Revista Art-emis
Istoria primului control administrativ al populației României Întregite din 24 aprilie - 5 mai 1927 (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Marţi, 19 Iunie 2018 18:00

Control administrativ 1927-2În ziua de 27 martie 1926, la împlinirea a patru ani de la alegerea Corpurilor legiuitoare, prim-ministrul României Ion I.C. Brătianu[18] a hotărât să-și depună mandatul. Într-o amplă expunere făcută în Parlament asupra realizărilor cabinetului său de miniștri, Brătianu preciza: „Am socotit că este bine să ne retragem, pentru ca să arătăm tuturora că opera pe care am îndeplinit-o nu are nevoie de prezența noastră la guvern pentru a se impune oricui ar avea simțul răspunderilor, ca temeiul trainic al organizării statului"[19]. El a declarat că Partidul Național Liberal părăsește guvernul „cu conștiința senină a datoriei îndeplinite"[20].

Așa cum în cadrul adoptării actului din 4 ianuarie 1926[21] președintele Partidului Poporului, generalul Alexandru Averescu[22], susținuse cu hotărâre punctul de vedere al regelui Ferdinand I și al lui Ion I.C. Brătianu, drumul său spre putere fusese, astfel, asigurat[23]. La 30 martie 1926, Alexandru Averescu a fost chemat la Palat și însărcinat cu formarea unui nou guvern. Deja, în ziua următoare, ziarele anunțau că „Regele a chemat la putere pe dl. general Averescu, șeful Partidului Poporului", că, respectiv, „criza de guvern e terminată"[24]. Aceeași publicație menționa că „nu aceasta a fost soluția care ne-a părut nouă cea mai potrivită", că „știrea a produs mare senzație, deoarece toată lumea credea că, anunțând regelui că au și o listă comună, partidele Național și Țărănist și-au asigurat venirea la putere"[25]. „Întrucât partidele Național și Țărănesc se declaraseră gata să prezinte o listă comună, - menționa Traian Vlad, - se impunea concluzia că un guvern, care ar fi expresia a două partide tari, s-ar prezenta mai solid decât eventualul guvern al unuia singur din cele trei partide, mai cu seamă dacă ar mai fi vorba și de cel mai slab"[26].

Oricum, dincolo de diversele calcule politice vehiculate în acele zile și senzația produsă de nominalizarea generalului Alexandru Averescu, la 30 martie 1926 regele Ferdinand I a emis decretul-lege de învestire a noului guvern și, în așa mod, cel de al doilea Consiliu de miniștri prezidat de viitorul mareșal al României, își începea activitatea. Așa cum pe bună dreptate s-a afirmat, dacă în 1920, prezența la guvern a generalului Al. Averescu a fost justificată de evoluția situației interne și de necesitatea unei verificări a noului curent politic, apărut după război, în 1926, guvernarea sa a fost determinată de circumstanțele în care se impunea o refacere a liberalilor, uzați de cei patru ani petrecuți în fotoliile ministeriale[27].

Din punct de vedere politic, noul guvern a fost creat din membri ai Partidului Poporului, la care s-a adăugat și „grupul Goldiș", compus din miniștrii Vasile Goldiș, Ion Lupaș și Ion Lapedatu, din Partidul Național. Foștii progresiști erau reprezentați de ministrul Ion Mitilineu[28]. Considerat pe provincii istorice, guvernul generalului Al. Averescu conținea 5 ardeleni („grupul Goldiș", Octavian Goga și Petru Groza), un bucovinean și un basarabean. Din fostul guvern averescan mai făcuseră parte Oct. Goga, P. Negulescu, generalul Văleanu, Cudalbu, Trancu-Iași, Sergiu Niță, Petru Groza și Dr. Popovici. Dintre foștii miniștri averescani lipseau, de această dată, I.C. Atanasiu și generalul Rășcanu. D. Petrovici fusese preconizat pentru portofoliul lucrărilor publice; refuzând însă acea demnitate, a fost numit ministru de stat fără portofoliu, iar P. Groza, destinat să fie ministru al Ardealului, a luat lucrările publice[29].

În noul guvern al generalului Al. Averescu, erau pentru prima oară miniștri Ion Lupaș, Ion Lapedatu și generalul Mircescu. Ion Lupaș era preot ortodox și profesor de istorie la Universitatea din Cluj. Se făcuse cunoscut prin mai multe articole cu caracter istorico-literar, publicate în „Adevărul literar" și, uneori, în foiletoanele „Adevărului politic". Ion Lapedatu era frate geamăn cu Alex. Lapedatu, ministru al Cultelor în guvernul liberal. Ion Lapedatu fusese secretar general la resortul finanțelor din Consiliul Dirigent, avea o temeinică cultură financiară și reprezentase România în repetate rânduri în diverse delegații mixte, din străinătate, pentru chestiuni financiare. Așa cum remarca C. Argetoianu în memoriile sale, Ion Lapedatu „era observatorul și agentul lui Vintilă Brătianu"[30].

Cu referire la noul președinte al Consiliului de Miniștri, acesta era militar de carieră, legându-și numele de marea epopee națională a luptelor de la Mărășești, în care s-a ilustrat Armata a 2-a, comandată de el[31]. Devenit ulterior mareșal al României (14 iunie 1930), Alexandru Averescu intrase în viața politică târziu, la vârsta de 59 de ani. „Am intrat în politică, - avea să mărturisească el mai târziu, - împins de împrejurări; nici nu-mi trecea prin minte că, într-o zi, voi juca în țara mea un rol politic pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat"[32]. Așa cum pe bună dreptate susține dr. Marin Nedelea, lipsa unei pregătiri și experiențe temeinice în materie de politică „i-au marcat vădit traiectoria politică", reflectându-se, până la un punct, și în concepțiile sale, „expuse destul de parcimonios în relativ puținele cuvântări, articole și declarații publice pe care presa le-a consemnat"[33]. Nu a fost o excepție, în această privință, nici cel de al doilea mandat al său de prim-ministru al României, în pofida experienței acumulate în cadrul primului mandat din 13 martie 1920 - 17 decembrie 1921.

Partidul Poporului condus de generalul Al. Averescu luase ființă prin transformarea fostei Ligi a Poporului, care fusese adusă și la guvernare, organizându-și ramificații în toate județele României. Conform doctrinei sale oficiale, orientarea generală a Partidului Poporului era „servirea complexului tuturor intereselor poporului românesc"[34]. Partidul Poporului se declara „partid constituțional cu aplicarea strictă a dispozițiilor constituționale". Conform programului Partidului Poporului, un regim reprezentativ se putea da Statului prin asigurarea liberei exprimări a voinței cetățenești, acordându-se atenție principiului reprezentării minorităților; apoi, dezvoltarea conștiinței cetățenești, printr-o practică scrupuloasă a regimului reprezentativ pentru toate clasele care să aibă o reală reprezentanță în Parlament. Se mai credea necesară lărgirea reprezentării profesionale în Senat și introducerea ei în alcătuirea Adunării Deputaților. În urma aplicării legii pentru reforma administrativă, Partidul Poporului considera necesare anumite modificări în economia acelei legi, pentru a se împiedica abuzurile de autoritate și pentru descongestionarea autorității centrale de chestiunile de interes local, prin aplicarea principiului descentralizării. Autoritatea centrală urma să se mențină numai în rolul de supraveghetor al ideii de Stat unitar. Stabilitatea funcționarilor administrativi urma să se realizeze prin punerea în acord a dispozițiilor din legea de unificare administrativă cu cele ale legii de armonizare a salariilor; unificarea legislativă judiciară trebuia realizată cât mai grabnic, spre a da tuturor provinciilor Regatului o legislație unitară, întemeiată pe tradițiile, nevoile și spiritul timpului[35].

Relativ la schimbarea cabinetului din România, ziarul francez „Le Temps" scria: „Guvernul Averescu va avea probabil un caracter tranzitoriu și misiunea de a proceda la facerea alegerilor generale, care vor decide orientarea definitivă a noii politici românești"[36]. Același ziar constata că Ion I.C. Brătianu fusese până la capăt stăpânul situației: „D-sa a realizat programul ce-l fixase, program de o deosebită importanță, care a consolidat organizarea României Mari, înfăptuită în urma marelui război. Cabinetul Averescu, precum și oricare alt cabinet viitor, nu va putea urma altă politică externă decât cea dusă de cabinetul Brătianu. Criza din România are caracterul unei crize de creștere. Dl Brătianu a pus baze solide dezvoltării României Mari. Poporul român pășește acum o etapă importantă; lui îi revine să-și spună cuvântul prin ce metode și mijloace politice înțelege să-și îndeplinească dezvoltarea"[37]. În același aspect al schimbării cabinetului de miniștri din România, ziaristul Gauvain scria în „Journal des Débats": „Dl Brătianu nu a voit să prezideze alegerile generale spre a nu fi acuzat că-și va fi făcut majorități docile, însărcinarea dată dlui general Averescu de a forma cabinetul se explică prin diviziunea ce a domnit în rândurile opozițiunii. Criza s-a dezlegat cu rapiditate anormală. Dacă guvernul generalului Averescu înțelege datoria sa, el va procura României alegeri cu adevărat libere"[38].

Așa cum cu doar două zile înainte de numirea generalului Al. Averescu președinte al Consiliului de Miniștri fusese adoptată o nouă lege electorală (27 martie 1926)[39], guvernul său a fost cel dintâi beneficiar al respectivei legi, creându-și, în urma alegerilor generale din mai 1926, o confortabilă majoritate parlamentară[40]. Din chiar momentul învestirii sale, noul președinte al Consiliului de Miniștri a dat asigurări privind continuitatea politicii interne și a celei externe urmată de guvernul Brătianu. Pe plan extern, România rămânea „credincioasă legăturilor cu marii aliați și va face toate sforțările pentru a putea asigura pacea. Cu toți vecinii, fără deosebire, se va urma o politică de bună înțelegere"[41]. Nu se făcea un secret din faptul că, față de Italia, în special, „se va inaugura o politică de amiciție mult mai pronunțată ca până acum, tinzându-se la netezirea asperităților" dintre cele două țări. Se da asigurări că „neîntârziat se va lămuri problema ce până acum n-a fost elucidată și anume aceea privitoare la semnarea tratatului asupra Basarabiei", iar, „cu anumite condițiuni, Italia va da o soluție favorabilă[42].

Dacă în martie 1920, Liga Poporului, lipsită de un program de guvernare, ajungea la conducerea țării în virtutea unei popularități necunoscute încă vieții politice românești, sprijinită doar pe câteva principii programatice, în martie 1926, se putea afirma că noua succesiune guvernamentală se întemeia pe un program care-și propunea îndrumarea economică, socială și politică a țării[43]. Cu toate acestea, atât într-un caz, cât și în celălalt, schimbarea de guvern nu s-a prevalat de existența sau conținutul programului de guvernare, ci în funcție de diverse calcule politice. Conform programului guvernului făcut public, o atenție deosebită se acorda capitolului privitor la politica economică. Guvernul Averescu se pronunța categoric pentru cooperarea capitalului străin, relevând necesitatea facilitării în diverse moduri a intrării lui în țară. Se preconiza contractarea unor împrumuturi externe, menite să contribuie la refacerea economiei și îndeosebi a mijloacelor de comunicații[44]. În domeniul finanțelor, guvernul Averescu își propunea să lucreze „nu în direcția revalorizării leului, cum a preconizat dl Brătianu, ci pentru stabilizarea valutei". Prin modificarea taxelor vamale, urmau să se facă „toate sforțările" pentru asigurarea bunei dezvoltări a comerțului și industriei[45]. Un punct important în programul guvernului Averescu l-a constituit anunțul de revizuire a împroprietăririlor, făcându-se aluzie în special la cele realizate sub fostul guvern. Astfel, din inițiativa noului guvern, s-a adoptat legea pentru împroprietărirea fără plată a ofițerilor decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul" cu loturi individuale inalienabile și indivizibile de 25 jugăre în Ardeal sau 25 ha în restul țării, „de preferință pe frontieră"[46].

În domeniul învățământului, noul guvern se angaja să garanteze „posibilitățile de cultură pentru toată lumea și răspândirea culturii la sate". În problema minorităților, guvernul Averescu pornea de la convingerea că libera dezvoltare a minorităților nu slăbea statul ci, dimpotrivă, îl consolida și mai mult: „acest principiu de bază este o indicație că orice gând de persecuții etnice este exclus"[47]. În sfârșit, armata română făcea obiectul unei preocupări speciale a guvernului, toate eforturile urmărind întărirea ei. Aflat în întregime la discreția liberalilor, noul guvern a recurs, mai cu seamă, la o serie de măsuri cu caracter economic - reorganizarea conducerii C.F.R., stabilirea unui nou tarif vamal[48] și, nu în ultimul rând, ameliorarea stării economice a Basarabiei. Astfel, în chiar ziua numirii generalului Alexandru Averescu în calitate de prim-ministru, noul ministru de Externe Jean Mitilineu se afla la Chișinău, pentru a prezida ședința consiliului de administrație al „Băncii Basarabiei". La întrebarea corespondenților privind soluția pe care noul guvern urma să o dea crizei economice din Basarabia, Mitilineu a răspuns că, „deocamdată nu poate declara mai mult decât că Basarabia trebuie și va fi de-a pururi românească"[49].

În următoarele zile s-a anunțat chiar hotărârea de inaugurare a „unei noi ere în Basarabia", prin „civilizarea administrației de peste Prut"[50], dar și prin măsuri de ameliorare radicală a situației din Basarabia[51]. O comisie specială prezidată de secretarul general al Ministerului muncii, G. Pleșoianu, a decis, în ședința din 22 aprilie 1926, ca prin intermediul cooperativelor să se distribuie în Basarabia 440 de vagoane de porumb[52], pentru ca în ședințele următoare sistemul de ajutoare să fie extins și diversificat[53], iar prim-ministrul Al. Averescu efectuând și o vizită de documentare în județele sudice ale provinciei[54].

La modul general, guvernul Averescu a urmărit să obțină o îmbunătățire a situației social-economice a României, aplicând două soluții radicale: a) suportarea, printr-un buget echilibrat, a sarcinilor în valută forte și b) stingerea succesivă a sarcinilor interne, contractate în monedă depreciată[55]. A fost inițiată o apropiere politică de Italia, iar în plan intern s-au încercat o serie de măsuri menite să diminueze forța finanței liberale, creându-se un sistem de credite agricole, precum și contractându-se un împrumut în Italia[56].

- Va urma –

-----------------------------------------------
[18] Brătianu, Ion I.C. (n. 20 august 1864, Florica, jud. Argeș – † 24 noiembrie 1927, București), prim-ministru al României între 29 noiembrie / 12 decembrie 1918 – 25 septembrie 1919; 19 ianuarie 1922 - 30 martie 1926; 22 iunie – 24 noiembrie 1927 (Marin Nedelea, Prim-miniștrii României Mari. Ideile politice, Casa de editură și presă „Viața Românească", F.l., 1991, p. 7-25.
[19] Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți (1916-1938), Silex, Casă de Editură, Presă și Impresariat, București, 1996, p. 56.
[20] Ibidem.
[21] „Actul din 4 ianuarie 1926" - legile adoptate de Adunările Naționale Constituante întrunite ale României, prin care s-a luat act de solicitarea principelui Carol de a renunța la prerogativele sale (Legea de renunțare a principelui Carol la succesiunea tronului). Moștenitorul tronului a fost proclamat principele Mihai, fiul lui Carol, instituindu-se o Regență, - alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și prim-președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, George Buzdugan, - care să exercite prerogativele suveranului în eventualitatea că Mihai ar fi ajuns rege înainte de vârsta majoratului (18 ani) (Legea privitoare la instituirea Regenței). A fost modificat și Statutul Casei Regale, precizându-se că cel care renunța la calitatea de moștenitor al Coroanei nu mai făcea parte din familia domnitoare (C. Hamangiu, Codul general al României. Vol. XV-XVI. Legi uzuale (1926-1929), Editura librăriei „Universala", Alcalay & Co., F.a., București, p. 1003-1006).
[22] Averescu, Alexandru (n. 9 martie 1859, Ismail - † 3 octombrie 1938, București) – militar și om politic român. S-a născut la Ismail, fiind fiul unui ofițer din armata rusă, Constantin Averescu, devenit ulterior institutor la Iași și Târgu Frumos. (Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Război (1914-1918), Corint Educațional, București, 2014, p. 23-25).
[23] La începutul lunii iunie 1925, avusese loc o întrevedere secretă între Al. Averescu și Ion I.C. Brătianu, încheiată cu un acord: președintele Partidului Național-Liberal se angaja să sprijine, „la momentul oportun", aducerea lui Averescu la putere, în timp ce șeful Partidului Poporului urma să promoveze la guvern o politică de „continuitate" (Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 50).
[24] Traian Vlad, Sfârșitul crizei. Noul guvern, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6952, joi 1 aprilie 1926.
[25] Constituirea guvernului Averescu. Jurământul noilor miniștri, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6952, joi 1 aprilie 1926.
[26] Traian Vlad, Sfârșitul crizei. Noul guvern, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6952, joi 1 aprilie 1926.
[27] Gh. I. Florescu, Partidul Poporului în perioada celei de a doua guvernări (martie 1926 – iunie 1927), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol", Tom XIV, Editura Academiei RSR, Iași, 1977, p. 228.
[28] Caracteristica noului guvern, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6952, joi 1 aprilie 1926.
[29] Ibidem.
[30] C. Argetoianu, Memorii. Vol. V, Editura Machiavelli, București, 1995.
[31] Politics and political parties in Roumania. With 20 photographs and a genealogical tree, International referene library publishing Co., London, 1936, p. 402-403.
[32] Marin Nedelea, Prim-miniștrii României Mari. Ideile politice, Casa de editură și presă „Viața Românească", F.l., 1991, p. 36.
[33] Ibidem, p. 36-37.
[34] Const. Gr. C. Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din România. Istoricul și programele lor, Editura „Revistei Geniului", București, 1934, p. 86.
[35] Ibidem, p. 86-87.
[36] Presa franceză și schimbarea de guvern în România, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6953, vineri 2 aprilie 1926.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem.
[39] „Monitorul Oficial", nr. 71, 27 martie 1926; Colecția Hamangiu, Codul general al României, legi și regulamente. Vol. XI-XII, București, 1926, p. 1054-1061.
[40] Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice, 1919-1932, Editura și tiparul Krafft & Drotleff, S.A., F.a., tab. 5b.
[41] I. Nedelea, Planurile viitorului guvern în politica externă și în cea financiară, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6953, vineri 2 aprilie 1926.
[42] Ibidem.
[43] Gh. I. Florescu, Partidul Poporului în perioada celei de a doua guvernări (martie 1926 - iunie 1927), în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol", Tom XIV, Editura Academiei RSR, Iași, 1977, p. 228.
[44] I. Nedelea, Programul guvernului, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6954, sâmbătă 3 iunie 1926.
[45] Ibidem.
[46] Istoria Românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 259-260.
[47] I. Nedelea, Programul guvernului, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6954, sâmbătă 3 iunie 1926.
[48] Istoria Românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 259.
[49] Ministrul Mitilineu la Chișinău, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6952, joi 1 aprilie 1926.
[50] „Dim.", Pro Basarabia, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6958, sâmbătă 10 aprilie 1926.
[51] Chestia alegerilor în Consiliul de Miniștri. Guvernul și situația din Basarabia, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6958, sâmbătă 10 aprilie 1926.
[52] Aprovizionarea Basarabiei, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6971, vineri 23 aprilie 1926.
[53] Ajutorarea Basarabiei. A doua ședință a comisiei de aprovizionare, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6972, sâmbătă 24 aprilie 1926; Ajutorarea Basarabiei. Noi dispozițiuni. Vor fi ajutate și jud. Covurlui, Tutova, R.-Sărat și Fălciu, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6973, luni 26 aprilie 1926.
[54] Plecarea primului ministru în Basarabia, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6975, miercuri 28 aprilie 1926.
[55] I. Nedelea, Planurile viitorului guvern în politica externă și în cea financiară, în „Dimineața", anul XXII, nr. 6953, vineri 2 aprilie 1926.
[56] Istoria României în date. Coordonator Acad. Dinu C. Giurescu. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București, 2010, p. 393.

footer