Revista Art-emis
Teroarea ungurească din zonele Transilvaniei încă neocupate de armata română (1) PDF Imprimare Email
Vladimir Roşulescu   
Miercuri, 14 Martie 2018 14:17

15 martie Nem autonomia„Ca principală metodă de protest împotriva unirii Transilvaniei cu România, conducătorii maghiari şi secui au folosit asasinatul. Fie că erau de stânga sau de dreapta, aceştia au folosit această practică. Mai mult, pentru a-şi atinge scopul comun, liderii maghiari de stânga şi de dreapta colaborau în acţiunile antiromâneşti. Acest aspect - doar aparent curioscut - era bine marcat în epocă, fiind chiar subliniat de presa de peste Atlantic. „The New York Times", în 1919, menţiona: „Toţi aceşti «granzi», aceşti «Măria Sa» de unguri sunt unul ca şi celălalt. Nici mai buni nici mai răi. Dacă cochetează cu bolşevismul o fac cu scopul să frângă, dacă pot, pe cehoslovaci, români şi slavii de sud şi din distrugerea generală să recreeze vechiul stat unguresc, atâta de intolerant şi de meşteşugit, cu un guvern din, prin şi pentru unguri"[1].

Pe măsură ce crimele au fost cunoscute, ele au fost redate în diferite publicaţii.
„Neamul Românesc", din 8 ianuarie 1919, sub semnătura lui Volbură Poiană, publică articolul „Crima din Lăpuş": „În ziua de 5 decembrie 1918 (stil nou), era adunare mare la Lăpuş. Suflarea românească din împrejurimi cu înalt avânt lua parte la sărbătoare. Urechile tuturor s-au deschis să asculte ceea ce n-au ascultat părinţii de veacuri. Se comunicau hotărârile de la Adunarea de la Alba Iulia. Şi era zi de târg în Lăpuş. Îmbrăcaţi în haine mândre de paradă, păşeau stegarii în fruntea mulţimii. Ai fi zis că această mulţime vine să întâmpine pe Isus Hristos. Ea vine pentru ca să se audă bătaia ceasului Învierii celei de obşte. Părintele Ludu, protopopul, vorbeşte întâiul. El este cel primit şi ascultat cu lacrimi în ochi. Mii de glasuri strigau: « Aşa să trăiască neamul nostru ». Şi s-au înţeles, şi sufletele tuturor s-au umplut de bucurie mare... Dar, ochiul dracului pândeşte în umbră. Stegarii se prăbuşesc la pământ. Ţipete, vaiete şi mitraliere răpăiesc. Se prăbuşesc unii peste alţii, sânge pe piatra rece. Cad preoţi, cad învăţători, cad femei şi copii. Mor în marii zori ai luminii. Secuii s-au coborât din Băiuţ. Au ştiut de acea zi mare. Viermele părerii de rău le-a ros inima şi n-o puteau vindeca cu sângele vărsat nevinovat... Peste 40 (patruzeci) de morţi, mare parte din ei rostogoliţi în apa Lăpuşului, şi mai bine de o sută de răniţi, Se ridică umbra lui Vasile Filip. Om tânăr, român adevărat, ostaş vrednic, şi-o dat sfârşitul de-o potrivă cu Horea şi Cloşca. L-au prins în noaptea aceea, spre 6 decembrie... El striga: « Trăiască România Mare ». Şi l-au dus în bătăi şi ghionteli până la şcoală. Pălmuit şi scuipat. Acolo lângă morţii întinşi pe pietre, i-au cerut să strige: « Jos România Mare! ». Dar el tot mai tare striga dimpotrivă: « Trăiască România Mare!» Şi i-au scos ochii şi el mai tare striga: «Trăiască România Mare!». Şi i-au sfârtecat buzele şi el: « Trăiască România Mare! » Patruzeci şi patru de împunsături de baionetă în tot curatul lui trup l-au făcut să strige de patruzeci şi patru de ori: « Trăiască România Mare! »... Un glonte l-a culcat peste cadavre»".

„Neamul Românesc" din 20 februarie 1919, aducea ştirea arestării vicarului Romulus Marchiş, din Careii Mari, şi a protopopului Anton Băliban, din Unimăt, jud. Satu Mare, de către secui şi încarcerarea lor la Debreţin, împreună cu alţi 16 preoţi din zonă. Acelaşi ziar, la 21 februarie 1919, menţiona faptul că, în Banat, acolo unde armata sârbească se retrăgea, autorităţile ungureşti îşi ocupau vechile locuri în administraţie „săvârşind fărădelegi şi masacre asupra populaţiei româneşti". Se dădea ca exemplu satul Sardimat, unde fuseseră ucişi trei români şi alţi câteva sute schingiuiţi.

În „Neamul Românesc", din 23 februarie 1919 apare un interviu al lui Ion Clopoţel, redactor şef al ziarului „Românul", din Arad, refugiat la Bucureşti. Menţiona: „Până sâmbăta trecută, Consiliul Naţional Român de ka Arad a putut avea date complete despre 68 cazuri de ucidere, fie prin glonte, fie prin înjunghiere cu baioneta. Răniţii sunt mult mai mulţi şi nu sunt încă număraţi. Măcelurile cele mai mari s-au comis în Şiria, Hălmagiu şi Chişinău (Criş), din judeţul Arad".

In „Neamul Românesc", din 26 februarie 1919 se anunţa că trupele regulate maghiare au atacat comuna românească Săgeţel, din comitatul Bihorului, jefuind şi măcelărind populaţia. Garda Naţională Română a rezistat cu bărbăţie, luptându-se cu trupele ungureşti pe viaţă şi pe moarte. Măcelul a fost groaznic. Sunt peste 50 de români morţi şi 100 răniţi. Din Săgeţel, maghiarii au trecut, jefuind şi omorând la Şerbeşti: „Marea comună românească a avut aceeaşi soartă. Românii din jurul Beiuşului se refugiază îngroziţi în munţi".

Teritorii întinse care s-au unit la 1 Decembrie 1918 cu România se aflau, încă sub ocupaţia ungurilor. „Contele Karoly, preşedintele guvernului ungar a refuzat să-şi retragă trupele din această zonă, profitând de convenţia încheiată în 13 noiembrie 1918, la Belgrad, considerând Mureşul linie demarcaţională".

In zona ocupată de unguri „au fost urmăriţi şi vânaţi cei care au participat la adunarea de la Alba Iulia, aşa cum au declarat în ianuarie şi februarie 1919, Petru Tămaş din Poieni, Gheorghe Resteman din Bologa, Aurel Munteanu din Valea Drăganului, acesta din urmă descriind atrocităţile la care s-au dedat duşmanii, "mai cu seamă împotriva preoţilor, învăţătorilor şi gardiştilor (români)".

In urma protestelor româneşti a fost mutată linia de demarcaţie pe aliniamentul căii ferate Satu Mare-Oradea-Arad. „Dar guvernul lui Karoly mai bine a demisionat, decât să se retragă. Noul guvern prezidat de Şandor Garbai a emis un decret de moblizare generală trimiţând noi forţe militare în zonă, provocând ciocniri şi vărsări de sânge, declarând că Ungaria se află în stare de război cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat". Ungurii înarmaţi au devenit tot mai duri „iar gărzile româneşti nu le puteau ţine piept. Poienarii, bologanii, sebişenii şi ciucenii au căutat să-şi apere avutul". Teroarea avea să înceapă în aceste localităţi de către soldaţii din „Gărzile de oţel", „Gărzile roşii" şi alte elemente care aveau însemnul „Erdelyert" (Pentru Ardeal). Trimisul Parisului la faţa locului a aflat, din informări, rapoarte şi declaraţii, că în localităţile Valea Drăganului, Poieni, Ciucea, Bologa şi Huedin, au săvârşit atrocităţi soldaţii din Regimentul 21 ungar, Batalionul secuiesc şi foştii jandarmi."

Aurel Munteanu, preot în Valea Drăganului scria în 1/14 februarie 1919: „S-au început vremuri grele, din cauza vandalismului săvârşit, ce încă se continuă de trupele ungureşti în retragere spre ţara ungurească". Documentele din acele zile prezintă liste cu zeci de familii de la care s-au luat alimente, ţesături, îmbrăcăminte, numele celor bătuţi, precum şi a celor omorâţi. Primele victime, care au căzut în 2 ianuarie 1919 au fost doi ţărani din Morlaca, Ioan Cobârzan, un tânăr abia scăpat de armată şi Ioan Lucaciu al Dascălului, omorâţi în Huedin, unu din ei fiind „aruncat în focul locomotivei deşi era pe jumătate viu". Alţi morlăcani au rămas cu sechele adânci pentru tot restul vieţii: Teodor Andro bătut până la desfigurare, Anuţa Deac rămasă fără vedere".

„Armata română aflând de aceste acte de cruzime şi-a grăbit înaintarea spre Huedin, iar armata ungară s-a retras la Poieni, Valea Drăganului, Ciucea şi Bucea. În Ciucea un grup de ţărani din Valea Drăganului a fost prins. aptivii au fost duși în biserică unde au fost dezbrăcaţi şi bătuţi până la sânge, printre ei fiind Nuţu Giurgiu, Luca Giurgiu, Pavel Stanciu şi Petru Giurgiu". „În aceeaşi zi, în Poieni armata duşmană s-a izbit de rezistenţa gărzii naţionale româneşti şi 20 de « roşiori » comandaţi de sergentul Nemeş. A doua zi, la 6 ianuarie 1919, la cererea sublocotenentului român I. Cadar din Ciucea, garda din Valea Drăganului s-a deplasat acolo deoarece câţiva români au fost schingiuiţi. Intervenţia energică a acestora a dus la retragerea armatelor ungureşti la Negreni. Dar în 7 ianuarie garda română şi militarii au făcut imprudenţa de a se retrage, ceea ce a adus la reocuparea localităţii în 8 ianuarie, cu consecinţe dure pentru ciuceni. De aici, ungurii au înaintat la Poieni şi Valea Drăganului. În Drăgan l-au prins pe sergentul Ioan Buce « l-au bătut şi l-au pus să-şi sape singur groapa, i-au tăiat mâinile, l-au străpuns cu baionetele, scoţându-i ochii, l-au lovit peste cap sărindu-i creerii, apoi tâindu-l bucăţi l-au îngropat »".

„La 10 ianuarie 1919 l-au căutat pe preotul Aurel Munteanu care participase la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al Despărţământului Hudin al Astrei, cu gândul să-l lichideze dar negăsindu-l acasă au luat ceea ce se putea lua, iar restul au distrus provocându-i o pagubă de 300.000 coroane. Apoi s-au dedat la prădarea satului luând cereale, haine, obiecte de valore, pe care le-au trimis la Ciucea, Punându-le în vagoane le-au trimis spre vest. Cei care au opus rezistenţă au fost bătuţi, unii omorâţi. Au împuşcat pe tănărul de 17 ani Gavril Giurgiu, pe Gavril Urs de 60 de ani, iar o văduvă de 70 de ani au străpuns-o în inimă cu baioneta pentru că n-a voit să dea ultimul ţol. Au mai fost împuşcaţi, scăpând cu răni adânci: Teodor Giurgiu, Vasile Teuca a Codrii, Teodor Blaga, Ioan Giurgiu şi Ioan Roşca".

„Ajunşi în comuna Poieni au procedat similar. Printre cei împuşcaţi s-a aflat şi tânărul Mihai Petruţ, despre care, tatăl său declara în 7 februarie 1919: « scotea vitele la apă şi l-au împuşcat în faţa casei ». La data de 1 februarie 1919 ţăranca Irina Tămaş şi-a pierdut doi copii, pe Floarea şi Leontin. Ea a declarat în faţa a 7 martori: « Săcuii... ne-au ameninţat zi de zi... că vor nimici satul cu tunurile », In 1 februarie de pe dealul Pleş « grănadele şi obuzele răscoleau pământul [...] un obuz a nimerit casa noastră nimicind-o. În casă era fata mea Floarea, fiul meu Leontin şi bărbatul meu Teodor. Atât Floarea cât şi Leontin au rămas morţi pe loc, bărbatul meu a primit o rană grea la cap şi în partea dreaptă a grumazului. În sat artileria ungurească a nimicit o mulţime de case şi grajduri » ".

„Cea mai cutremurătoare moarte au provocat-o sublocotenentului Gheorghe Tămaş. Acesta încercând să se refugieze a fost prins, şi lângă gară a fost maltratat în mod barbar. Tatăl scrie în declaraţia dată că băiatul său la un moment dat « a cerut mai bine să-l împuşte şi să scape mai uşor de chinuri », nu l-au lăsat nici să zică rugăciunea, ba i-a luat şi 3.000 de coroane şi ceasul de aur. A doua zi, declară tatăl « mi-am găsit fiul îngropat până la brâu, partea superioară a capului era aplecată ajungând fruntea pe pământ. Era acoperit cu pietre, uscături şi gunoi. După ce a fost scos de aici s-a constatat că avea 7 împuşcături în piept şi foale şi cel puţin 20 de împunsături cu baioneta pe întreg corpul... Nu mi-au permis să plâng în jurul cadavrului, nici să-i facem înmormântare creştinească ». Când s-a plâns comandantului ungur a primit replica: « No, vă mai trebuie România Mare? Acum voi veniţi la rând ». Declaraţia este semnată de părinţii victimei şi de 10 martori, din care 3 unguri".

„Şi în satul Bologa s-au săvârşit jafuri, bătăi şi schingiuiri, ba şi omoruri, ele fiind descrise într-un proces-verbal din 25 ianuarie 1919, semnat de Aurel Petrişor. Sunt înşirate 16 familii prădate, iar autenticitatea celor înscrise este adeverită cu 10 de semnături, Întreaga purtare a ungurilor a fost scandaloasă, când luau banii ne ziceau « aceştia sunt bani ungureşti, încoace cu ei, iar voi mergeţi în România Mare să vă dea alţi bani »". Pagubele realizate prin confiscarea bunurilor au fost evaluate la 600.000 coroane.

Un alt proces verbal se referă la maltratările, schingiuirile şi omorurile săvârşite în Bologa. George Reșteman, la cei 70 de ani ai săi a fost bătut cu patul puştii până a căzut în nesimţire. Ioan Potra și Ştefan Resteman, la fel. Pe tânărul Dumitru Baci, la care a fost găsit un tricolor „l-au silit să-l mănânce, iar apoi l-au dus legat, la vale şi l-au silit să bea apă după el. L-au lăsat să-şi revină cât de cât îndemându-l să ia calea codrului, ca să-l împuşte în cap".

In casa lui Ioan Brazdă au intrat să pedepsească întreaga familie deoarece a încartiruit membri ai gărzii româneşti. Întrucât Ioan Brazdă şi cei trei copii s-au refugiat în pădure au împuşcat-o pe Maria Brazdă, care cu răni adânci a ajuns la spitalul din Huedin unde a fost vizitată de generalul Petain, căruia i-a relatat ororile săvârşite la Bologa. Au mai fost bătuţi: Anica Potra, Anuţa Potra, Crăciun Potra, Ioan Mezei, Teodor Junc, iar pe Teodor Potra a Luchii „l-au împuns de 10 ori cu baioneta, apoi l-au scos în grădină şi l-au împuşcat în cap". În pădure a fost găsiţi împuşcaţi Gavrilă Urs, Gavril Brazdă şi Simion Pământaş, căruia i-au pus la cap sub formă de cruce puşca. La Bologa bilanţul sinistrului a fost următorul: 8 morţi, 14 bătuţi grav, 15 familii bătute şi jefuite, datele rezultând dintr-un proces-verbal semnat de 27 bologani, cu specificarea: „că cele de mai sus corespund adevărului întărim cu subscrierea proprie şi gata de a depune jurământ".

Prin intervenţia armatei române localităţile Bologa, Poieni şi Valea Drăganului au fost eliberate şi scutite de coşmar. Armatele române au ajuns la Ciucea unde au instalat 18 militari din Regimentul 11 « Siret ». Aceştia, fără să bănuiască o nouă răbufnire a urii ungurilor, pentru că trebuia să se retragă din Transilvania, au căzut în capcană în ziua de 15 aprilie 1919. Pe înălţimea numită « Parincii », garda roşie de la Budapesta « au ciuruit şi ucis pe cei 18 militari români »" - declaraţie semnată de « doi martori oculari » din Ciucea.

Petru Brudaşcu - preşedintele Consiliului naţional local şi Sabin Truţia au descris sinistrul: „Unuia i-au tăiat urechile, străpungându-l cu baioneta. Altuia i-au scos ochii şi l-au străpuns apoi prin gât... La doi le-au tăiat urechile şi nasul. Pe alţi patru i-au chinuit în modul următor: le-au rupt fălcile, le-au sfâşiat picioarele şi mâinile... iar la alţi doi le-au sfâşiat stomacul scoţându-le intestinele şi întinzându-le peste gură. [...] Cadavrele au stat aşa patru zile neînmormântate. În ziua de Sfintele Paşti aproape tot satul a ieşit la locul unde zăceau trupurile schingiuite ale băieţilor noştri".

Lucreţia Barbul a relatat moartea tatălui său: „După ce ne-am instalat oarecum (la Vârfurile) ajutaţi de vecini şi prieteni, cu mobilă şi lucruri de împrumut, eu şi Eugen am plecat să-l căutăm pe tata. La Arad ni s-a spus c-a fost împuşcat în oraşul Mezötur de pe Câmpia ungurească, unde ne-am dus cu autobuzul pus la dispoziţie de vărul meu Eugen Costina. La primăria lui Mesötur am aflat că tata a fost prins în gara Chitihaza de către armata comunistă în retragere şi târât de ei până la Mesötur, unde tribunalul militar prezidat de ofiţerul Francisc Münich... (prim-ministru între 1958-1961) l-a condamnat la moarte prin glonţ, ca spion al armatei române, obligându-l să-şi sape singur groapa".
- Va urma -

----------------------------------------
[1] articol reluat în „America", an XIV, nr. 73, din 29 martie 1919.

footer