arhivă de 4 ani, de sute de dosare, în care, la fiecare pas se găsește imprimată gândirea mea reală. sufletul meu adevărat și acțiunea mea de fapt. Voi trece acum, cu îngăduința Domniilor Voastre, la analiza, punct cu punct, a învinuirilor care mi se aduc prin actul de acuzare, cât și acelora care mi-au fost aduse de onorații domni acuzatori publici. Ne având putința, în timpul desbaterilor, să prezint Tribunalului elementele strict indispensabile pentru aprecierea, la justa valoare a învinuirilor care mă privesc și care sunt cuprinse în actul de acuzare și în afirmările făcute de Dnii acuzatori publici, am onoarea a depune acest memoriu. În el se arată punct cu punct, însă foarte pe scurt, elementele esențiale, pe care aveam intențiunea să le dezvolt, în apărarea mea, în ședință publică.

Sunt acuzat:

1. Că am pus la cale venirea legionarilor în România Ia putere
- Codreanu: a murit în 1938.
- Cu niciun alt șef sau element marcant legionar nu am pus la cale nimic fiindcă nu am cunoscut și nu am văzut pe nimeni din stat major legionar.
- Pe Horia Sima l-am văzut o singură dată în Iulie 1940 când era ministru. Frontiera de Est a țării era prăbușită. Simțeam că se vor prăbuși în curând și celelalte, dacă în țară nu ar fi ordine.
- Scrisesem în același sens o scrisoare Regelui Carol și într-o audiență i-am desvoltat această temere. Tot această temere m-a determinat să accept întrevederea cu Horia Sima. Două zile mai târziu am fost închis la Bistrița, unde nu am mai avut nici o întrevedere politică.
- Cu Germanii nu am avut niciodată, nici direct nici indirect, nici o legătură. Fiindcă economic, politic și militar devenisem dependenți total de Germania prin prăbușirea Europei, prin repudierea garanțiilor engleze, prin convențiile economice și de petrol - prin primirea garanțiilor germane și prin chemarea misiunii militare de instrucție, am socotit, pe baza informațiilor ce primisem, că mi se va încredința în curând conducerea, că era în interesul țării să clarific unele principii de bază cu Germania. Prin două note succesive am arătat Legații Germane care sunt principiile economice și politice pe care înțeleg să stau.

În rezumat arătam că:
- în politica internă nu voi admite nicio imixtiune;
- în politica externă înțeleg ca România să aibe toată libertatea;
- în politica economică înțeleg ca România să fie singură stăpână a avuțiilor sale arătând că nu admit penetrația capitalului străin decât până la o limită plafon, care să nu ne îngrădească libertatea nostră de deciziune;
- în politica petrolului arătam dorința mea de a readuce în patrimoniul național fondul acestei bogății și intenția ce aveam de a face totul ca să împiedic epuizarea acestei materii prime indisponsabilă desvolării statului și apărării lui. Deci nici o premeditare cu Col. V-a și susținătorii ei pentru a lua puterea. Nici nu aveam nevoe. Puterea mi se oferise în 1937 și 1938, de acela de care singur avea căderea să o facă: de Rege.

2. Sunt acuzat că am făcut primul guvern cu bază legionară. Am explicat și la instrucție și în ședința publică că nu era în țară la acea epocă altă bază politică. Era de ales între anarhie - cu consecințele ei - Protectorat și prăbușirea totală a granițelor și încercarea de a liniști, de a canaliza, de a domina sau de a stinge o mișcare al cărui caracter terorist putea prăbuși total neamul românesc. Am ales „încercarea" și în cele cinci luni de guvernare legionară a tratat Țara în bolnav, lăsând poporului posibilitatea ca prin convingere să extirpeze singur virusul care-l contagiase și-i amenința existența.
- Sunt acuzat că am sprijinit România pe Germania, despărțind-o de aliații ei firești. „Aliații ei firești" de la acea epocă se prăbușiseră. Se prăbușise Franța, se prăbușise Mica Înțelegere, se prăbușise Polonia, țările Baltice și Finlanda, se prăbușise Liga Națiunilor și Securitatea Colectivă. Se prăbușiseră toate granițele noastre. Și procesul nu era terminat. Ungurii pretindeau tot Ardealul, Rusia după cum ne-au declarat-o de mai multe ori Dnii Ribentrop și Hitler, pretindeau Moldova până la Carpați, Delta Dunării și baze strategice în Dobrogea, ceeace însemna și pierderea acestei provincii. În fața acestei perspective și în lipsă de altceva Regele Carol pentru a salva țara și pe el a dat, pe plan economic, Germaniei, tot ce i s-a pretins : a admis cursul mărcii la 60 și chiar 80; a repudiat public garanțiile britanice, a propus Germaniei un pact de alianță perpetuă militară și politică, a cerut trimiterea unei misiuni militare germane atât pentru instruirea cadrelor noastre, cât mai ales ca un simbol al garanțiilor date, a acceptat la aderarea la Pactul Tripartit, a dat Germaniei monopolul exportului petrolului în schimbul armamentului necesar armatei intrând astfel total și fără putința de eșire din orbita germană.

Aceasta este situația economică și politică internațională pe care am găsit-o în septembrie 1940. Orice altă politică nu era posibilă. Orice gest de eșire făcut ar fi dus la Protectorat, sigur la pierderea Ardealului de Sud și poate la ocuparea Moldovei, a Deltei și a Dobrogei de către Ruși. Propunerile făcute Rusiei, de înțelegere, în noiembrie 1940 au rămas fără răspuns. Raporturile între noi și Ruși au fost între Iulie 1940 și Iunie 1941 foarte încordate. În arhiva Marelui Stat Major și a Cabinetului Militar se găsește o documentare completă. Stâlpii graniței provizorii stabilite după acceptarea ultimatului erau zilnic deplasați, se schimbau zilnic focuri, de pe urma lor cădeau morți și răniți, avioanele ruse făceau zilnic incursiuni până la Carpați. Dl Lavrentiev mi-a cerut condominium pe Dunărea Maritimă și dreptul pt. vasele de războiu ruse de a pătrunde până la Brăila. Tot d-sa mi-a cerut să dau din vasele și materialul rulant și locomotive corespunzătoare suprafeței teritoriului ocupat ceeace nu era prevăzut în condițiile ultimatumului; s-a ocupat cu forța insulele din brațul Chilia - Decembrie 1940 - și s-a încercat să se pătrundă cu forță în canalul Sulina la 2 Ianuarie. Toate aceste acte de agresiune erau cunoscute de miniștrii Marii Britanii și Americii. În concluzie, am mers cu Germania fiindcă am găsit Țara angajată în această politică și nu putea nimeni atunci, oricine ar fi fost el, să-i dea altă orientare fără riscul de a prăbuși total Țara. Trebue deci făcută o politică de moment pentru a evita protectoratul cu toate consecințele lui cunoscute.
- Sunt acuzat că am adus misiunea militară germană. Am arătat realitatea. D-sa arătat că scopul era de ocupație „a punctelor strategice, economice și militare" și că efectivele ei depăpșeau necesarul pentru instrucție. Aveam 1.200.000 soldați mobilizabili și misiunea germană avea 19.000. Cu aceste efective nu se putea ocupa „pozițiile cheie strategice și militare și economice". Documentarea existerntă la Marele Stat Major și Cabinetul Militar fac dovada că instructorii germani au fost repartizați numai la centrele de instrucție. Aveau o atitudine foarte corectă și nu a făcut niciun act de imixiune în problemele economice. Convenția semnată în Ianuarie 1941 între Ministrul Economiei Naționale și Neubacher prevedea să se dea lunar acestei misiuni pentru nevoile de hrană: 14 vagoane mazăre, 7 vagoane linte, 3 vagoane săpun, 100 vagoane orz și ovăz, 50 vagoane paie. Acuzarea a vorbit de 7 corpuri de armată. A făcut confuzie între această misiune și armata germană, care a trecut pe la noi în Balcani în Februarie și Martie 1941, pe care nu am avut nici o obligație de hrănire. Tot ce a luat această armată cât și misiunea a fost prin intendența română și numai în cadrul contingentelor ce trebuia să dăm germanilor pe baza convențiilor economice anuale. Ceva mai mult, am pretins ca prețul alimentelor livrate să fie sporite cu costul transporturilor pe care l-ar fi încasat căile ferate dacă contingentele mergeau în Germania.

Misiunea militară germană trebuia să stea în țară numai 3-4 luni, după care lăsa material la dispoziția noastră : tancuri, avioane, tunuri anteaeriene, etc. Era plătită cu 100.000.000 lei lunar. Însă suma era recuperată fiindcă benzina necesară tancurilor și avioanelor costă mai mult. Instruiam ofițerii și piloții noștri pe socoteala germanilor. În ce privește trecerea armatei germane prin România în Balcani nu aveam de ales. Când ni s-a pus această problemă în Ianuarie 1941, legionarii organizau rebeliunea la noi în Țară și la București se înarmau și ocupau militărește toate autoritățile dela Primărie până la Prefecturi. Stațiile de radio și depozitele „Distribuții" erau în mâna lor, trupele germane se găseau cu capul de coloană pe linia Cluj-Oradea-Arad-Timișoara; Ungaria și Bulgaria acceptase. Dacă refuzam ar fi trecut cu forța cum au trecut și forțele ruse Prutul în 1877-78, forțând pe Domnitor, guvernul și armata să se retragă în Oltenia și să lase restul țării la discreția ocupantului. De data aceasta perspectiva era mai gravă fiindcă dacă respingeam propunerea Horia Sima ar fi învins, cu concurs german, la 21 Ianuarie 1941. Consecințele se pot deduce. Regim Horia Sima sau ocupație cu forța a teritoriului nostru, ar fi însemnat: omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniștilor, a tuturor cadrelor politice și intelectuale, ar fi însemnat jefuirea până la secure și fără nicio contra valoare a avuțiilor și muncii românești. Am fi avut din 1941 soarta Serbiei.

S-a spus la acuzare că, cu această ocazie toată Țara a fost ocupată. Nu este exact. Trupele germane s-au concentrat în lungul Dunării între Giurgiu și Bechet (exact cum au făcut trupele ruse în 1877-78) și la sfârșitul lunei Martie nu mai era nici-un soldat din această armată în România. Cum însă am refuzat să mobilizez pentru a nu provoca Rusia - cu care mi s-a spus, că erau înțeleși - germanii au trimis prin Galiția 2 Divizii în Moldova nu 7 cât s-a afirmat. Prezența acolo avea numai un caracter simbolic.

Am fost acuzat că am premeditat războiul în contra U.R.S.S. S-a sprijinit această afirmație cu planurile găsite la M. St. Major și cu crâmpeie de discuții extrase din conversațiile pe care Generalul Ioanițiu le avea cu Generalul Hansen, șeful misiunii militare. Am explicat în ședință publică că planurile se încadrau în lucrările cu caracter tehnic al ipotezelor de război defensiv sau ofensiv, pe care orice armată din lume le întocmește anual pentru apărarea granițelor Țării în eventualitatea războiului. Ar fi o crimă de trădare dacă nu s-ar face. Franța a fost zdrobită în 1870 pentrucă nu a avut pregătite aceste planuri. Discuțiile cu Hansen erau o consecință a cadrului politic internațional în care eram situați. Primisem garanțiile germane. Germania trebuia să lupte, conform acestor garanții, alături de noi în caz de violarea granițelor. Aveam astfel de planuri militare și în cadrul micei înțelegeri balcanice și cu Polonia. Pentru ca să ajungi la planuri trebuie să ai discuții. Dar Germanii afirmau întotdeauna că au înțelegere amicală cu Rusia și la graba și dorința ofițerilor noștri de a spăla onoarea armatei și a înlătura nedreptatea din 1940 ei răspundeau că: „Nu vor ataca Rusia și planurile să fie numai de apărare". Eu însumi după întoarcerea de la Berlin și în alte ocazii, până în Aprilie 1941 am declarat textual în Consiliile de Miniștri, când se analiza politica externă: „Problema granițelor de Est este mai complicată, nu o putem soluționa noi. Se va rezolva la Pacea generală pe plan European și în cadrul politicei mondiale".

Pentru problema Ardealului am repetat în Consiliul de Miniștri ceiace îi spusesem lui Hitler: „O vom soluționa singuri când va veni momentul potrivit", făcând afirmațiunea că „dacă 16 milioane de români nu vor fi în stare să scoată din sclavia ugurească 1.300.000 de români să piară cei 16 milioane". Iată poziția luată de mine față de soluționarea problemelor pe care le puneau Românii, [în] „arbitrajul" dela Viena și „ultimatumul" rus. Deci nici o premeditare.
- Va urma -

Notă : Mulţumiri domnului Mircea Vâlcu Mehedinţi pentru punerea la dispoziţia redacţiei a textului prezentat şi care poate fi găsit în volumul de documente Memoria istoriei: Problema țărănească. Rezistența. Antonescu. Regele. Legionarii: culegere de documente inedite din Arhivele Naționale. Fondul C.C. al P.C.R. - București: Editura Mircea Vâlcu-Mehedinți, 2014-vol.1 - autor Mircea Vâlcu-Mehedinți.