„Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. [...] Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 până în Aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. [...] Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decât numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune". (Memoriul Mareșalului Ion Antonescu, depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946).

Pentru Armata Română „Bătălia de la Țiganca", s-a soldat cu pierderi însemnate în morţi, răniţi şi dispăruţi. Unul dintre momentele de groază de la Pădurea Țiganca este redat memoriei colective de un combatant, veteran al Frontului de Est, prin intermediul romanul document al prof. Geoerge Voica, „Prizonierii infernului". (Redacţia ART-EMIS)

Se simţea mirosul de război ca de carne friptă

„Atunci m-am înfiorat pentru prima dată în viaţa mea. Parcă simţeam moartea cum rânjea prin apropierea noastră, gata-gata să ne înhaţe şi să ne înghită de vii, ca pe o bucată de mămăligă caldă, pentru că, într-adevăr, eram moale ca mămăliga, ca o cârpă. Mi-au sărit toate aiurelile din cap. Dintr-o dată parcă n-am mai fost tânăr şi plin de viaţă, aşa cum fusesem până atunci; de fete, nici gând. Mi-am dat seama că de aici încolo viaţa mea era pusă permanent în pericol.

Băteau ruşii cu proiectilele de se zguduia pământul din rădăcini, dar, cu toate astea, cercetaşii şi pontonierii noştri au făcut un pod de vase şi am trecut peste Prut. Prutul venise mare; ieşise din matcă. Venea tulbure şi-nnegurat ca un om supărat rău de tot pe lumea asta. Vedeam cum pluteau pe Prut picioare şi mâini de ostaşi, trupuri moarte, sfârtecate, ciopârţite, cu sângele năclăit, ca mămăliga împrăştiată. Noi treceam prin vâltoare, că mai era până la mal, şi ne loveam de ostaşii morţi, care veneau din susul râului. Ne dezbrăcaserăm, ne luaserăm hainele şi puşca pe cap şi mergeam prin apa tulbure, până la piept. Pe deasupra noastră treceau proiectilele cu vâjâit mare şi greu. Când am ajuns dincolo, pe mal, am văzut sute de morţi şi de răniţi. Era jale mare! Îţi venea să-ţi smulgi părul din cap sau să te bagi cu capul în pământ, ca să nu mai vezi şi să nu mai auzi nimic, nimic.
- 'tu-i vascrisul mamii ei de viaţă! mi-am zis. Doamneee, unde-am ajuns?! Nu mai sunt eu băiatul ăla frumos, care stătea noaptea cu fetele şi cu nevestele tinere prin podurile fânarelor?!". Dintr-o dată parcă n-am mai avut tinereţe; am devenit mai rece şi mai îngândurat. Contactul cu primii morţi, băieţi tineri, de-abia îmbobociţi, ca trandafirii roşii, vara, mi-a răsucit ceva în mine!

Ajungând dincolo de Prut, cu mari sacrificii din partea Diviziei a XI-a, ne-am instalat pe poziţie. Ne-am făcut gropi individuale; am primit muniţie. De acolo, de unde ne instalaserăm, priveam din când în când la cei aproape două sute de morţi. Puseseră pe ei o foaie mare de cort, ca noi să nu ne înspăimântăm şi să ne demoralizăm. Nu-mi mai ardea de nimic când mă uitam la mormanul de morţi tineri. Nici foame nu-mi mai era. Îmi zburase inima!... Stam în groapa individuală şi vedeam şi auzeam cum trăgeau artileria, aviaţia, mitralierele... Vai de lume şi de lume şi de viaţă pe pământul ăsta!...

În sfârşit, am înaintat până în Pădurea Ţiganca. Era o pădure mare. Ajungând acolo, ai noştri nu şi-au dat seama că în pădurea aia rămăsese un batalion de ruşi. Cred că era un batalion de asalt, de sacrificiu. Într-o parte era satul Cărpineni, iar pădurea asta era sus, pe deal. Nu aveai cum să treci, decât prin pădure; era ca un iad pădurea asta. Sute, mii de copaci erau retezaţi şi arşi de proiectile. Parcă erau tocaţi cu barda, ca varza. Cine să-şi dea seama că ruşii, un batalion, încă mai erau în pădure?! De unde puteam noi să ştim că ei aveau în apropiere, în teritoriul aflat în zona noastră, un spion basarabean, care avea instalată staţia în subsolul unei cârciumi mari, boiereşti, iar de acolo ţinea legătura cu altul din turla bisericii din sat, unde erau instalate şi patru-cinci guri de mitraliere?! Cel din turla bisericii îi transmitea totul celui din beciul cârciumii, iar nenorocitul ăsta de trădător, că era român basarabean, transmitea batalionului de ruşi din Pădurea Ţiganca. Orice mişcare a noastră, cât de mică, imediat era ştiută de ruşii rămaşi în pădure.

Cădeau ostaşii ca snopii de coceni

Urcând noi în marş prin pădure, pe la jumătatea dealului, cu tunuri, cu cai, odată ne trezim că suntem atacaţi de la spate. Ne-au măcelărit; ne-au căsăpit; mai rău ca pe câinii turbaţi!... Pe artileriştii noştri, mai ales. Ne-au spintecat! Cădeau ostaşii ca snopii de coceni. Au murit o sută şi ceva de oameni. Toţi tineri! Norocul nostru cu un sergent deştept, de la 26 Artilerie, care a desfăcut tunul, l-a întors invers şi a tras în direcţia de unde veneau proiectilele ruşilor. După ce a tras, odată s-a făcut linişte. Nu se mai auzeau decât gemetele celor răniţi; îi vedeam cum se zvârcoleau prin tufe şi pe pământul răscolit. La urmă am văzut cu toţii că sergentul ăsta a tras, întâmplător, cu proiectilul exact în gura tunului rusesc. I-am demoralizat, de bună seamă. S-au întors ai noştri imediat şi au încercuit tot dealul. Tot batalionul rusesc a căzut în prizonierat. La un moment dat am auzit pe cineva strigând, că începuse iar să se tragă:
- Nu trage! Nu trage în turla bisericii, că e păcat.
- Trage, bă, şi dărâmă turla, am strigat, că ne-a nenorocit compania! Trage, bă, că ne-a terminat de tot! Nu vezi că de acolo pleacă focul?

Din turla bisericii trăgeau mitralierele alea, patru sau cinci, care ţineau legătura cu nenorocitul din beciul cârciumii. După ce l-am prins pe trădătorul ăla, ne-am dat seama cum stătuseră lucrurile. În sfârşit, văzând că se tot trăgea din turla bisericii, au pus ai noştri tunul anticar şi a plesnit câteva proiectile de le-a luat piuitul ruşilor. I-am găsit pe toţi morţi; unul a căzut din turlă. Pe nenorocitul ăla din beciul cârciumii l-am aflat întâmplător. Noi, fiind tineri şi de acum, după măcelul ăsta, cam liberi, umblam prin sat, la deal şi la vale, căutând după mâncare, că răbdaserăm vreo două zile. Tot umblând aşa, m-am întâlnit cu unul de la 19 Infanterie, care îmi zice:
- Bă, Ionescule, unde ai, mă, postul?
- În vale, mă! Dar tu ce cauţi pe-aici?
- Să-ţi spun drept, ieşii şi eu după ceva mâncare...
- Şi eu tot dup-aia!
- Mă, zice, eu crezui că voi aveţi instalată staţia în cârciuma aia boierească. Face: Piu, piu, piu!
- Unde e, mă? îi zic curios. Cum, mă, piu, piu, piu?! Şi nu te-ai uitat în sus?
- Mă uitai. Dădui şi ocol cârciumii, dar degeaba: nu se vede nicăieri, dar se aude piuind tare.
- Ce vorbeşti, mă? i-am zis. E chestia a dracu' aici! Nu e lucru curat, îţi spun eu! Şi am plecat la companie, unde am anunţat cercetarea. A mers o grupă cu mine. Am luat trei puşti-mitralieră şi le-am instalat în trei locuri diferite, ca să ne acopere, dacă se deschide focul din cârciumă. Am intrat şi am controlat peste tot, dar n-am găsit nimic.
- Măi, dă-l în mă-sa! mi-am zis. Asta nu se poate! Aici e lucru necurat! Ia să scotocim noi mai bine!"
Nimic, dar absolut nimic nu am găsit. Totuşi, mie mi se părea suspect.
Iar auzim: Piu, piu, piu! Ta-ta-ta! Ti-ti-ti! Zicea numai: « Atenţie! Atenţie! »

M-am uitat printr-o firidă îngustă şi am văzut o lumină de lumânare. M-am gândit să trag cărămida, dar mi-am dat seama că ăla mă împuşca imediat drept în cap. Nu l-am lăsat nici pe cercetaş să se apropie. Ne-am întors la companie şi am adus două grupe. Am intrat în cârciumă şi am dat toate lucrurile la o parte. Când am dat tejgheaua la o parte, am dat de un oblon. Atunci am fost sigur că pe acolo se cobora în beci. Când un cercetaş a ridicat oblonul, ăla din beci frrr! cu pistolul-automat, dar nu l-a atins pe cercetaşul nostru. I-au trecut gloanţele pe lângă cap. Când au văzut ai noştri, au turbat. Au vrut să-l facă ţăndări, dar sublocotenentul nostru a zic că e mai bine să-l prindem viu, că poate aflăm mai multe de la el. Aşa a şi fost, că, după ce l-au luat ai noştri la bubuieli şi la strânsori, a spus tot, tot, tot.

Din turla bisericii, ăsta transmitea batalionului rusesc toate datele

Până a-l scoate însă de acolo, din beciul ăla, a fost destul de greu. L-am scos aşa cum scoţi viezurele din vizuină: am găsit un fitil de pucioasă, i-am dat foc şi l-am aruncat jos, în beci, iar nenorocitul a ieşit una-două, că nu mai putea de fumul ăla. Cum a ieşit deasupra, l-am şi luat la troznit. Era singur. Dacă nu ar fi sărit sublocotenentul nostru, ca să nu mai dăm în el, cred că am fi fost în stare să rupem cu dinţii carne din el. Niciunul dintre noi nu putea să-l ierte pentru mormanul de băieţi tineri, din Pădurea Ţiganca, numai băieţi frumoşi şi nevinovaţi, care muriseră din cauza lui. Ştiu că m-am dat pe lângă el şi, când i-am tras un dos de palmă peste bot, i-a pornit sângele ca din cişmea. Era mai în vârstă ceva decât mine şi părea, după cum arăta, a fi ofiţer; în orice caz, era om cu carte, 'tu-l în soare pe mă-sa de prăpădit!... Apoi, ai noştri l-au luat şi l-au legat. Parcă intrase frica în el; ştia, dă-l în mă-sa, ce urma să-l aştepte. Încet-încet ne-a spus că celălalt, legătura lui, era în turla bisericii, de unde îi spunea tot ce vedea, iar ăsta transmitea batalionului rusesc toate datele.

Pe cei din turlă îi terminaserăm pe toţi. Am găsit armament şi muniţie, acolo, în biserică, de ne-am crucit! Din cauza lor şi a ăstuia din beciul cârciumii, muriseră atâţia camarazi de-ai noştri! Cred că n-am să uit până voi muri măcelul care s-a făcut în pădurea aia! Doamne, cum se mai văitau bieţii băieţi! Cum gemeau!... Unul nu zicea decât atât: „ Aoleu, copilul meu! Copilaşul meu! Copilaşul meu!". Simţeam că plesnesc, când îl auzeam. Până-n seară, a murit. Am tras un mal peste el şi l-am acoperit. Atunci am plâns pentru prima dată. Era un pic mai mare decât mine; poate cu un an, doi. Păcat de el!...

Uite, mă, criminalule, ce-ai făcut tu fraţilor tăi!

Pe nenorocitul ăla din beciul cârciumii l-au chinuit ai noştri aproape o săptămână. Ne-a spus cifrul ruşilor, date despre amplasamentul trupelor, guri de foc, efective, tot, tot, tot. După ce au stors de la el tot ce s-a putut, l-au luat, într-o dimineaţă, şi l-au dus în pădure, acolo unde încă mai era movila de morţi tineri, mâinile şi picioarele împrăştiate, altele atârnate prin copaci, maţele înşirate prin tufe şi mirosind groaznic, ca să vadă şi el, nenorocitul, câţi ostaşi români şi câţi cai fuseseră omorâţi de ruşi, şi numai datorită lui.
- Uite, mă! îi zicea sergentul, care era cu automatul în spatele lui. Uite, mă, criminalule, ce-ai făcut tu fraţilor tăi! Uite, mă! şi-l împungea cu ţeava pistolului-automat drept în ceafă. Ăla era galben ca mămăliga. Nu mai era în stare să mai scoată o vorbă.
- Uite, mă, nenorocitule!, i-a mai zis sergentul şi n-a mai aşteptat ordinul de execuţie. Şi-a descărcat în ceafa şi-n spinarea basarabeanului trădător tot pistolul-automat. Şi după el, ca la o comandă, toţi cei care eram acolo, şi eram foarte mulţi, am tras în el, am tras în el... Dumnezeule, de când m-ai mai făcut, dacă am văzut vreodată până atunci, ori de atunci încoace, atâta ură din partea ostaşilor noştri! Poate numai, mai târziu, la Vigoda, când, iar am mai văzut un lucru cu mult mai urât.

L-am înconjurat, deşi era mort definitiv, desfigurat, şi am tras în el, de nici ploaia, de-ar fi fost cu picături de fier, n-ar fi putut să-l ciuruiască atâta. Apoi, l-au luat câţiva ostaşi şi l-au atârnat cu o frânghie de creanga unui stejar retezat de la jumătate de proiectilele ruseşti. L-au legat de picioare şi l-au atârnat cu capul în jos, după care din nou am tras în el, de începuseră să atârne bucăţile de zdrenţe şi de carne. Creieri nici nu mai avea, că-i săriseră când l-a împuşcat sergentul în ceafă; i-am văzut prin iarbă; unul dintre ostaşi a şi alunecat pe ei. S-a şters pe iarbă şi a scuipat cu scârbă!

Parcă îmbătrânisem cu câţiva ani

Lângă el, prinsă de trunchiul stejarului, a stat multă vreme o scândură pe care ai noştri scriseseră cu sângele ăluia: « Trădător de Ţară! Pedeapsă cu moartea! ». În sfârşit, l-am lăsat acolo şi am trecut pădurea. Parcă îmbătrânisem cu câţiva ani; începuse să mi se facă scârbă de viaţa asta nenorocită. Uitasem că eram, până mai ieri, tânăr şi frumos; că alergam ca besmeticul după fete şi după femeile tinere din sat. Nu mai era în mine ce fusese, când, noaptea, mă întorceam acasă fluierând, fără să-mi pese de ceva".

Notă : fragment din romanul-document „Prizonierii Infernului", al profesorului George Voica, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, vol. I, 1998, p.10-16. Subtitlurile aparţin redacţiei.

Grafica - I.M.