Revista Art-emis
Evoluţia spionajului românesc după defectarea lui Ion Mihai Pacepa, 1978-1989 (1) PDF Imprimare Email
Dr. Liviu Ţăranu   
Duminică, 22 Iulie 2018 19:53

SpyDe la D.I.E. la U.M. 0110 C.I.E.

Cea mai puternică lovitură primită de serviciile de informaţii româneşti în întreaga lor istorie s-a petrecut la jumătatea anului 1978, când însuşi şeful adjunct al spionajului românesc[1], generalul Ion Mihai Pacepa a trecut în tabăra adversă. Aflat în misiune în R.F.G., la finele lunii iulie 1978, Ion Mihai Pacepa ia legătura cu reprezentanţii C.I.A. de la ambasada americană de la Bonn şi solicită azil politic în Statele Unite, unde, ulterior, a fost cooptat în diverse operaţiuni îndreptate împotriva fostului bloc sovietic, în cadrul comunităţii de informaţii americane[2]. Bilanţul „defectării" generalului Ion Mihai Pacepa a fost, după cum se vehicula în mediile neoficiale ale vremii, mai păgubos decât cutremurul de pământ din anul precedent. Evenimentul a stârnit un adevărat cutremur în structurile centrale ale statului, Departamentul de Informaţii Externe (D.I.E.), Ministerul de Interne (M.I.), Ministerul de Externe şi Ministerul Comerţului Exterior fiind cele mai afectate şi totodată cele care au cunoscut serioase restructurări de personal. Acest act a avut o anumită contribuţie la erodarea regimului Nicolae Ceauşescu care a sporit, în consecinţă, atribuţiile şi personalul aparatului intern al Securităţii, instalând activişti de partid fideli în principalele funcţii de conducere din stat, pentru a preveni un nou act de acest gen.

Fiind înştiinţat de trădarea consilierului său, Nicolae Ceauşescu a făcut o criză de nervi, după cum susţin unele surse memorialistice, cerând ca „trădătorul să fie adus imediat acasă". Calea ordonată de liderul P.C.R. era aceea a cererii de extrădare a lui Ion Mihai Pacepa adresată autorităţilor americane, care la rândul lor nu s-au grăbit deloc să dea un răspuns autorităţilor de la Bucureşti. Atunci când acesta a venit, departe de a-i da satisfacţie, s-a cerut părţii române să refacă cererea în spiritul unui tratat de extrădare româno-american semnat în 1924. Realizând că un nou demers de acest gen nu ar fi avut în nici un fel vreo contribuţie la soluţionarea problemei, N. Ceauşescu a cerut să fie oprite demersurile în acest sens, solicitând însă autorităţilor americane printr-un emisar din C.P.Ex., trimis în S.U.A., ca diplomaţii români să nu fie prigoniţi şi denigraţi de către serviciile speciale americane. S-a pus astfel, în plan extern, surdină cazului Ion Mihai Pacepa.

În ţară însă, Nicolae Ceauşescu a ordonat o aspră anchetă care avea să conducă, între altele la decapitarea principalului serviciu de spionaj al României. Între măsurile preconizate şi realizate parţial s-au numărat: refacerea din temelii a D.I.E. sub o nouă titulatură, trecerea în rezervă, scoaterea la pensie sau plasarea în alte unităţi ale MI a ofiţerilor care fuseseră subordonaţi şi colegi ai generalului Ion Mihai Pacepa, rechemarea în ţară a majorităţii ofiţerilor care lucrau sub acoperire diplomatică în Occident bănuiţi că erau cunoscuţi de către defector. Deşi numărul lor nu era atât de mare pe cât s-a acreditat, unii dintre ofiţerii ilegali plantaţi în exterior sub identităţi de împrumut şi care nu beneficiau de acoperire diplomatică au revenit în ţară, părăsind propriile familii şi renunţând la poziţiile obţinute în cadrul unor obiective de interes pentru spionajul românesc. Au fost aduşi în ţară chiar şi o parte din informatorii despre care se presupunea că sunt cunoscuţi de consilierul prezidenţial ajuns în S.U.A. Se duceau de râpă astfel eforturile unei direcţii, de-a lungul a două decenii, de a-şi forma oameni, a crea legende şi o agentură capabilă să ofere informaţii de valoare. Fuga lui Ion Mihai Pacepa era, fără îndoială, nu numai o lovitură dată cuplului prezidenţial, dar şi personalului care lucrase în DIE, cu influenţă asupra carierei dar şi a existenţei particulare a acestora. Toţi generalii din conducerea DIE au fost internaţi în „apartamentele" de la Rahova şi timp de cca două luni au încărcat sute de file cu propriile declaraţii. Din analiza acestora comisia de anchetă încerca să ofere un răspuns care era pe buzele tuturor, inclusiv ale familiei Ceauşescu: „Cum a fost posibil ca Pacepa să trădeze?"[3].

Pentru a cerceta condiţiile în care s-a produs actul „trădării" fostului secretar de stat la Interne, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie formată din generalii Iulian Vlad şi Emil Macri şi doi colonei - Vasile Gheorghe şi Ion Moţ. Această comisie şi-a desfăşurat activitatea până în primăvara anului 1980 audiind peste 500 de ofiţeri de securitate care prin activitatea lor au avut tangenţă sau au activat în spionajul extern românesc între 1956-1978. În cele peste 2.500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amănunt, o serie de operaţiuni ale Securităţii, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid. De asemenea, din declaraţiile celor audiaţi de comisie reiese faptul că I.M. Pacepa alături de Nicolae Doicaru, au fost cei care, timp de mai bine de un deceniu, au deturnat Securitatea de la obiectivele ei în plan extern - ceea ce nu este regretabil până la un punct - proliferând corupţia în rândul aparatului de securitate, al unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, compromiţând o parte a diplomaţiei româneşti şi contribuind astfel la degradarea imaginii externe a României[4].Astăzi când avem acces la aceste documente, aflate în arhiva C.N.S.A.S., credem totuşi că nu trebuie să acceptăm în totalitate „adevărul" lor, multe din rapoartele şi declaraţiile date de ofiţerii anchetaţi fiind date sub imperiul fricii, al suspiciunii şi neîncrederii. Atmosfera în care au fost redactate cele mai multe din aceste documente, a fost una de teroare. Comisia de anchetă formată din ofiţeri cu experienţă avea menirea de a identifica, între altele, eventuale reţele de spionaj sau agenţi de legătură pe care generalul Ion Mihai Pacepa i-ar fi avut. Se credea în acel moment că e vorba de o conspiraţie generală, la care luaseră parte numeroşi ofiţeri superiori din fruntea spionajului românesc. De aceea declaraţiile şi rapoartele au fost făcute sub semnul neîncrederii, prin ameninţări şi prin diverse presiuni.

Trebuie luat în considerare că din toate rapoartele semnate de ofiţerii Securităţii au fost reţinute de comisie doar acelea care cuprindeau aspecte negative ale activităţii DIE, concretizate în abateri şi ilegalităţi. Declaraţiile care nu au făcut referire la acest gen de aspecte, au fost considerate ca fiind subiective şi au fost distruse[5]. O parte din cei anchetaţi neavând cunoştinţă despre aspecte negative din activitatea conducerii DIE, au căutat să satisfacă cererile comisiei de anchetă relatând fapte şi evenimente „auzite sau culese din bârfa colegilor", unele fiind chiar imaginare[6]. Toate acestea erau menite să explice întreg climatul abuziv şi corupt care a făcut posibilă defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa. Cauza fiind stabilită şi relevându-se că „trădătorul" nu a lăsat în urmă agentură sau nuclee informative, întreg dosarul a fost clasat, fără ca o bună parte din informaţiile cuprinse aici să mai fie verificate.

Au fost căutaţi vinovaţii, identificate cauzele care au condus la gestul lui Ion Mihai Pacepa şi se căutau soluţii pentru protejarea reţelei informative în exterior. În această idee, au fost cercetate sute de dosare de cadre şi de agenţi pentru a se vedea în ce măsură sunt vulnerabili sau loiali Securităţii. Tudor Postelnicu, cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României de la Washington, consulatele din New York, din Londra şi Paris, din Roma şi pe cei din R.F.G., din Japonia şi America Latină. Însuşi, ministrul de Interne, Teodor Coman[7], a fost destituit şi numit prim secretar la Vâlcea. Destituit şi din funcţia de ministru al Turismului, fostul şef al D.I.E., Nicolae Doicaru[8], a fost trimis director la un I.A.S. în apropierea. Însă alţi doi generali, Gheorghe Manea şi Gheorghe Marcu, primul şef peste „ilegali", al doilea responsabil de comerţul cu saşi şi evrei, au rămas în structurile de comandă ale spionajului românesc. Bucureştiului, iar generalul Grigore Răduică[9], ministru adjunct de Interne, a trecut într-o funcţie administrativă. La conducerea spionajului românesc, cu grad de ministru adjunct, a fost numit fostul secretar cu probleme de propagandă al Capitalei, Romus Dima. Generalul Eugen Luchian, un apropiat al lui Ion Mihai Pacepa, este arestat, judecat şi condamnat la 8 ani de închisoare pentru deţinere documente secrete[10]. Generalul Gheorghe Toader, prieten şi colaborator al lui Ion Mihai Pacepa, este retrogradat şi trimis director adjunct la Arhivele Statului, la serviciul de restaurare a documentelor[11.12].

Alte numeroase cadre, ofiţeri superiori, au fost trecute în rezervă cu suspiciunea de fi cunoscuţi şi demascaţi de Pacepa. Cei mai mulţi au trăit cu neîncrederea foştilor colegi, la care s-a adăugat urmărirea informativă. Partea cea mai dramatică a fost însă teama, teroarea ce s-a instalat în aparatul Securităţii, fenomen ce s-a extins şi în aparatul de partid. Primilor secretari li s-a luat dreptul de control asupra Securităţii, informările urmând să se facă doar pe verticală la D.S.S. şi şefilor de direcţii. Orice acţiune deviantă de la ordine şi instrucţiuni era considerată „contrară liniei politice a partidului". Astfel domnea o atmosferă de tensiune şi neîncredere în tot aparatul D.S.S. şi al Ministerului de Interne, în cadrele armatei şi ale demnitarilor[13].

Atât în lucrarea de referinţă pe acest subiect (cea a cărui autor este Mihai Pelin) cât şi o suită întreagă de lucrări memorialistice exagerează, în opinia noastră, impactul pe care l-a avut „trădarea" generalului Ion Mihai Pacepa, nu numai asupra regimului politic ci mai ales asupra spionajului românesc. Fără îndoială, pagubele au fost masive, mai ales prin divulgarea unor nume de ofiţeri şi a unei importante părţi a reţelei informative a acestora. Divulgarea metodelor de lucru folosite de către D.I.E. (sistemele de legătură, de acoperire a ofiţerilor şi agenturii, metode de recrutare, remunerare etc.) a constituit un impediment major în activitatea ulterioară a C.I.E. Au existat cazuri în care informatori bine cotaţi au refuzat să mai colaboreze, iar acţiuni economice, comerciale sau diplomatice aflate în desfăşurare în momentul defecţiunii au fost întrerupte sau anulate prin dispariţia unuia dintre parteneri.

Dar toate acestea nu au însemnat decesul spionajului românesc[14], care a fost comparat în urma acestei defecţiuni cu o navă avariată aflată în derivă, căreia, după încheierea cercetărilor, i-a fost stabilit un alt nucleu de conducere cu sarcini care erau în multe locuri similare celor din timpul duetului Nicolae Doicaru-Ion Mihai Pacepa. Cel care a preluat conducerea CIE, la finalizarea cercetărilor, în 1980, Nicolae Pleşiţă declară că daunele provocate spionajului românesc de N. Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu, erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa. După cum spune acelaşi Nicolae Pleşiţă, el nu a făcut decât să oprească demolarea a ceea ce mai rămăsese din DIE, cerând ca ofiţerii care mai lucrau în spionaj să fie lăsaţi să-şi continue activitatea. „Nu mai aveam timp de aşteptat şi de verificat" îşi aminteşte Nicolae Pleşiţă, explicabil din moment ce, după 1979, România va intra într-un amplu declin atât pe plan intern cât şi extern, cauzat în bună măsură de acţiunile şi declaraţiile „conducătorului suprem"[15].

Aparatul C.I.E. a fost redimensionat, au fost revizuite planurile de acţiune şi de căutare a informaţiilor în aşa fel încât s-a putut verifica cât a deconspirat Ion Mihai Pacepa16. Cel care a pus din nou pe linia de plutire spionajul românesc, Nicolae Pleşiţă, insistă, în pledoariile sale publice, că toate costurile acestui proces au fost „mult mai mici" decât au apreciat cei din comisia de anchetă sau decât susţin Mihai Pelin şi alţi autori care au scris despre evenimentul din vara anului 1978. După cum reiese din parcursul instituţional al C.I.E. în anii '80, impactul defecţiunii adjunctului D.I.E. în iulie 1978, a fost treptat amortizat, misiunile şi obiectivele acestui organism rămânând însă aceleaşi până în 1989, cu schimbările de cadre care s-au dovedit necesare[17]. C.I.E. ca şi D.I.E. au fost angrenate în rezolvarea unor probleme de competenţa altor ministere (încheieri de contracte economice, participarea la tranzacţii comerciale, procurarea de aparatură tehnică, alte bunuri sau valori); s-a ajuns, ca şi în anii '70, la a se face o adevărată concurenţă ministerelor de resort.

În schimb, pentru regimul politic, îndeosebi pentru Nicolae Ceauşescu, acest eveniment nu a făcut decât să-i mărească neîncrederea în M.I., în general, şi în Securitate, în particular. De altfel, o suită de alte evenimente, precum evaziunile din ţară petrecute pe calea aerului, au contribuit la trecerea unor sarcini de la M.I. la Ministerul Apărării Naţionale, liderul P.C.R. manifestând o tot mai mare preferinţă pentru serviciile Armatei. Tensiunea şi suspiciunea între „conducerea superioară" şi cea mai mare parte a conducerii MI au crescut în intensitate după momentul iulie 1978, Nicolae Ceauşescu punând în fruntea acestui minister activişti cu state vechi, care se dovediseră loiali de-a lungul timpului, dar care nu aveau deloc experienţa muncii de informaţii sau a celei represive. De aici şi o anumită deprofesionalizare a cadrelor din toate structurile M.I., ceea ce a însemnat, în parte, o revenire la unele metode brutale de represiune, precum cele din anii '50. Impactul defecţiunii generalului Ion Mihai Pacepa s-a reflectat în schimbarea forţată a cadrelor din conducerea D.I.E. şi refacerea statelor de funcţiuni. Structura organizatorică a spionajului românesc, după reorganizarea din toamna anului 1978 şi până în decembrie 1989, a rămas însă, în linii mari, aceeaşi, cu menţiunea că în anii '80 au fost înfiinţate mai multe unităţi cu destinaţie economică.

În cadrul C.I.E. a fost menţinută în mare parte schema organizatorică din vechea DIE, cu împărţirea pe divizii, direcţii şi compartimente. Având în vedere ca misiunile au rămas aceleaşi, atribuţiile acestor structuri erau similare celor din perioada de dinaintea defectării generalului Ion Mihai Pacepa. Astfel, întregul ansamblu al spionajului românesc era format din cinci unităţi, având următoarea configuraţie: U.M. 0544 - C.I.E., U.M. 0195 (Contrainformaţii CIE, avea în obiectiv controlul ambasadelor române din străinătate şi monitorizarea emigranţilor români), U.M. 0110 (Contrainformaţii CIE în ţările socialiste), U.M. 0525 (Cifru), U.M. 0107 (I.C.E. Dunărea)[18].

Epoca „Pleşiţă"

La conducerea D.I.E./C.I.E. s-au perindat după destituirea lui Nicolae Doicaru şi defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa, două personaje care nu aveau nimic în comun cu activitatea acestei unităţi: gen. lt. Alexandru Dănescu (martie 1978 - octombrie 1978) şi Romus Dima - secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Centrului de Informaţii Externe - C.I.E., din cadrul D.S.S. (15.10.1978 - 01.09.1980). Primul se ocupase până atunci în cadrul MI doar de sectorul administrativ şi unităţile de producţie, iar cel de-al doilea fusese activist, responsabil cu propaganda pe Capitală. Aşa că în momentul în care la cârma C.I.E. a fost numit Nicolae Pleşiţă, ofiţer de carieră al Securităţii, e drept pe probleme interne, cadrele din spionajul românesc au răsuflat uşurate şi au sperat într-o conducere competentă şi responsabilă. Aşteptările au fost infirmate de realitate, contextul intern şi extern în care C.I.E. era nevoit să-şi desfăşoare activitatea fiind tot mai potrivnic.

Directoratul lui Nicolae Pleşiţă - prim-adjunct al ministrului de interne şi şef al C.I.E., din cadrul D.S.S. (01.09.1980 - 01.12.1984), corespunde unei perioade pline de „căderi" şi dezertări, nefaste pentru spionajul românesc. Acest lucru fost pus pe seama incompetenţei lui Nicolae Pleşiţă în materie de spionaj, ca şi pe stilul de conducere al acestuia bazat pe „cultivarea şefului", adică a lui Nicolae Ceauşescu. Este foarte adevărat însă că nu era Nicolae Pleşiţă cel care iniţiase şi încurajase cultul personalităţii în cadrul MI, fosta conducere a D.I.E având contribuţii notabile în acest sens. Faptul că spionajul românesc era subordonat direct lui Nicolae Ceauşescu explică într-o anumită măsură cele amintite. Şi totuşi, cel care era echivalent ca poziţie şi atribuţii, cam în aceeaşi perioadă dar pe alte meleaguri, Alexandre de Marenches, şeful spionajului francez, nu scăpa prilejul pentru a-i aminti preşedintelui său că nu putea „să servească şi să placă în acelaşi timp"[19].

Meritul principal al lui Nicolae Pleşiţă, aşa cum am arătat mai sus, a rămas cel al repunerii pe linia de plutire a spionajului românesc atât din punct de vedere instituţional cât şi din perspectiva asigurării cu personal calificat a C.I.E. Minusurile activităţii sale nu sunt însă puţine. Necunoscător al vreunei limbi străine (handicap major în domeniu) şi adeptul unor metode violente de lucru ce aminteau în unele locuri pe cele folosite de capii Securităţii prin anii '50, Nicolae Pleşiţă a deteriorat în bună măsură imaginea externă nu numai instituţiei pe care o conducea ci şi pe cea a regimului de la Bucureşti. Eşecurile C.I.E. în „epoca Plesiţă" sunt numeroase. În noiembrie 1980, un cifror de la Ambasada României la Viena, Florian Rotaru, fuge cu o cantitate apreciabilă de documente secrete ale Ambasadei şi se refugiază în Germania Federală. Ulterior, acesta a fost predat C.I.A., cu documente cu tot. În martie 1981, un şef de poliţie austriac este arestat la Viena, pentru spionaj în favoarea C.I.E. În ianuarie 1983, un tribunal francez îl condamnă pe Traian Munteanu - tehnician expert în calculatoare - la doi ani de închisoare pentru spionaj. Şase luni mai târziu, Mihai Manole, de 37 de ani, cu cetăţenie franceză, este arestat de D.S.T.-ul francez şi acuzat de spionaj industrial la o firma de construcţii din Dieppe. În august 1983, trei diplomaţi români şi un funcţionar de la Ambasada Română de la Bruxelles sunt expulzaţi din Belgia, sub acuzaţia de spionaj contra N.A.T.O.

În martie 1984, cifrorul-şef de la Ambasada României la Bonn se predă autorităţilor vest-germane. Este vorba despre ofiţerul C.I.E. Constantin Constantinescu care dezvăluie identitatea a cinci diplomaţi români care îl ajutaseră pe „Carlos Şacalul" în câteva atentate organizate de acesta. Constantin Constantinescu a dezvăluit autorităţilor germane că Dan Mihoc (de 39 de ani, secretar 2 al Ambasadei României la Bonn) a organizat împreună cu „Carlos" atentate cu colete explozive, trimise lui Paul Goma, Şerban Orescu şi Nicolae Penescu. Despre Constantin Ciobanu (40 de ani, angajat al Ambasadei României la Bonn), acelaşi C. Constantinescu declara că pusese la cale mai multe atentate, printre altele şi cel contra lui Emil Georgescu, directorul secţiei române de la postul de radio „Europa Liberă".

Ion Constantin, de 38 de ani, secretar 3 al Ambasadei României la Bonn era menţionat că ar fi participat la plasarea unei bombe la „Europa Liberă" fiind cel care a livrat lui „Carlos" respectivul exploziv[20]. Ioan Lupu (44 de ani, secretar 1 al Ambasadei României la Bonn, traducător oficial al lui N. Ceauşescu), era acuzat de participarea la răpirea şi apoi asasinarea unui emigrant român. Aceste dezvăluiri ale lui Constantin Constantinescu, precum şi alte informaţii ale B.N.D.-ului german, au determinat expulzarea celor cinci „diplomaţi" români din Germania Federală, având în vedere „imunitatea" conferită prin statutul lor diplomatic. În luările sale de poziţie, după 1990, Nicolae Pleşiţă a tratat drept „idioţenii" acuzaţiile potrivit cărora, în februarie 1981, autorităţile de la Bucureşti ar fi ordonat şi finanţat atentatul cu bombă de la sediul din München al postului de radio „Europa Liberă": „Este o idioţenie să crezi aşa ceva, în condiţiile în care eu aveam un buget anual de 1,5 milioane de dolari, în timp ce Europa Liberă primea de la americani 80 de milioane".
- Va urma -

Notă : Publicat în „Anuarul Muzeului Marinei Române", tom XI, 2008, pp. 282-294.

----------------------------------------------
[1] Denumirile structurii care a gestionat spionajul românesc au fost diferite de la o perioadă la alta: în 1951 Serviciul Special de Informaţii s-a transformat în Direcţia A - Informaţii Externe, între 1954-1963 a purtat numele de Direcţia I-a, ca apoi în urma reorganizărilor din vara anului 1963 să fie înfiinţată Direcţia Generală de Informaţii Externe (DGIE), din 1972 şi până în 1978 direcţia devine Departamentul de Informaţii Externe (DIE), pentru ca după defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa şi până în 1990 să poarte numele de Centrul de Informaţii Externe
[2] Liviu Ţăranu, I.M. Pacepa, ultimele zile în D.G.I.E., în „Magazin Istoric", anul XLI, nr. 3(480), martie 2007, p. 15-20. 2
CPEx, trimis în SUA, ca diplomaţii români să nu fie prigoniţi şi denigraţi de către serviciile speciale americane. S-a pus astfel, în plan extern, surdină cazului Ion Mihai Pacepa.
[3] Neagu Cosma, Cum a fost posibil? Cârtiţa Pacepa, Editura Paco, Bucureşti, f.a., p. 135-139.
[4] Liviu Ţăranu, Un ministru de Externe controversat: Ştefan Andrei, în „Cetatea Bihariei", seria a II-a, nr. 2/2007, p. 79-87.
[5] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965-1989, Iaşi, Editura Do-minoR, 2001-2002, vol. I, p. 201.
[6] Ibidem.
[7] Teodor Coman, prim-adjunct al ministrului de Interne (1974-1975), ministru de Interne (1975-1978).
[8] Nicolae Doicaru, secretar general (1963-1967) şi vicepreşedinte (1967-1972) al Consiliului Securităţii Statului; general locotenent (în 1971), şef al Direcţiei de Informaţii Externe şi prim-adjunct al ministrului de
Interne (1972-1978), ministru al Turismului (7 martie-15 august 1978), trecut în rezervă la 20 octombrie 1978.
[9] Grigore Răduică, prim-adjunct al ministrului de Interne (1968-1974), adjunct al şefului Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R. (1974-1977).
[10] Eugen Luchian, şef de secţie pentru problemele M.A.I. şi M.Ap.N. în cadrul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri (1958-1977), consilier de stat al preşedintelui Consiliul de Miniştri, Ion Gh. Maurer. Eugen Luchian a petrecut patru ani la Aiud, în celula în care fusese închis şi preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa fiind eliberat în 1985, de Crăciun. S-a stins din viaţă în septembrie 2007.
[11] Ionel Gal, op. cit., p. 149.
[12] Gheorghe Marcu este cel care s-a ocupat si de tranzacţiile cu vize de emigrare pentru cetăţeni români făcute la începutul anilor '60, în special cu Germania Federală şi Israel. Cf. www.badin.ro consultat la 24 aprilie 2008.
[13] Ibidem.
[14] Acţiunile de spionaj au fost continuate şi amplificate prin intermediul D.I.A, care ieşind de sub tutela DIE şi-a lărgit atribuţiile dar a obţinut şi aprobarea pentru mărirea numărului de posturi de ataşaţi militari. De notat că până atunci rivalitatea deosebită dintre cele două structuri nu dăduse naştere decât la incidente şi crease condiţiile restrângerii activităţii D.I.A. Vezi Neagu Cosma, op. cit., p. 139.
[15] Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, Bucureşti, Editura Lumea, 2001, p. 21.
[16] Direcţia de Informaţii Externe a fost reorganizată, devenind Centrul de Informaţii Externe. Din UM 0920 indicativul ei s-a schimbat în U.M. 0544. După Mihai Pelin, activităţile spionajului românesc, sub noua firmă, au pornit cu un nucleu de 22 de oameni, despre care se ştia cu oarecare certitudine că nu erau deconspiraţi, restul aparatului reconstituindu-se la dimensiuni ceva mai modeste decât cele ale D.I.E. care la începutul anului 1978 număra cca 2700 de oameni. Vezi Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D.I.E. (1955-1980), Bucureşti, 1997, p. 253.
[17] Mihai Pelin referindu-se la ce a urmat desfiinţării de facto a DIE şi apariţia CIE remarca: „Vechile năravuri ale instituţiei de pe strada Batiştei nu au fost abandonate, unul din principalele ei obiective rămânând până în decembrie 1989 goana după valută. Manipulaţiile cu valută au reactivat iar corupţia şi lanţul trădărilor s-a perpetuat până pe ultima sută de metri a regimului comunist", vezi Ibidem, p. 253.
[18] Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 345.
[19] C. Olteanu, Un senior al serviciilor de informaţii se destăinuie, în „Periscop", nr. 4, decembrie 2008, p. 47.
[20] În prezent, distins cercetător al Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului, Ion Constantin s-a retras din diplomaţie şi a intrat în sfera studiilor academice. A publicat mai multe volume şi studii care au ca subiect principal istoria Poloniei în secolul XX. În câteva discuţii avute cu domnia sa, pe tema sensibilă a acuzaţiilor de mai sus, a reieşit că totul este o fabulaţie. Ion Constantin în calitate de diplomat român, la început de carieră, nu putea şi nu a participat la asemenea acţiuni teroriste împotriva emigraţiei româneşti.

footer