Revista Art-emis
Istoria primului control administrativ al populației României Întregite din 24 aprilie - 5 mai 1927 (5) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 04 Iulie 2018 19:34

Prof. univ. dr. hab. Nicolae EnciuIntenționând să ofere României Întregite o soluție practică și eficientă unor probleme ce puneau în pericol însăși securitatea națională prin admiterea unei imigrări în masă și necontrolate, pe de o parte, și acceptarea tacită a emigrării unei părți a populației din Basarabia în Lumea Nouă (faimoasa „afacere a pașapoartelor")[102], guvernul generalului Alexandru Averescu a decis, pentru prima oară după 1918, - în condițiile în care nu fusese efectuat nici un recensământ general al populației, iar specialiștii în domeniu subliniau în permanență că „fără un recensământ sistematic și amănunțit nu se mai pot limpezi chestiunile cele mai importante pentru dinamica populațiunii țării noastre"[103], - să efectueze, prin intermediul ministerului de Interne, un control administrativ general al populației, având ca obiectiv expres aflarea numărului exact al populației totale a României Întregite, pe de o parte, precum și a numărului străinilor aflați ilegal pe teritoriul țării.

Din nefericire, însă, numărătoarea averescană din 1927 a fost pândită, chiar din capul locului, de o serie de capcane pe care oficialitățile nu au reușit (sau nu au știut) să le evite, la care s-au adăugat și erori comise din rațiuni politice și electorale, ceea ce a diminuat, până la anulare, bunele intenții ale acelei operațiuni statistice. Așa cum se știe, încă din 1 aprilie 1919, prin decretul-lege Nr. 1.053 pentru adoptarea calendarului gregorian în locul celui iulian, s-a decis că „ziua de 1 aprilie 1919 devine 14 aprilie 1919"[104]. În octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a adoptat oficial stilul nou, gregorian, astfel încât 1 octombrie 1924 a devenit 14 octombrie 1924[105]. În condițiile acceptării doar parțiale și cu mari reticențe de către populația Basarabiei a reformei calendarului[106], ignorându-se faptul că basarabenii practicau un creștinism de tradiție, moștenit prin succesiunea generațiilor, a cărui esență și profunzime n-o înțelegeau încă pe deplin, guvernul generalului Alexandru Averescu învestit la 30 martie 1926 a consimțit, în chiar primele zile ale activității sale, ca Paștele în acel an să se sărbătorească de două ori. Așa cum în mai 1926 urmau să se desfășoare primele alegeri generale în baza Legii pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925 (publicată în „Monitorul Oficial" nr. 284 din 23 decembrie 1925)[107], o mulțime de agenți electorali ai Partidului Poporului au invadat satele basarabene, „cerând voturile de la popor și promițând, în schimb, revenirea la vechiul calendar"[108]. Și, cu toate că Partidul Poporului a obținut în acele alegeri 52,09 % din totalul voturilor pe țară, respectiv, o majoritate confortabilă de 292 de mandate în Adunarea Deputaților, gestul electoral al admiterii prăznuirii Paștelui pe ambele stiluri a avut consecințe dezolante: „credincioșii au crezut că atât conducătorii Statului, cât și ai Bisericii își bat joc de sărbătorile creștine și de această dată nu numai că n-au încercat să treacă la noua reformă, dar chiar și cei care trecuseră s-au lepădat de ea"[109].

Parcă urmărind să acutizeze și mai mult acea criză, în ședința sa din 24 martie 1927, Consiliul de Miniștri a decis ca numărătoarea populației României să se efectueze în ziua de 24 aprilie 1927[110],- anume în prima zi de Paști, „întrucât în această zi toată lumea - funcționari, muncitori, comercianți, școlari etc. vor fi acasă"[111].

Așa cum a menționat inițial C. Bucșan, subsecretar de Stat la departamentul minorităților, organele recenzoare urmau să depună „la domiciliul fiecărui cetățean un buletin, care trebuie să fie completat în ziua de 24 Aprilie", iar „aceleași organe de la 6 până la 11 Mai vor ridica buletinele"[112]. Venind în susținerea inițiativei Consiliului de Miniștri, un apel al Patriarhului Miron al României specifica, de asemenea, că „este recomandabil, ca proprietarii, locatarii vechi și noi să se înțeleagă creștinește a se face eventuale strămutări [...] numai după Sf. Paști, ca astfel în pace și liniște să poată prăznui toți Sf. Înviere", iar o dispoziție a Ministerului de Interne indica prefecturilor de poliție ca „eventualele mutări ce urmau să se facă pe ziua de 23 Aprilie, să fie amânate la 27 Aprilie, adică în a 4-a zi de Paști"[113]. Așa cum pe bună dreptate menționa ziaristul J.B. Florian în cotidianul de mare tiraj „Adevărul", „dintr-o vină pe care guvernul n-o poartă decât în parte, s-a lăsat să treacă aproape zece ani de la întregirea României, fără să se facă un recensământ general al populației. [...] Din nefericire însă, în momentul când se hotărăște să remedieze răul, o face cu aceeași lipsă de chibzuință ca în mai toate actele sale. I se năzărește într-o zi să facă recensământul și, fără multă zăbavă, dă ordin să se facă. Rezultatul va fi că în loc de o completă necunoaștere a situației, vom avea false date statistice. În condițiile în care se pregătește efectuarea recensământului, el nu poate da alte rezultate"[114].

Din nefericire, predicția lui J.B. Florian avea să se adeverească inclusiv în privința termenilor efectuării controlului statistic administrativ. Astfel, în timp ce pentru București s-a fixat data de 27 aprilie, când urmau a fi predate buletinele completate, pentru toate celelalte localități, buletinele urmau a fi completate în ziua de 24 aprilie, pentru ca organele recenzoare să le ridice între 6 și 11 mai[115]. Nu peste mult timp însă, s-a recurs la o nouă rectificare a termenilor, afirmându-se că „nu este imperios cerut ca buletinul de familie (menaj) să se completeze (de cel în drept), sau de alt membru al familiei, chiar în prima zi de Paști, însă trebuie negreșit ca să se țină seamă, la completarea lui, de situația de fapt a familiei așa cum se găsește la data de 24 Aprilie 1927, întrucât recensământul se consideră făcut într-o singură zi, în tot cuprinsul țării; agenții recenzori nu vor strânge buletinele, decât după sărbătorile Paștilor"[116].

Indiscutabil, aspectul cel mai complicat și, totodată, controversat al controlului administrativ din 24 aprilie - 5 mai 1927, care a condus la invalidarea sa de către Consiliul Superior de Statistică, a fost cel vizând structura etnică („originea etnică") a locuitorilor. Așa cum avea să menționeze ulterior dr. Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică al României, numărătoarea populației din 1927 organizată de ministerul de Interne condus de Octavian Goga, a avut avantajul de a fi introdus în practica statistică a noțiunii de „origine etnică", abandonată însă la recensământul din 1930 ca fiind „prea avansată pe atunci și încă nepopulară", în favoarea noțiunii de „neamul de care se simte cineva legat prin tradiție și prin sentimente[117]. Totul a pornit, se pare, de la interpelarea senatorului Ionaș Grădișteanu referitoare la politica etnică a României, în care a imputat guvernului Alexandru Averescu că nu ar fi avut „o politică etnică statornică". România, potrivit afirmației sale, cuprindea în hotarele ei „patru milioane de străini", în timp ce două milioane de români trăiau în afara granițelor țării. Totodată, senatorul făcea o distincție clară între elementele minoritare născute pe teritoriul României și populația străină refugiată în România, afirmând că „sunt câteva sute de mii de astfel de străini, în timp ce românii din alte țări care vor să vină aici sunt șicanați"[118].În răspunsul său oferit interpelatului în numele Guvernului, ministrul de Interne Octavian Goga a fost de acord că „năvala străinilor constituie un fapt îngrijorător", dând următoarele asigurări: „Vom lua măsuri, venim cu un recensământ al întregii populații. Peste două săptămâni vor începe lucrările. Se vor lua măsuri spre a scăpa țara de elementele străine indezirabile. Se va face o întărire treptată a elementelor românești din orașele ardelenești, astfel ca opera să se îndeplinească evolutiv. Nu vom aplica în Ardeal sistemele de silnicie aplicate odinioară nouă de către unguri. Nu mai emitem nici un pașaport pentru America. Cu alte state în care se află minorități românești, am început discuțiuni îndrumate pe o cale bună. [...] Termină arătând că în fața marilor probleme naționale, poporul românesc găsește întotdeauna într-însul forța de a se apăra solidar" [119].

Urmărind să afle numărul exact al celor aflați ilegal pe teritoriul României, organizatorii controlului administrativ al populației au inclus o rubrică specială pe versoul buletinului, în care urma să se specifice clar „ce anume supușenie au toți cei care se găsesc pe teritoriul țării, la data recensământului locuind aici pe baza unui pașaport al unui stat străin, sau posedând bilet de liberă petrecere eliberat de serviciile de poliție și siguranță, sau care au intrat clandestin în țară, ori au pierdut actele de călătorie și se găsesc în preajma obținerii unor duplicate, acte noi, etc.".[120].

În opinia subsecretarului de Stat la Ministerul de Interne, C. Bucșan, „la noi (în România primului deceniu interbelic.- n.n.), cetățenia se confundă cu naționalitatea. Chiar și în Constituție se face această confuzie. De aceea s-a luat alt termen decât cel al naționalității"[121]. Detaliind, C. Bucșan a menționat că, prin „origine etnică" „nu înseamnă că se caută legăturile de sânge ale strămoșilor. Ar fi absurd. La stabilirea naționalității cuiva, pe lângă declarația sa – care trebuie să fie sinceră – mai contribuie și altceva și anume: cultura, limba ce o vorbește obișnuit, manifestarea vieții sale, sentimentul său, simțit și manifestat. Mai e apoi ceva. În teritoriile alipite, avem o mulțime de români care numai cu nume românesc, care nu vorbesc românește, care au preoți și învățători de altă naționalitate, dar care sunt de origine română. Este efectul de deznaționalizare de altădată. S-a pus dar rubrica „originea etnică" pentru ca acești români de origine să-și poată arăta naționalitatea lor de origine, care este românească - care n-a dispărut, ci e doar ascunsă. E cazul românilor din Bucovina, care au fost rutenizați prin preoți și învățători, a românilor din secuime, etc. etc. Se caută a se șterge rugina așezată de veacurile de dominațiune străină asupra românismului din acele ținuturi. Mai este cazul evreilor din Ardeal, care s-au maghiarizat. Ei se declară azi ca maghiari. Or, originea lor etnică nu e cea maghiară. Să spună dar adevărat, care este originea lor evreiască. În ce privește evreii din regat, spune dl Bucșan, unii sunt asimilați perfect, alții nu. În rezumat, fiecare locuitor poate declara ce vrea el, ca origine etnică, dar autoritatea va aprecia apoi dacă declarația corespunde adevărului sau nu. Agentul care ia buletinul, dacă are vreo îndoială asupra veracității celor declarate, va face o notă pe marginea buletinului, și oficiul statistic va examina apoi declarația"[122].

Așadar, contrar tuturor asigurărilor că formula respectivă ar fi respectat întru totul libertatea de conștiință, proclamată de Constituția României și nu aducea nici un fel de atingere nici unuia din scopurile pentru care se efectua recensământul, includerea în chestionarul numărătoarei din 1927 a rubricii privind „originea etnică" a locuitorilor și nu a celei a naționalității lor, a creat o serie de confuzii notorii, demonstrând eroarea concepției averescane în această chestiune. Bunăoară, completând personal chestionarul numărătoarei, regele Ferdinand I și-a indicat ca „origine etnică" pe cea germană (!). A fost și firesc acel fapt, deoarece, manifestând respect față de un document oficial, regele a completat buletinul așa cum i s-a cerut: „în loc ca acel buletin să-l întrebe de ce naționalitate e, l-a întrebat care e originea lui etnică. Și regele Ferdinand I n-a putut răspunde altfel, de cum a răspuns: originea etnică germană"[123].
- Va urma -

-------------------------------------------------
[101] Petre Ștefănucă, Nomadism social, în „Viața Basarabiei", an. V, nr. 3-4, 1936, p. 58.
[102] În ședința Adunării Deputaților din 18 februarie 1930, ziaristul Pamfil Șeicaru menționa următoarele: „Dacă se făcea recensământul populației la 1920, nu aveam bolșevismul pe care îl avem în Basarabia. De la 1920 până la 1927 a fost o continuă trecere de populație peste Nistru. Și a fost o nenorocire că nu s-a făcut recensământul populației la 1920, căci de atunci a fost o invazie a tuturor derbedeilor, care au trecut din Rusia, și aceștia astăzi sunt agenții Rusiei la noi. Astfel, agitatorii bolșevici sunt astăzi fii de cetățeni români. Acesta este adevărul. Dacă însă se făcea atunci recensământul, părinții lor nu ar fi fost cetățeni români și pe acești tineri deveniți bolșevici, i-am fi putut trece acum înapoi, peste Nistru. De acum 10 ani, din 1919, trebuia să se facă cadastrarea tuturor elementelor naționale, care se găsesc în cuprinsul României. Aceasta nu s-a făcut. Și atunci, de la 1919 și până astăzi, a fost o continuă infiltrațiune de naționalități, o continuă invazie și fiecare nou-venit căuta să-și procure un certificat de naționalitate română; iar proasta administrație ce am avut-o a dat aceste certificate de naționalitate. [...] Trista stare de lucruri de astăzi în Basarabia se datorește lipsei unui cadastru național și de aceea astăzi nu poți să iei de guler pe agitatori, pe motiv de instrucție împotriva ideii de Stat național și să-i zvârli peste graniță, deoarece ei îți prezintă certificatul de naționalitate română, certificate eliberate de autorități coruptibile. Eu știu un singur lucru, [...] că în fiecare an se găsesc argumente ca să se amâne o statistică a naționalităților în cuprinsul României Mari. [...] Noi plutim în vagul în care s-au complăcut toate guvernele de la 1919 până astăzi" („Dezbaterile Adunării Deputaților", nr. 29, ședința din 18 februarie 1930, p. 1003-1004).
[103] N.T. Ionescu, Mișcarea populațiunii din orașele României în anul 1923, în „Buletinul statistic al României", nr. 4, octombrie-decembrie 1924, p. 20.
[104] C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale. Vol. IX-X, Librăria „Universala" Alcalay & Co., București, F.a., p. 39.
[105] Calendarul Basarabiei pe 1931, întocmit de H. Block și A. Cândea, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chișinău, F.a., p. 46.
[106] Așa cum menționa preotul Sergiu Roșca într-un studiu despre problema calendarului îndreptat în satul Nișcani (1937), reforma calendarului din 1924 „n-a fost primită de marea majoritate a populației basarabene, care a privit-o ca o stricare a legii, adică a credinței noastre creștine ortodoxe, aruncând pe seama celor ce au introdus-o o mulțime de calomnii" (Sergiu Roșca, Problema calendarului îndreptat în satul Nișcani, în Buletinul Institutului Social Român din Basarabia. Tom I, „Tiparul Moldovenesc", Chișinău, 1937, p. 345). Una din consecințele reformei calendarului din 1924 în Basarabia a fost apariția și răspândirea pe scară largă a „stilismului" – „mișcare religioasă care se opune în mod pasiv sau activ la introducerea noului calendar, iar prin stiliști înțelegem pe acei credincioși care continuă să respecte vechiul calendar" (Ibidem, p. 346).
[107] Eufrosinia Popescu, Culegere de documente și materiale privind istoria României (ianuarie 1922 - noiembrie 1928), Centrul de multiplicare al Universității, București, 1974, p. 112-123.
[108] Sergiu Roșca, Problema calendarului îndreptat în satul Nișcani, în Buletinul Institutului Social Român din Basarabia. Tom I, „Tiparul Moldovenesc", Chișinău, 1937, p. 349.
[109] Ibidem, p. 350.
[110] „Monitorul Oficial", nr. 79, sâmbătă 9 aprilie 1927, p. 4682.
[111] „Adevărul", anul 40, nr. 13285, sâmbătă 9 aprilie 1927.
[112] „Adevărul", anul 40, nr. 13287, marți 12 aprilie 1927.
[113] „Adevărul", anul 40, nr. 13296, vineri 22 aprilie 1927.
[114] „Adevărul", anul 40, nr. 13290, vineri 15 aprilie 1927.
[115] „Adevărul", anul 40, nr. 13287, marți 12 aprilie 1927.
[116] Circulara Ministerului de Interne către prefecturile de județe din întreaga țară (19 aprilie 1927), în „Buletinul Oficial al Ministerului de Interne", anul VII, nr. 9-12, 1 mai – 15 iunie 1927, p. 73-75.
[117] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, XII.153/1939, fila 4-5.
[118] „Adevărul", anul 40, nr. 13284, vineri 8 aprilie 1927.
[119] Buletinul Senatului. Politica etnică a României. Interpelarea d-lui Grădișteanu și răspunsul d-lui Goga, în „Adevărul", anul 40, nr. 13284, vineri 8 aprilie 1927.
[120] Buletinul Oficial al Ministerului de Interne, anul VII, nr. 9-12, 1 mai – 15 iunie 1927, p. 73-75.
[121] „Adevărul", anul 40, nr. 13294, miercuri 20 aprilie 1927.
[122] Ibidem.
[123] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X.45/1939, fila 39.

footer