Revista Art-emis
„Procesul Marii Trădări Naţionale” - „Procesul” şi sentinţa PDF Imprimare Email
Gabriela Vasilescu   
Miercuri, 06 Iulie 2011 21:31
Vasilescu Gabriela„Fiecare trebuie să ne luăm răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se poate întâmpla să greşim, dar să răspundem ! Să nu ţinem ţara în loc de teama că vom răspunde mai târziu. Dacă suntem de bună credinţă în actele noastre, istoria nu ne poate condamna." - aşa gândea în anul 1940 generalul Ion Antonescu. Cel care, în calitate de Conducător al Statului, a condus timp de patru ani destinele României. O părere total diferită de aceea a aşa-numitului „Tribunal al Poporului", emisă în ziua de 17 mai 1946, în urma a ceea ce s-a numit la acea vreme: Procesul Marii Trădări Naţionale - un proces prin care s-a urmărit de fapt „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării"[1]. Din cei 24 de acuzaţi, 13 au fost condamnaţi la moarte, 6 dintre ei în contumacie (între care Horia Sima). Ceilalţi 7 condamnaţi (aflaţi în ţară în acel moment), au fost: mareşalul Ion Antonescu (Conducătorul Statului), profesorul universitar Mihai Antonescu (vice-preşedintele Consiliului de Miniştri), profesorul Gheorghe Alexianu (guvernatorul Transnistriei), generalul (Picky) Constantin Vasiliu (subsecretar de stat la Ministerul de Interne, comandantul Jandarmeriei Române), Eugen Cristescu (şeful Serviciului Special de Informaţii), Radu Lecca (comisarul guvernului pe problemele evreieşti) şi generalul Constantin Pantazi (ministrul de Război).

După cum am mai amintit, nu mi-am propus evaluări sau verdicte asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unora sau altora dintre părţile implicate în procesul din 1946. Această misiune e bine să o lăsăm în seama Istoriei, şi de ce nu, a Justiţiei. Ele fiind în final, singurele în măsură să judece. Nu putem însă trece cu vederea, atunci când Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare împotriva unor hotărâri prin care au fost condamnate opt persoane ce au făcut parte din guvernul condus de Ion Antonescu, ecourile nu au fost tocmai favorabile. Astfel, sub presiunea unei scrisori semnate de doi politicieni americani, recursul în anulare nu a mai fost atacat. Cu alte cuvinte, ieri Moscova, astăzi Washingtonul. Şi astfel, „Istoria se repetă, acest lucru este unul din defectele ei." Corect ar fi însă, ca fiecare naţiune să aibă dreptul să-şi judece singură eroii. După modul în care aceştia au slujit interesele ei. Iar fiecare popor, ar trebui să aibă grijă, ca judecata faţă de propriii eroi să nu-i fie impusă din afară, de altcineva, străin de interesele sale. Fiindcă - după cum afirma într-un articol istoricul Florin Constantiniu - „La urma urmei, şi românii, dar şi alte popoare din Europa de Est, incluse în sfera de hegemonie a Moscovei, ar putea trimite scrisori liderilor americani şi britanici pentru a le cere să condamne cele două monumente de ipocrizie care au fost Roosevelt şi Churchill"[2].

Revenind, la Procesul Marii Trădări Naţionale specificăm că a început în ziua de 6 mai 1946, şi a durat 11 zile. Conform memoriilor lui Gheorghe Magherescu, ştirea aceasta i-a luat pe români pe neaşteptate, mulţi crezând că Ion Antonescu a fost omorât. O afirmaţie puţin probabilă, pentru că, deşi Mareşalul fusese adus în ţară cu puţin timp înaintea procesului, întocmirea „Actului de acuzare" a început în februarie 1945, conform „Jurnalelor" Consiliului de Miniştri nr. 188 şi nr. 189. Documente ce au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 38/16 februarie 1945. Mai mult chiar, data coincide şi cu începerea arestării unora dintre viitorii acuzaţi care se mai aflau în ţară. În legătură însă cu atmosfera în care s-au desfăşurat lucrările procesului, memoriile aceluiaşi Gheorghe Magherescu, par să respecte realitatea. Ele sunt confirmate de lucrarea „Procesul marii trădări naţionale", de înregistrările audio şi video făcute cu acest prilej, precum şi de relatările unor reprezentanţi ai presei străine prezenţi în acele zile la Bucureşti. Astfel, conform declaraţiilor celor prezenţi, la proces puteai intra în baza unei invitaţii, care nu era deloc uşor de obţinut. Din aceasta cauză, sala Tribunalului din Ştirbey Vodă a avut o asistenţă limitată şi bineînţeles, preferenţială. Dar pentru a rememora oarecum, atmosfera acelor zile tensionate, trebuie să amintim că s-a făcut totul pentru a-l blama pe Mareşalul Ion Antonescu. Şi s-au găsit şi români care să îndeplinească această sarcină. Ce să mai spunem? Să mai spunem că atunci când apăreau acuzaţii în boxă, dimineaţa sau la reluarea şedinţelor, se ţipa şi se vocifera, scandându-se „Moarte criminalilor; la spânzurătoare!?"

Toate dovezile conduc la concluzia că procesul intentat lui Ion Antonescu şi miniştrilor săi, a fost unul politic. Judecarea şi condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944, fiind în fapt un act stabilit şi impus de sovietici, însă înfăptuit cu largul concurs al autorităţilor române. Totuşi, de ce a fost nevoie de un asemenea proces? Dacă ar fi să dăm crezare celor spuse de Burton Berry (reprezentantul politic al S.U.A. la Bucureşti), prin telegrama din 3 mai 1946, adresată Departamentului de Stat american, procesul a fost „organizat pentru a constitui un capital electoral guvernului, în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiilor lor" pe Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Ca urmare, s-a mers până într-acolo, încât, susţine Burton Berry, Mareşalului şi lui Mihai Antonescu i „s-ar fi promis o sentinţă mai blândă dacă îi vor implica pe Maniu şi Brătianu în timpul procesului"[3]. Se pare că propriu-zisa condamnare a miniştrilor lui Ion Antonescu a fost o chestiune secundară, guvernanţii de atunci urmărind şi o implicare a liderilor partidelor politice în proces. Mareşalul Ion Antonescu s-a dovedit a fi însă „eroul principal", iar acuzaţilor chiar li s-a sugerat la un moment dat să-i implice şi pe liderii partidelor istorice, ca şi ei, la rândul lor, să fie traşi la răspundere. Numai că fiind conştienţi de miză, nici Ion Antonescu, nici Mihai Antonescu, nu au intrat în perfidul joc. Astfel, se explică gestul şefului Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, care, după ce şi-a încheiat mărturia, s-a oprit lângă banca acuzaţilor şi a dat mâna cu cei doi. Dar care a fost cea mai gravă crimă de război şi totodată de trădare a intereselor poporului român, considerată desigur de către „Tribunalul Poporului"? Ei bine, „Războiul anti-sovietic". Bineînţeles că s-a "uitat" să se precizeze cu acea ocazie, faptul că în vara anului 1940 Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi cucerit o parte din teritoriul naţional ce aparţinea României. După cum reiese, din simpla cercetare a documentelor de arhivă, intrarea ţării noastre în război, nu a fost gândită şi dorită doar de Ion Antonescu, ci şi de cel ce a fost atunci regele Mihai (care i-a înaintat lui Ion Antonescu o scrisoare de mulţumire în care nota: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi Codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către dumneavoastră, domnule general, şi către ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător domnule general, pentru că numai prin muncă, tărie şi stăruinţă a domniei voastre, Neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru veşnicie, dreptele graniţe ale Neamului.". O poziţie asemănătoare au avut-o şi Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu, dar şi alţi reprezentanţi ai forţelor politice interne. Ceea ce înseamnă că, la 22 iunie 1941, nu generalul Ion Antonescu a târât ţara în război alături de Germania, ci întreaga Naţiune a dorit acest război şi şi-au arătat asentimentul faţă de această acţiune, pentru că acel război era dus pentru eliberarea teritoriilor naţionale. Pe parcurs însă, odată cu apariţia eşecurilor pe Frontul de Est (alături de Germania), disensiunile s-au accentuat. Totuşi, în Procesul Marii Trădări Naţionale, doar Ion Antonescu a fost condamnat la moarte, nu şi liderii politici.

A mai fost apoi condamnat la detenţiune grea pe viaţă, pentru că, „militând pentru hitlerism sau fascism", a permis trupelor germane să intre în România. O afirmaţie total falsă. Mai întâi că Mareşalul nu a militat nici pentru hitlerism şi nici pentru fascism, ba chiar a reprimat o mişcare pe care a scos-o în afara legii. Iar apoi, nu el a fost cel care a propus Germaniei să acorde ajutor militar şi economic Românie, ci regele Carol al II lea. Şi astfel, ne aflăm din nou în faţa unei dileme, după cum notează Traian Golea în „Regizarea unei condamnări a poporului român". Pentru că, „Dacă Ion Antonescu este acuzat de a fi fost «fascist» şi «criminal de război» numai pentru că s-a aliat cu Germania lui Hitler în războiul pentru recucerirea Basarabiei, atunci şi Roosevelt şi Churchill pot fi acuzaţi că ar fi comunişti pentru că s-au aliat cu dictatorul Stalin şi cu regimul său comunist împotriva lumii libere şi creştine."[6] În Justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o probă"[4]. Cu toate acestea însă, Ion Antonescu a fost condamnat la 20 de ani temniţă grea, pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război. „Probabil «tratamentul inuman» a constat în neacordarea prizonierilor sovietici decât a unor norme de hrănire egale cu ale soldatului român."[5] Recitind interogatoriile stenografiate ale acuzaţilor, atrage atenţia faptul că la toate întrebările adresate de preşedintele completului de judecată, cât şi de „acuzatorii publici", toţi au răspuns cu demnitate. Deseori aceste răspunsuri nu au putut fi combătute. Şi vă asigurăm că s-au încercat toate metodele. Fiindcă, „Exasperaţi de lipsa de eficienţă a interogatoriilor - după cum notează Ioan Dan (fost Procuror general al României), în cartea sa „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu - „acuzatorii publici recurgeau la fel de fel de întrebări care se doreau a fi încuietoare, dar care, eşuau la fel ca şi celelalte."[7] Ca exemplu, am ales poziţia acuzatorului public Ion Stoican. Acesta, după 56 de întrebări adresate de preşedinte Mareşalului, a ţinut să afle de ce Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad. Răspunsul pe care l-a dat mareşalul Antonescu, ne scuteşte de orice comentariu: „Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi." Acest răspuns, la fel ca şi multe altele, a rămas fără replică. Totuşi, sentinţa a fost implacabilă. Mareşalul Ion Antonescu a fost trimis în judecată, pentru că ar fi comis toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. şi a fost condamnat de patru ori la 20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la moarte.

Procesul marii tradari nationaleOdată procesul încheiat, la 17 mai 1946, acuzaţii au solicitat recurs. Începând cu această dată, nu greşim dacă am spune că s-a încercat stabilirea unor recorduri în Justiţia românească. Astfel, sentinţa (compusă din 135 de pagini dactilografiate) a fost gata la 19 mai. La 20 mai, dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul de judecare a recursurilor s-a fixat pentru 25 mai, iar decizia finală a fost dată la sfârşitul lunii. Prin Decretul 21/31 mai 1946, toate recursurile au fost respinse, sentinţa rămânând definitivă. Şi dacă nu v-am convins încă de recordul stabilit atunci de Justiţia română, mai adăugăm faptul că, la judecarea recursurilor au participat şi doi magistraţi decedaţi la data respectivă: Dimitrie Apostolide şi Ion Mureşeanu. Au existat şi cereri de graţiere, inclusiv din partea mamei lui Ion Antonescu, dar poziţia adoptată de fostul suveran Mihai după 1990, a dat naştere la unele confuzii. „Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i." - cam în această sferă credem că s-ar putea încadra, interviul acordat în anul 1991 istoricului Mircea Ciobanu, în care ex-regele afirma: „Decizia fusese luată încă dinaintea aducerii Mareşalului la Bucureşti (9 aprilie 1946 - n.a.). Şi acum unii vor să spună că eu l-am omorât! Că Mareşalul a cerut graţierea. N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat ar fi refuzat-o. Numai cine nu l-a cunoscut, sau l-a cunoscut în felul subalternului care n-are discernământ când admiră şeful, poate să creadă altceva." Apelând la documente, constatăm însă că de fapt fostul suveran a vrut să spună că nu a existat o cerere scrisă personal de mâna Mareşalului, nu că nu a existat nici un fel de cerere. Pentru că tot el recunoaşte mai departe în interviul său către istoricul Mircea Ciobanu: „Nu a cerut graţierea, conform caracterului său inflexibil. Graţierea a cerut-o avocatul lui." Numai că, surpriză: se pare că fostul suveran a uitat să specifice ceva deosebit de important. Anume, în aceeaşi zi în care avocatul C. Paraschivescu-Bălăceanu a înaintat o cerere de graţiere ex-regelui Mihai din partea celui pe care îl reprezenta, a mai existat încă o solicitare de graţiere datată 31 mai 1946, chiar din partea lui Ion Antonescu.

„Majestate,
Subsemnatul, Ion Antonescu, arestat, fiind condamnat la moarte prin Sentinţa nr. din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului - cu respect supun Majestăţii Voastre prezenta cerere de graţiere a mea,- cu rugămintea de a o încuviinţa. Sunt, Majestate, acelaşi soldat credincios al Patriei şi al Majestăţii Voastre!
Ion Antonescu
Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României"[8]

Conform explicaţiilor oferite de domnul prof. univ. dr. Marcel Dumitru-Ciucă, cel ce s-a ocupat îndeaprope de publicarea tuturor documentelor ce privesc Procesul Mareşalului, dar şi a Stenogramelor şedinţelor Consiliului de Miniştri din timpul guvernării Ion Antonescu, textul cererii de graţiere este dactilografiat şi nu este urmat de semnătura autografă a lui Ion Antonescu, iar la numărul sentinţei este lăsat spaţiu liber. Înseamnă că cererea a fost făcută pe 17 mai de către avocaţi, dar a fost înaintată abia pe 31 mai regelui Mihai, care, peste ani, îşi justifică astfel gestul: „Dacă îl graţiam, Moscova şi comuniştii din România susţinuţi de armata sovietică, m-ar fi acuzat de nazism. Dacă nu l-aş fi graţiat, mi-ar fi impus opinia că nu sunt patriot. Oricum aş fi procedat, pe oriunde ai fi luat-o, ar fi fost dezavantajos." Cam acestea au fost evenimentele şi faptele din timpul procesului din mai 1946, intitulat Procesul Marii Trădări Naţionale. „Un proces judiciar [...] care s-a desfăşurat în condiţiile unui total dispreţ faţă de legi" şi care, conform opiniei generalului Ioan Dan - „nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat.",[9] mai ales că, prin intermediul justiţiei s-au declarat şi judecat o serie de recursuri extraordinare, ajungându-se la achitarea unor persoane condamnate în anii anteriori. Este cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca şi mulţi alţii. S-ar putea replica aici că Mareşalul nu are nevoie să fie reabilitat. Se poate! Însă nu trebuie ignorat faptul că, în mai 1946, nu au fost judecaţi numai oamenii, a fost defăimat un regim întreg. Totodată, a fost atacat un principiu elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, cel mai grav fapt comis de Mareşalul Ion Antonescu a fost acela că a avut tăria să afirme, că: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică."
Şi a murit, chiar dacă numai o singură dată, la 1 iunie 1946, înainte să împlinească 64 de ani. Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici (ca de exemplu domnul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu), a fost „un spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au „cooperat din plin", căci cu toţii, au dovedit că au ştiut să moară!"[10] Pelicula cu scena execuţiei de la Jilava, „provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de „justiţiarii" anului 1946, ci faţă de „criminalii de război", cum au fost supranumiţi condamnaţii.[11]

La finalul acestor rânduri, aş propune celor ce au avut răbdarea să le parcurgă, să încerce să fie pentru un moment judecătorii acelor zile tensionate. Noi am pus la dispoziţie documente şi mărturii, sentinţa a fost pronunţată, însă verdictul vă aparţine. Pentru că, odată, trebuie să vină şi vremea când „Cu Istoria trebuie să ne împăcăm. Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem-nu vrem, «felia Antonescu» este o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi interesului istoricilor. Pentru că în privinţa legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele."[12]

[1] Ioan Dan – „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, pg. 7.
[2] Ziarul „Naţional”, nr. 144/ 29 noiembrie 1997, pg. 8.
[3] * * * Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Editura Saeculum I. O., Bucureşti 1995, vol. 1, pg. 22.
[4] Traian Golea – Regizarea unei condamnări a poporului român, Gazeta de Vest, martie 1996, pg. 5.
[5] Ioan Dan – „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, pg. 9.
[6] Op. cit., pg. .
[7] Idem.
[8] Arhivele Statului Bucureşti, Casa Regală, Diverse, Dosar 15/1946, fila 23
[9] Ioan Dan – „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993, pg. 10.
[10] Vezi pe larg Revista „Dosarele istoriei”, nr. 3 (31) 1999, pg. 33.
[11] Idem.
[12] Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu - cuvânt la lansarea „Stenogramele Consiliului de Miniştri - guvernarea Ion Antonescu” footer