Revista Art-emis
„Eroii nu mor niciodată !” (2) PDF Imprimare Email
Dr. Iosif Niculescu (+)   
Miercuri, 28 Februarie 2018 13:52

Stalingrad 1942Istorie retrăită după 70 de ani de la bătălia de la Cotul Donului. Iosif Niculescu alias Iosif Dumitrescu vs Vasile Șoimaru. „Măcar unul dintre cei căzuţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt !"

Vasile Şoimaru : Acolo, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad s-au prăpădit circa 150 de mii de ostași români și, 70 de ani, cred eu, n-a fost nimeni acolo (dacă nu luăm în considerare vizita din anul 1949 în U.R.S.S., inclusiv cu escală pe bulevardul Stalin din oraşul Stalingrad, a lui Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al U.S.R., care n-a ajuns şi n-a călcat şi pe la Cotul Donului, care se află la 100 km spre Est de oraşul lui Stalin). Am căutat în presă, în cărți, monografii despre războiul de acolo și multe alte izvoare, în 70 de ani se pare că n-a călcat picior de român la Cotul Donului. Probabil că n-au fost acolo nici diplomaţii și nici măcar vreun spion român de azi... Aș fi foarte bucuros dacă măcar după această emisiune se va găsi cineva să spună: „Domnule, am fost și uite ce am văzut". Dar eu am ajuns acolo a doua oară: prima dată am fost în sudul Cotului Donului, la Kalaci pe Don, și am crezut că e suficient, dar când am privit filmul „Eroism și jertfă pe Frontul de Est" mi-am zis: „Nu, eu n-am văzut încă totul". Și cu prima ocazie, peste câteva luni am și plecat.

Pe 17 august 2012, am ajuns la Kletskaia. Când am trecut râul Cir, la vreo sută de kilometri de punctul final, Kletskaia, în stepă era încă soare, n-a plouat toată vara, era lumină, temperatură de 40 de grade. Dar când am ajuns acolo, pe dealul de deasupra orășelului, se întunecase de nu puteam filma panorama văii Donului și orășelul. Se părea că a căzut cerul peste Kletskaia. Ajungând în central orăşelului s-a pornit o ploaie torenţială mai rar întâlnită în aceste locuri. A plâns Dumnezeu de bucurie, probabil că, în sfârșit, a venit un român să-și „viziteze" frații după șapte decenii... Și când am ieșit din Kletskaia, vă spun sincer, nu am mai avut/simțit o victorie mai mare în viața mea, în cei peste 60 de ani trăiți până acum...

Iosif Niculescu : În sud, la Kalaci pe Don, tot români erau. Tot Cotul Donului era ținut doar de români. Italienii şi ungurii erau mai la nord de noi...

Vasile Şoimaru : La Raoul Șorban, în capitala sa lucrare, „Invazie de stafii" (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată - a II-a - compusă din 256.000 combatanţi, dintre care cca 150.000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându¬rile altor „naţionalităţi" (slovaci, şvabi, ruteni etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezas¬truoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezen¬tat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor un¬gare de maghiarizare a ţării"[2].

La cei 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii de români transilvăneni, maramureşeni, bănăţeni etc. din cadrul forțelor maghiare... Eu am căutat locurile unde au fost înmormântați și ei, ungurii, pentru că am citit în presa periodică că statul maghiar a ajuns acolo, la Don, și a inaugurat cimitire ale ostaşilor Armatei a II-a, pe când românii au treburi mai arzătoare acasă și n-au fost, n-au instalat acolo măcar o troiţă. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului...

Mi-e și rușine, mă uit cum se bat la București politicienii între ei, nu știu pentru ce se bat, ei cred că o să trăiască două vieți și a treia, dar nu-și dau seama că o să vină vremea când o să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ceea ce fac ei astăzi, pentru batjocura față de memoria celor 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în acele locuri de pe Frontul de Est. Zilnic se ciorovăiesc ca ultimii... în loc să caute și ei posibilitatea să se înțeleagă cu rușii, că toate cimitirele rusești sunt întregi şi îngrijite aici, în România, dar românii n-au nici unul acolo, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Numai în orașul Odesa există unul, dar și acela este „mascat" sub denumirea de „Cimitir german"... În Cehia, Slovacia, în Basarabia, au fost inaugurate cimitire de onoare pentru ostașii români, sigur, acolo este altă situație, dar cum s-a putut să nu se întreprindă nimic în Rusia și Ucraina?

Iosif Niculescu : La Cernicevskaia, a fost un aerodrom german pe care l-a apărat un batalion românesc în frunte cu un maior, Duțoiu, și nu au plecat de acolo până n-a căzut la datorie și ultimul ostaș român, inclusiv maiorul Duţoiu. Şi așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Gestul acestuia de mare vitejie, a fost recunoscut de însuşi Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul „Crucea de Fier cu briliante". A fost atunci un bombardament îngrozitor, dar şi de această dată am scăpat cu viață.

Vasile Şoimaru : Am încercat să găsesc stanița Cernicesvskaia, dar n-am găsit-o. Aerodromul era mai departe de front unde era mai liniște, dar după acel bombardament, probabil, staniţa a fost ştearsă de pe faţa pământului.

Iosif Niculescu : Dumnezeu m-a protejat, pentru că ce am spus eu aicea e numai o bucățică din tot ce am pătimit acolo, mai sunt și altele de spus. Și așa am descoperit, de exemplu, că mereu am fost sub apărarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, dacă aţi auzit de el, mare teolog și luptător pentru icoane, i s-a tăiat mâna dreaptă și limba ca să nu mai scrie și să nu mai vorbească. Și mi-am făcut o icoană a acestui sfânt, care m-a protejat acolo. De exemplu, într-o noapte mergeam, nu știam încotro, pentru că maiorul nostru, comandantul, am constatat, nu știa să citească busola. Și, El, Sfântul, m-a inspirat, am schimbat direcția și am salvat 2.000 de ostași la Kamensk, unde era podul peste Severski Doneț... Kamensk - înseamnă pe rusește piatră. La Kamensk era trecere peste Doneț și au făcut nemții un sistem sanitar de trenuri ca să evacueze răniții repede, pentru că rușii erau aproape, peste Doneț.

Într-o zi mi-am luat răspunderea și, repet înaintea lui Dumnezeu, am dat 2.000 de bilete de bolnavi, fără să fie bolnavi, și am evacuat 2.000 de români și i-am scăpat[3], pentru că a fost trădare și în armata germană. Au trimis nemții 14 divizii și în loc să le strângă și să atace odată cu 14 divizii, care reprezinta o forță mare, au băgat câte una. O băga, trecea Donețul și rușii pac, pac, o lichida, venea alta și așa au prăpădit aceste unități. Asta a fost o greșeală, mai curând trădare de Stat-Major. Cum bagi tucâte o divizie când ştii ce este dincolo, adică erau tancuri T-34?...

Am mai avut un moment eroic, când un sublocotenent de infanterie, Ailenei Constantin îl chema, orfan din Primul Război Mondial, mama lui era văduvă, bărbatul ei a murit tot pe front cu rușii, în 1917, și el a cerut și a plecat pe front voluntar. Şi când ne-am retras noi de acolo de la Doneț, el ne-a acoperit, cu o mitralieră, retragerea a două mii și ceva de oameni. El a stat pe o potecă între două văi și a tras cu mitraliera până l-au reperat rușii și au tras un proiectil. Nu s-a ales absolut nimic din el. Dar ne-a asigurat retragerea la două mii și ceva de oameni. Îmi zisese:
- Domnule doctor, a murit tata, voi muri și eu aici. Şi a murit acolo. Pulbere l-au făcut. Și exemple de eroism românesc acolo nu sunt puține și ceea ce vă zic eu nu sunt citate din luările de cuvânt ale oficialităților...

E greu să vorbim despre lucrurile astea. Fără să vreau, și la vârsta asta, când îmi aduc aminte de unele momente de acolo mă trec fiorii și mă podidesc lacrimile. Repet, cred că acolo sunt moaștele unui sfânt. Dacă aveți entuziasm și forță, domnule Șoimaru, să vă duceți acolo să căutați, pentru că știți ce a cerut Sfânta Paraschiva de la Iași, ca și Sfântul Dimitrie Basarabov. Au îngropat peste ea în cimitir pe altul, un marinar bolnav de holeră, și s-a arătat unui călugăr din comuna respectivă și a spus:
- Luați-l pe ăla de deasupra mea.
S-a arătat de mai multe ori și s-a săpat acolo. Au găsit sfintele moaște ale Sfintei Paraschiva.
Am un nepot care lucrează în domeniul metalurgiei și mi-a promis că dacă am nevoie îmi face o cruce de fier. Când veţi mai merge acolo, la Cotul Donului, puteți s-o duceți?

Vasile Şoimaru : Pentru că Dumneavoastră, fără să ne vedem și să vorbim vreodată, m-ați convins să merg la Kletskaia, să instalez o cruce și un tricolor. Tot Dumneavoastră m-ați adus azi aici, la București, în ziua Dumneavoastră de naștere. Un om simplu nu poate face așa ceva. De ce nu ne dați voie să credem așa? Crucea va trebui s-o duc dezasamblată ca să nu am probleme cu ucrainenii și cu rușii la granițe, ca să pot s-o asamblez acolo. Ne mai gândim. Până la centenarul Dvs. mai avem de trăit doi ani și ne mai gândim până atunci cum să vă fac un cadou la frumoasa aniversare de 100 de ani.

Iosif Niculescu : Ce este foarte important în momentul de față, din punct de vedere religios, este că în Grecia este un efort extraordinar de a se desființa Muntele Athos, sub motivul să-l facă zonă turistică, chipurile, ca să câștige țara bani. Cum să fie desființat Muntele Athos, doar acolo a fost Maica Domnului. Prima biserică creștină pe teritoriul Europei este acolo. Acolo a fost Maica Domnului, a naufragiat, ca să zic așa, cu Sfântul Ioan și au făcut o biserică și au întemeiat creștinismul pe pământul european la anul 39-40 al erei creștine și masoneria de azi vrea să desființeze acest Sfânt Munte. Criza din Grecia are, fără discuție și scopul acesta. Eu am fost la cele două muzee de arheologie de la Salonic și de la Athena, păi ce au grecii acolo e 500 de miliarde de euro. Fel de fel de piese, statui, scoase de acolo, tezaur adevărat. Alea dacă s-ar vinde ar scoate toată datoria. Asta e numai planul ca să desființeze ortodoxia grecească. Pentru că majoritatea episcopilor greci sunt masoni. Dacă știți ce înseamnă masonerie...

Se lucrează la izgonirea Maicii Domnului din biserică, pentru că dacă n-arIosif Niculescu-Roxana Iorgulescu-Bandrabur Vasile Soimaru fi fost Maica Domnului, nu ar fi fost creștinismul, pentru că puritatea ei spirituală și trupească, fără discuții, a fost așa de mare, încât a făcut posibilă prezența Fiului lui Dumnezeu. Și Ea nu a putut să fie nici ispitită, nu să facă păcat, de aceea antihrist nu are putere asupra Ei. El are putere asupra sfinților, care au fost oameni, au păcătuit și ei, mă rog, s-au pocăit, dar Ea n-a fost nici măcar ispitită. De aceea singura armă, singura forță împotriva lui antihrist este Maica Domnului. Poporul român trebuie să stea zi și noapte în genunchi înaintea Icoanei Maicii Domnului să se roage să ne apere, pentru că antihrist a pătruns deja în fortăreața românească, în biserică, unde au fost și mai sunt preoți comuniști.

Verigheta este simbolul iubirii, simbolul perfecțiunii. De când m-am căsătorit, din 1938, n-am scos-o de pe mână. Nevastă-mea a murit acum 10 ani. A făcut şase copii și i-a crescut cum a putut și ea, în vremurile alea grele. Ca să cumperi un palton trebuia să strângi 110 puncte și colectai de la unu 5, de la altul 10 ca să poți să-ți cumperi un palton. Așa a fost cu îmbrăcămintea după intrarea rușilor în România. Acum, sunt singur. Copiii mei: trei sunt plecați, unul e în Franța, unul în Germania și unul este tot pe undeva, iar trei sunt aici, în București.Îi aștept pe copii să vină la ziua mea, aceștia trei care sunt aici, în București. Termină serviciul și vin.

Pe Dumnezeu l-am descoperit şi înainte, și după, dar şi în timpul război. Iată cum a fost. Eu am făcut prima lucrare românească de meteopatologie. Am observat că la aceeași operație, să zicem, de apendicită, oameni comparabili ca vârstă, ca forță, făceau șoc operator deosebit, unii nu aveau nimic, alții mai rău. Și am făcut o cercetare să văd dacă factorii aceștia, presiunea atmosferică, umiditate, insolație, au vreo influență asupra șocului operator. Şi am făcut niște curbe; am fost la Institulul Meteorologic pentru asta. Am făcut comunicarea și am descoperit că grupa B3, care e specifică asiaticilor, face șocul cel mai mare la operații și atunci trebuie să-ți iei măsuri de precauție. Acolo am cunoscut pe un profesor de fizică, George Giurgea, era prin anii 1947-1948, și el zice:
- Domnule doctor, vreți să vă însoțesc până acasă?
El era mult mai în vârstă decât mine, și trebuia eu să-i propun asta, și-mi spune:
- Domnule doctor, să nu vă speriați, dar eu văd și dincolo.
- Și ce ați văzut?", întreb eu. Zice:
- Dumneavoastră sunteți negru până aproape de inimă, dacă se ridică negrul mai sus, muriți pe loc.
Într-adevăr, eram foarte tulburat cu presiunea de înscriere în partid și cu pericolul concedierii de la serviciu... Și, zice el:
- Duceți-vă la biserică și cereți preotului să vină să vă citească molitva Sfântului Vasile.

Am mers la biserică și am vorbit cu preotul respectiv, care a venit, mi-a citit și din acel moment m-am întors la Dumnezeu, m-am dus regulat la biserică și toate cele în legătură cu asta. În anul 1952 am depus cerere să fac cursurile fără frecvență ale Facultății de Teologie ca să mă fac preot, dar nu mi s-a aprobat. La cererea mea în privința asta, mi s-a spus să mă duc la Școala de cântăreți. Și m-am gândit: eu, doctor în științe medicale, asistent universitar, medic primar, și să mă mai duc și la școala de cântăreți de biserică? M-am dezis de acest îndemn...

Specializarea în medicină mi-am făcut-o în chirurgie generală. Dumnezeu are mare rol în vindecarea cancerului, pentru că boala cancerului este o boală a hibridizării, a corcirii, când două linii genetice se întâlnesc dar nu se potrivesc și canceroșii sunt fiii unei astfel de uniri, sunt hibrizi, cum se zice, adică moștenesc și de la tată, și de la mamă, dar care nu se potrivesc. Am descoperit lucrul acesta din literatură, bineînțeles, de la tutun. Tutunul are 16 varietăți, orice varietate încrucișată prin polenizare cu tulpina fundamentală, cu mahorca asta, face cancer. După ce m-am întors în București, că și asta a fost o poveste mare, în 1979 mi-au dărâmat casa, prima casă a mea din Mioveni, și după aceea m-am întors de la Racovița în București. De atunci, zi de zi am fost la Academie, la bibliotecă, și am studiat. Am zeci de dosare. Și când să mă apuc să punem în practică ceea ce am descoperit teoretic, m-am îmbolnăvit, sau m-au îmbolnăvit, de niște paraziți de nu pot ședea... E de râs. Am început să am mâncărimi la șezut. Fac analize și găsesc... De atunci până astăzi, nu știu cum, am fost inoculat cu șapte feluri de paraziți. Am luat la medicamente, mi-au distrus rinichii și nu am putut să mă mai ocup. S-a îmbolnăvit și nevastă-mea și a murit.

Am rămas singur și stau concluziile mele despre cancerul ganglionar, pe care nu le pot scrie că nici nu mai văd bine acuma. După război au fost în București foarte multe cazuri de boală Hodgkin, adică cancer ganglionar, aproape ca o epidemie. Pe mulți i-am vindecat cu metoda aceasta. Atunci am primit o scrisoare de la doi doctori englezi, care au citit comunicarea mea de la Facultatea de chirurgie, și m-au rugat să le dau niște amănunte despre tratamentul meu. Și când eu citeam scrisoarea, nu știam engleza decât cu dicționarul, sună soneria de la ușă. Au venit doi ofițeri de la Securitate la mine și m-au găsit cu scrisoarea englezilor în mână. Îmi zic:
- Bună ziua, tovarășe Iosif. Ați primit o scrisoare din Anglia?.
- Da, zic, iat-o.
- Știți că nu-i voie să aveți corespondență cu străinătatea?
Aşa s-a zis cu corespondența mea cu englezii și cu știința dată...

Vasile Şoimaru : Toate pozele de la Cotul Donului rămân la Dumneavoastră. Să aveți o amintire de la mine. Am să le public pe 19 noiembrie curent (2012) în presa de la Chișinău și București. Pe una din ele o s-o folosesc pe o copertă de carte, care deocamdată este un secret. Dar acest film al Dumneavoastră, care m-a impresionat foarte mult și care m-a făcut să plec pentru a doua oară la Cotul Donului, „Eroism și jertfă pe Frontul de Est", o lucrare finanțată de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca", îl voi promova cum pot mai bine... Consăteanca mea, acum stabilită la București, doamna prof. univ. dr. Zamfira Mihail, a fost în această vară la mormântul lui Arsenie Boca, la mănăstirea Prislop. Vara viitoare voi pleca și eu acolo ca, pe urmă, să pot merge și la Cotul Donului. Nu vreți să mergeți cu mine, domnule Niculescu? Mergem să ne rugăm pentru reîntregirea României.

Iosif Niculescu : La Sfânta Mănăstire, dacă mai rezist până atunci, merg. Știți de ce? Pentru că l-am rugat pe domnul Filip să dea un telefon acolo și să vorbească cu una din călugărițele pe care le cunoaște, să facă rugăciuni pentru Basarabia. Pentru că Părintele Boca a spus așa: după ce voi muri, veniți la mormântul meu că am să vă ajut mai bine decât vă pot ajuta de aici, de pe pământ. Și merg cu orice risc o fi, să ne rugăm pentru Basarabia...Da, pentru că neamul getic a făcut între Marea Baltică și Marea Neagră, pe Vistula și Nistru, de-a lungul mileniilor, zăvorul care a oprit invazia asiatică asupra Europei. Când au fost geții, urmașii lor din nord, lituanienii, urmașii lor din sud, basarabenii, care se numeau tirageți, cei de acolo se numeau samogeți, ei au apărat de la răsărit, Europa, care a putut să stea să-și vadă de treabă și să dezvolte creștinismul, știința, arta, cultura europeană.

În această zi în care împlinesc 98 de ani aş dori să-mi ajute Dumnezeu să pot reuși o modificare a Crezului și a numelui Domnului Iisus Hristos, care este greșit folosit de biserică și să șteargă din rugăciunea către Maica Domnului unde îi zice „femeie" care este o insultă la adresa Maicii Domnului: „Binecuvântată ești, Tu, între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău". Este o erezie și o insultă pentru că Maica Domnului nu a fost femeie. Maica Domnului a fost fecioară înainte, în timpul și după naștere. Ei nu i se poate aplica termenul de „femeie". Numele ei este Nemuritoarea Fecioară Maria.

Numele lui Iisus Hristos este o problemă teologică care mă depășește... Dar să se spună nu Domnul, Domnul nu este un nume, e un apelativ, ci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum evreii pronunțau Iahve și se rugau, Dumnezeu le împlinea orice cerere, și noi, când spunem Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne rugăm de ce e nevoie și ne ajută. Dar la numele, Domnul, nu răspunde pentru că el este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Roxana Iorgulescu-Bandrabur: Pe 19 noiembrie 2012, la 70 de ani de la momentul Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu și-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Nici nu avem noi nevoie de țara lor. Avem țara noastră, bogată și frumoasă. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu şi de preoți, aceştia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost.

Noi nu ne-am înțeles cu nemții până la urmă. Am asistat la scene oribile în retragere, se agățau și soldații români de camioanele lor să urce să se retragă și nemții cu picioarele, cu cizmele, le dădeau în cap românilor, să-i dea jos. Iar eu odată, într-o gazdă rusească, am găzduit în două camere, într-una am fost eu cu ordonanța și într-una au fost doi nemți. Şi stând la masă împreună, unul din nemți se juca cu niște gloanțe dum-dum. Eu zic:
- Domnule, ce faci cu astea? Nu e voie, este interzisă folosirea gloanțelor dum-dum". Vârful lor nu este ascuțit, este tăiat, și atunci ele nu fac rană mare la intrare dar la ieșire, în orice parte a corpului pe care o lovește e mortală. Și zice unul, nemțește, că ele-s pentru câini. Eu îi răspund că n-am văzut câini în Rusia. Dar el zice că rușii nu sunt oameni, ci câini; și mai zice să-l las cu „Doamne miluiește, Doamne miluiește"... Adică gloanțele erau pentru ruși. Eu m-am supărat pe el și zic:
- Domnule, dacă îi luați rusului rugăciunea creștin-ortodoxă, vom pierde la sigur războiul și este absolut neumană folosirea acestor gloanțe dum-dum. Desigur, n-au mai ținut cont de lecția mea de morală creștină până la pierderea războiului...

Când nu voi mai fi, aş vrea ca românii să-și aducă aminte de un pârlit de doctor ca mine, care a operat la țară cu ace de cusut nu cu ace chirurgicale, cu ațe de cusut cu fire de mătase din viermi pe care i-am crescut tot eu. Să-și aducă aminte de un doctor care și-a făcut treaba bine pentru că veneau de la mare distanță la mine la operații, nu se duceau la spitalul județean. Așa să rămân în memoria oamenilor...

27 septembrie 2012

Notă : Textul este o adaptare după discuţia din data de 27 septembrie 2012, în ajunul comemorării a 70 de ani de la începutul Tragediei Armatelor a III-a și a IV-a Române de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, unde s-au prăpădit 156 de mii de ostași români. dintre medicul Iosif Niculescu, veteran de război şi conf. univ. dr. Vasile Şoimaru. Veteranul Iosif Niculescu a mai trăit încă trei luni, când, în noaptea de revelion a anului 2013, a urcat la Ceruri.
În august 2017, în ajunul comemorării a 75 de ani de la tragica bătălie a Stalingradului, Vasile Șoimaru a mai făcut un drum, al patrulea, la Cotul Donului, Stalingrad, Câmpia Calmucă, dar și la Voronej, pe urmele Armatei a II-a maghiare și a VIII-a italiene, care ne-a promis să ne prezinte noi pagini și fotografii despre Tragedia română de la Cotul Donului. Le așteptăm cu nerăbdare. Consemnările aparţin jurnalistei Roxana Iorgulescu-Bandrabur.

--------------------------------------------
[2] Raoul Șorban, Editura Meridiane, 2003, p. 179.
[3] Vasile Şoimaru: a fost o coincidenţă pentru că a existat şi un ordin secret în acest sens, venit din ţară, probabil cu întârziere.

footer