Revista Art-emis
Ziarul „Sfatul”, organ al Sfatului Național Român al Comitatului Maramureș - 7 decembrie 1918-31 mai 1919 - (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Duminică, 20 Mai 2018 18:03

Sfatul1. Ideea tipăririi primului ziar în limba română din Maramureș

În vâltoarea evenimentelor din Noiembrie - Decembrie 1918, în unitățile administrativ-teritoriale de atunci din Transilvania și Maramureș, acolo unde exista un procent semnificativ de populație românească s-au constituit organe de conducere provizorii numite „sfaturi", la toate nivelurile: la nivel central (Marele Sfat Național Român de la Sibiu, condus de un Consiliu Dirigent prezidat de Iuliu Maniu), apoi la nivel de comitate, orașe și sate. Evident, nici Maramureșul nu a făcut excepție. După cum se știe, pe 3 noiembrie 1918 Austro-Ungaria a semnat armistiţiul. Ostaşii români întorşi acasă cu întregul echipament militar asupra lor au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie în capitala Comitatului, la Sighetu Marmației a fost organizată o mare Adunare Naţională românească, având aproximativ 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Adunarea de la Alba Iulia şi pe membrii Sfatului Naţional Român al Comitatului Maramureş. Sfatul a fost compus inițial din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş[1]. Vasile Filipciuc, un avocat înstărit din Vișeu de Sus și frate cu marele istoric al Maramureșului Alexandru Filipașcu, s-a angajat să înfiinţeze la Sighet un ziar românesc care să se numească „Sfatul", ca organ de presă al Sfatului Naţional Român Comitatens Maramureș.

Primul număr al acestui ziar a apărut în ziua de vineri 7 decembrie 1918, deci la mai puțin de o săptămână de la Proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Ziarul avea formatul numit mai târziu „tabloid" (27 x 40 cm), un număr de 4 pagini, periodicitatea săptămânală și a apărut, cu o singură întrerupere de o săptămână, timp de un an de zile, în total 51 de numere (2 numere în decembrie 1918 și celelalte în cursul anului 1919), până la 19 decembrie 1919. Era subintitulat „Organ oficios al Consiliului Național Român Comitatens Maramurăș", în caseta tehnică din pagina 4 era scris: „Editor și proprietar C.N.R.C. Maramurăș" și era redactat de doi „redactori responsabili": dr. Vasile Kindriș și dr. Titu Doroș.

În ceea ce privește structura publicației, aceasta era una clasică. Încă de la întâiul număr, prima pagină era ocupată în întregime de un text nesemnat de genul editorial, iar în paginile 2-3 erau inserate comentarii, reportaje, analize pe diferite domenii, articole de atitudine sau cu caracter cultural, poezii. Pagina 4 era consacrată de regulă știrilor, grupate pe două coloane, locale și externe, știri „Din Maramurăș" și „Din lumea mare".

Valoarea documentară a acestei publicații este cu adevărat excepțională, mai cu seamă dacă avem în vedere că în cursul vremurilor, respectiv în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în Maramureșul intrat atunci în Ungaria horthystă, multe arhive fie că au fost duse și puse la păstrare în Ungaria în locuri necunoscute sau inaccesibile, fie că parțial au fost distruse intenționat, fie că pur și simplu s-au pierdut. Așa se face că, pentru anumite evenimente, în lipsa unor documente de arhivă, paginile aceste foi devin o sursă primară de informare de cea mai mare importanță.

2. Relatarea în ziarul „Sfatul" a deplasării la Adunarea de la Alba Iulia

În primele două numere, din 7 și respectiv 14 decembrie 1918, este publicat între altele reportajul călătoriei delegațiilor din Maramureș la Adunarea din 1 Decembrie de la Alba Iulia. În prealabil, pe 22 noiembrie 1918, avusese loc la Sighet o mare Adunare națională românească, la care au participat între 6.000 (după sursele oficiale maghiare) și 10.000 de români maramureșeni (după aprecierile organizatorilor). Sighetul nu era încă evacuat de către autoritățile austro-ungare, iar Adunarea s-a ținut în piața centrală a orașului sub supravegherea armatei austro-ungare, care avea militari cu mitraliere instalate pe acoperișurile clădirilor. În această atmosferă de amenințare, Adunarea a decurs „în bună rânduială, chiar și străinii recunoscând că românii s-au purtat cu toată cinstea"[2]. Preotul Simeon Balea din Săpânța l-a jurat pe președintele desemnat al Sfatului Comitatens dr. Vasile Kindriș „sub steag și pe steagul românesc"[3]. (Dr. Vasile Kindriș era un avocat necăsătorit, iar acesta a fost lămurit de către comilitonii săi să accepte el această însărcinare, deoarece probabilitatea ca să fie asasinat era destul de mare și măcar nu ar fi rămas o familie neajutorată în urma sa). Apoi s-au ales membrii Sfatului Comitatens, au fost desemnați reprezentații care vor merge la Adunarea de la Alba Iulia și s-a cântat „Deșteaptă-te române!"

Cei șapte reprezentanți din Sighet, în frunte cu președintele dr. Vasile Kindriș, s-au deplasat cu carele 65 de km până la Baia Mare, pe Valea Marei, iar pe parcurs lor li s-au adăugat delegați din toate localitățile de pe această vale, Berbești, Giulești, Crăcești (vechea denumire a actualului sat Mara). Pe drum, prin toate satele pe care le-au străbătut, români îmbrăcați de sărbătoare, le-au „făcut ovații". Au prânzit la o cârciumă din Crăcești, apoi au trecut muntele Gutâi și au dormit la un hotel din Baia Mare, iar din Baia Mare au parcurs drumul până la Alba Iulia cu trenul, în vagoane anume rezervate pentru delegații. Pe vagonul cu delegațiile din Maramureș, oamenii au scris cu litere mari „MARMATIA„ și „TRAIASCĂ ROMÂNIA MARE"! La plecarea din gara Teiuș, soldați unguri au tras asupra trenului, ochind pe un delegat care purta un steag tricolor românesc. Militarii români care constituiau garda trenului au ripostat, iar ungurii au fugit. Stegarul român rănit Ion Arion a murit în tren, a fost dus până la Alba Iulia și a fost înmormântat acolo cu onoruri militare.

3. Bătăliile pentru Maramureș

Imediat după încheierea Armistițiului de la 3 noiembrie 1918 și încetarea de facto a Războiului, puterile străine din vecinătate și-au manifestat interesul de a acapara Maramureșul, respectiv Ungaria și Ucraina bolșevică. Românii din Maramureș prezentau avantajul că formau chiar și atunci populația majoritară a Comitatului și că au înființat în toate localitățile românești „gărzi naționale", formate din câte 20-40 de membri și însărcinate cu păstrarea ordinii publice. Aceste „gărzi" erau alcătuite din militarii supraviețuitori întorși de pe front acasă, în satele de baștină, aceștia erau oameni care aveau pregătire și disciplină militară, aveau și o îndelungată experiență a războiului, dar lucrul cel mai important era că aveau asupra lor armele de foc din dotare și munițiile aferente pentru că, în haosul creat de căderea fronturilor și încheierea armistițiului, pur și simplu nu au avut cui să predea echipamentul și armamentul, așa că au venit acasă înarmați. Astfel că gărzile naționale din satele românești constituiau ele însele la o adică, luate la un loc, o forță armată importantă.

Primii care au dat semnalul tentativei de a anexa Maramureșului au fost ungurii. Ei au încercat recuperarea Maramureșului pe seama Ungariei prin diplomație și demagogie. Astfel că, imediat după 1 Decembrie 1918, Guvernul de la Budapesta a procedat la retragerea Comitelui maghiar al Maramureșului, Fr. Bolgar, care avea în zonă o reputație proastă de anti-român, și l-a înlocuit cu o față nouă adusă din altă fostă provincie a Ungariei, un așa-numit „comisar pentru Maramureș", în persoana lui Emil Zombory[4]. Acesta a încercat cu vorbe mieroase, prin promisiuni deșarte și fără număr, să atragă pe românii din Maramureș de partea Ungariei. Ba și prin satele Maramureșului „s-au lățit niște tipărituri, în care guvernul unguresc și slujbașii lui făgăduiesc a ne ferici"[5].

Aceste demersuri erau dublate și de o aparentă consolidare a administrației locale maghiare. La Sighet a fost transferat fostul prim-pretor de la Hust, Mokcsay Zoltan, cu misiunea de a lupta pentru „integritatea" Maramureșului ca parte a Ungariei, în numele așa-numitelor „orașe de coroană": Hust, Vișc, Teceu, Câmpulung și Sighet. Acest Mokcsay Zoltan a întocmit, pentru uzul statelor Antantei, memorii care conțineau statistici falsificate, în care cifrele privind populația românească din localitățile Maramureșului erau mult diminuate, reieșind că maghiarii sunt majoritari. Anterior, au fost luate inclusiv de la unii fruntași români „declarații de loialitate" față de Ungaria, care au fost apoi folosite în Parlamentul de la Budapesta. Astfel că, atunci când Alexandru Vaida Voievod a citit în Parlamentul de la Budapesta Declarația de autodeterminare a românilor din cuprinsul monarhiei dualiste, s-a văzut confruntat cu o adevărată lovitură de teatru. Drept răspuns, deputatul de Maramureş, românul Mihaly Pèter a prezentat respectivele declaraţii de loialitate din partea unor fruntași români, pretinzând că locuitorii români maramureşeni nu au nimic împotriva poporului maghiar şi că vor să fie în continuare parte a Ungariei[6]. Acest româno-maghiar Peter Mihalyi a fost de altfel un exemplu tipic de supraviețuire politică prin cinism și adaptare cameleonică. După dispariția Austro-Ungariei, ca să nu rămână fără „coledzi" (colegiu, vorba lui Caragiale), a reușit să ajungă deputat în Parlamentul României Mari, apoi prefect al județului Maramureș. A murit la vârstă înaintată, ca pensionar al statului român.

Dar demersurile Ungariei de a păstra Maramureșul s-au spulberat, odată cu încercarea bolșevicilor ucrainieni de a ocupa Maramureșul cu forța armată și cu înfrângerea categorică a acestora de către Armata Română. În primele zile ale anului 1919, în preajma Sărbătorii Crăciunului pe stil vechi, nordul Maramureșului a fost invadat de trupele bolșevice ucrainiene, comandate de un anume Vorovitz. Acesta a ocupat localitățile Câmpulung-Sighet-Bocicoi și au înaintat pe Vișeu, ocupând partea dreaptă a râului, până la Leordina, după care a solicitat formarea unei „comisii", pentru a stabili linia de demarcație față de trupele române. Detașamentul ucrainean avea peste o mie de militari, se deplasa în sus pe Valea Tisei cu trei trenuri, pe care aveau zeci de tunuri și mitraliere. Situația era critică și se impunea intervenția Armatei Române.

O primă confruntare a avut loc la Vadul Izei, la 6 km. de Sighet, la podul de trecere peste râul Iza. Bătălia s-a dat în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, pierderile ucrainienilor fiind de 30 de morți, 50 de răniți și 344 de militari luați prizonieri[7], precum și o mare cantitate de armament. Armata Română nu a înregistrat nici un fel de pierderi, deoarece subunitățile ei au fost călăuzite noaptea de către localnici, care cunoșteau configurația terenului și amplasamentele inamicului. În fața acestei situații, grosul forțelor bolșevice au încercat să se retragă în Ucraina, spre izvoarele Tisei, cu trenurile care staționau în gara Sighet. Armata Română i-a interceptat în gara Cămara, reușind să captureze două trenuri din cele trei, tunuri, mitraliere, o mare cantitate de muniție și a făcut prizonieri 12 ofițeri și patru sute de soldați[8]. Armata bolșevică a avut pierderi doi ofițeri și treizeci de soldați morți, iar Armata Română a înregistrat un mort, sergentul Iosif Gabor, și doi răniți. Pentru cunoașterea acelor evenimente dispunem de un bogat material informativ păstrat în arhivele Armatei Române, dar și de relatările la cald din ziarul „Sfatul".

În editorialul ziarului „Sfatul" nr. 2-3/11 ianuarie 1919, în cuvinte calde, cu o retorică specifică epocii, sub semnătura lui dr. Titu Doroș este elogiată Armata Română și acțiunea ei de eliberare a Maramureșului. Tot în acest număr sunt descrise cu amănunte funeraliile sergentului - erou Iosif Gabor, fost rănit și supraviețuitor al Bătăliei de la Oituz, dar căzut pentru eliberarea Maramureșului. La prohodul ținut în biserica românească, au slujit preotul ortodox al regimentului din care a făcut parte sergentul, împreună cu preoții greco-catolici români din Sighet, iar sicriul a fost purtat pe arme de către camarazii lui până la cimitir. Comandantul Regimentului, colonelul Gheorghiu l-a plâns pe cel căzut, „așa cum un tată își plânge fiul", mai consemnează Ioan Bilțiu Dăncuș în „Sfatul"[9]. Apoi, în numărul următor al „Sfatului" sunt publicate listele cu cei care au donat sume de bani pentru ajutorarea văduvei lui Iosif Gabor și a copilului său rămas orfan. Impresionează mobilizarea realizată de către preotul Iuliu Ardelean din Văleni, unde s-au strâns peste 2.000 de coroane.

Una peste alta, editorii ziarului par a fi de-a dreptul vizionari, cu privire la valoarea documentară pe care o poate căpăta această publicație pentru viitor. Mai în glumă, mai în serios, ei scriu negru pe alb: „Voim ca numerele Sfatului să fie adunate, să fie făcute o carte și cetite și mai târziu, de aceea i-am dat forma asta mică"[10].

4. Comportarea armatelormaghiare și ucrainiene dincolo de linia de demarcație. Adevărul despre „Divizia secuiască"

Imediat după proclamarea Unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia și în prima parte a anului 1919, Ungaria nu s-a putut împăca nicidecum cu ideea că Transilvania a decis, prin populația română majoritară, alipirea la Regatul României. A încercat mai întâi păstrarea Transilvaniei cu mijloace propagandistice în interior și diplomatice în exterior și, văzând că acestea nu dat rezultatul dorit, a recurs la violență și forța armată. În acest context, în Ungaria câștigă teren mișcarea comunistă a lui Béla Kun. Inițial acesta își disimulează cu grijă intențiile comuniste internaționaliste și joacă cu succes cartea ultranaționalistă maghiară, promițând re-aducerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. Atrage de partea sa și Divizia de secui din Transilvania, este acceptat de către unele cercuri conducătoare de la Budapesta și văzut ca un „salvator" al națiunii maghiare[11].

În perioada ianuarie - martie 1919, Armata Română din Transilvania era staționată pe o linie de demarcație provizorie, care trecea de la sud la nord prin localitățile Lugoj-Brad-Câmpeni-Ciucea-Zalău-Baia Mare-Sighet, în așteptarea hotărârilor Conferinței de Pace de la Paris. Dar, pentru a-și dovedi intențiile de refacere a „Ungariei Mari", Béla Kun ordonă formațiunilor sale paramilitare terorizarea și asasinarea a mii de români aflați la vestul aliniamentului de contact dintre trupele române și cele maghiare. În ceea ce privește Maramureșul, aici nu mai erau probleme, pentru că aici a fost intrat deja Armata Română, încă de la începutul lunii ianuarie 1919. Dar problema gravă era că linia de demarcație pe care trebuia să staționeze Armata Română trecea numai puțin pe la vest de Sighet, pe la podul de cale ferată de la Câmpulung la Tisa-Taras. Localitatea pur românească Săpânța rămăsese dincolo de linia de demarcație, în Ungaria, și deci la discreția formațiunilor paramilitare bolșevice maghiare și ucrainiene.

Despre teroarea la care a fost supusă Săpânța și asasinatele comise acolo aflăm amănunte din ziarul „Sfatul". Mai întâi ni se relatează că doi studenți teologi, Ovidiu Lupan și Paul Șerban, au vrut să meargă la Gherla, pentru continuarea studiilor. Pe atunci deplasarea de la Sighet la Gherla cu trenul se făcea via Câmpulung la Tisa - Halmeu-Satu Mare-Baia -Dej. Cei doi, deși aveau un „scop nevinovat" al călătoriei lor, au fost dați jos în gara din Satu Mare și au fost „maltratați în chipul cel mai barbar de către bandele săcuiești"[12]. Apoi, în satul Săpânța, „[..] în săptămâna trecută (15-22 februarie - n.n.), se lățise vestea că se apropie bande ungurești [...]. Nopți de-a rândul au vegheat săpânțenii, înarmați cu coase și furci, să le ieie voia ungurilor de a ocupa comune românești. În dimineața de 27 faur [14 februarie pe stil nou], după ce locuitorii înarmați după o noapte de veghe au început să se împrăștie pe la locuințe în speranța că nu-i amenință nici o primejdie, se ivește pe neașteptate o bandă în număr de 100-120. Lucrul prim le-a fost să încunjure casa parochială și să-l caute pe preotul Balya, căruia îi succese să fugă chiar în acel moment. În furia lor că nu au reușit să pună mâna pe preot, au început a maltrata familia preotului [între altele luându-i tot „fruptul", respectiv carnea depozitată în cămară]. Pe învățătorul Mihai Șerban, om bătrân și bolnav l-au bătut, furându-i toată carnea și slănina de la un porc ce l-a fost tăiat nu demult. Au dezarmat și deținut pe toți gardiștii [români], care încă au fost bătuți"[13].

Și încă: „Săcuii își fac de cap în Săpânța [...] le strâng de la români tot ce au în jurul căsii, iar la urmă își bat joc de năcazul omului. Unei biete femei văduve, Pop Ileana Vlădicoaie i-au dus 50 de ouă. Femeiea îl roagă să-i plătească pentru ele, ungurul mărinimos îi dă un bilet [femeii care nu știa să citească], în care recunoaște că a cumpărat ouăle pe care a plătit 24 coroane [și o trmite la comandant]. Femeia se prezintă cu biletul la comandant pentru a-și primi plata, unde este însă împroșcată afară, că de ce cere de două ori prețul. Tot așa, lui Pop Toader a lui Dumitru Muscalul i-au dus slănina de la 2 porci și acesta a primit un bilet [cu care să meargă la comandant], în care era îndrumat să meargă după plată la... Dumnezeu! Au spart și prăvălia sătească, ducând 5 saci de fărină și 2.000 coroane"[14].

De unde proveneau de fapt aceste „bande de secui" în Maramureș? Exista o Divizie secuiască, considerată ca fiind o mare unitate de elită a Armatei Austro-Ungare, care a trecut de partea bolșevicului Bela Kun. Această divizie, gata în orice moment să atace Armata Română, era staționată pe Valea Tisei, între Câmpulung la Tisa și Hust, și avea în total aproximativ 6.000 de militari, dotată cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere), un tren blindat și cuprindea Reg. 1 Secui „Cap de mort" (1.700 oameni), Reg. 12 Honvezi şi o parte din Reg. 1 Secui (2.400 oameni) şi 2.000 de oameni în curs de mobilizare[15]. După ce Ungaria sovietică condusă de către bolșevicul Bela Kun declară război României, la data de 16 aprilie 1919, această divizie, despre care se spune până azi, în fals, în propaganda maghiară în special din secuime cum că nu ar fi fost învinsă niciodată, este împinsă de către Armata Română pe aliniamente succesive spre interiorul Ungariei, până în zona Mateszalka-Nyiregyhaza, unde zece zile mai târziu, pe 27 aprilie este complet încercuită de către detașamentul colonelului Ioan și se predă necondiționat. Armata Română a făcut atunci capturi impresionante: 477 ofițeri și 4.500 de soldați făcuți prizonieri, 800 de cai, 23 de tunuri, 116 mitraliere, peste 4.500 de arme diferite, trenuri blindate, divers material de război[16]. Acesta a fost adevăratul sfârșit fără glorie al Diviziei secuiești, ale cărei fapte de vitejie au constat, cel puțin în Maramureș, în furatul slăninii de la țăranul român.

În fața acestui pericol iminent, Președintele Marelui Sfat Național Român de la Sibiu Iuliu Maniu ordonă chemarea sub arme a tuturor tinerilor în vârstă de 21, 22 și 23 de ani, fapt amplu relatat și comentat pozitiv-convingător în articolul de fond al ziarului „Sfatul"[17].

- Va urma -

------------------------------------------------
[1] Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureşului, Tipografia ziarului „Universul", Bucureşti, 1940, p. 237.
[2] Ziarul „Sfatul", anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 4.
[5] Ziarul „Sfatul", anul I, nr. 2 /14 dec. 1918, pag. 4.
[6] Alexandru Filipașcu, op. cit., pag. 236.
[7] Dr. Laurențiu Batin, Armata și Biserica Ortodoxă în Maramureșul interbelic, Vol. I, Ed. Limes, Cluj, 2016, p. 37.
[8] Idem, pag. 38.
[9] Ziarul „Sfatul" an II, nr. 2-3 / 11 ian. 1919, p. 5.
[10] Ziarul „Sfatul", nr. 8 / 15 februarie 1919, p. 4.
[11] Vezi Nicolae Iuga, în: http://www.art-emis.ro/istorie/4587-ungaria-ar-trebui-sa-mulumeasca-public-romaniei-si-armatei-romane.html
[12] Ziarul „Sfatul", nr. 7/ 8 februarie 1919, pag. 4.
[13] Ziarul „Sfatul", nr. 9/22 feb. 1919, pag. 4.
[14] Ziarul „Sfatul", nr. 10 / 1 martie 1919, pag. 4.
[15] http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
[16] http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
[17] Ziarul „Sfatul", nr. 9 / 22 feb. 1919, pag. 1.

footer