Revista Art-emis
Arhitectura veche: elemente de simbolistică şi construcţii cu scop spiritual (1) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Miercuri, 31 Ianuarie 2018 15:34

Braţara şi lupul dacic„...Adevărul este că în realitate nu existã un domeniu profan care s-ar opune într-o oarecare manieră, domeniului sacru. Există doar un punct de vedere profan, care nu este propriu-zis nimic altceva decât punctul de vedere al ignoranţei". (René Guénon „Criza lumii moderne)

Arta zidirii la începuturile vremii noastre

Printre alte ctitorii „civile", cum ar fi palatele de reşedinţă, locuinţele populaţiei, locaţiile utilitare sau administrative ori cele ridicate cu scop militar (cetăţile de apărare, castelele şi fortificaţiile), poporul pelasgo-dacoromân a ridicat de-a lungul timpului şi foarte multe construcţii cu scop spiritual. Aceste acţiuni au vizat la începuturile vieţii „inteligente" alegerea unor amplasmente naturale, pentru a slăvi epifania Marelui Creator prin comunicare filosofică şi recunoaştere a propriei geneze. Marele Creator cu o reprezentare solară era deja omniprezent în conştiinţele trăitorilor de aici, după cum se poate deduce din acţiunile lor de raportare magico-religioasă şi de perpetuare a vieţii dincolo de mormânt. În geografia spirituală a poporului nostru au existat dintotdeauna structuri naturale izolate precum pădurile, peşterile, grotele, vârfurile munţilor Carpaţi care au fost prelucrate, amenajate şi adaptate încă din vechime, pentru utilizarea în scop magico-religios şi de contact cu Zeul Creator Suprem. Astfel, printre primele structuri megalitice cu rol funerar sau ritualic de contact, la fel ca pe întinsul întregii lumii „neolitice", s-au evidenţiat menhirele (între Baia de Criş şi Ţebea); (statui menhir în loc. Peceneaga), misterioasele dolmene, trovanţii (pietrele care cresc), tumulii, precum şi altarele de piatră întâlnite peste tot în Dacia Hiperboreană (de exemplu în ansamblul mânăstiri rupestre de la Şinca Veche construită la rândul ei peste primele aşezări „neolitice" spirituale şi supranumită până astăzi „Templul Ursitelor".

Încă din copilăria umanităţii la un moment dat, prin actul deprinderii, actul reflecţiei cognitive personale, cel al transmiterii învăţării religioase, iar mai apoi printr-o cunoaştere filosofică profundă, s-a ajuns la o înţelegere a mediului natural extern şi apoi la o explicaţie a trăirilor sufleteşti. Mai târziu, s-a ajuns chiar la performanţa unei descrieri comprehensive a relaţiilor dintre diversele grupuri de oameni sau a acestora cu Zeul Creator Suprem (cogito ergo sum), (foto, dreapta, sus Gânditorul şi perechea lui). Acest contact al oamenilor cu Zeul Creator şi această dare de seamă la nivel grupal a fost standardizată şi reprezentată conform cerinţelor zeilor şi spiritului creativ al artistului (se observă că Gânditorul avea o pereche de sex feminin. Foarte curios, dar nu existau doi „Gânditori" de sex masculin sau două reprezentări feminine, în repezentarea culturală a începutului originar, aşa cum se cere astăzi în gândirea corectă politic. Este clar că cei de pe atunci erau incorecţi politic). Sub acţiunea umană descătuşată de condiţionarea naturală s-au construit temple, biserici, troiţe, chiliile călugărilor pustnici, etc. Oamenii meditativi şi căutători ai acelui timp şi-au dăltuit în stâncă aşezămintele monahale, le-au ridicat din blocuri de calcar sau andezit ori din cărămidă arsă şi legată în mortar (mai rar, mânăstirile ori şcolile bisericeşti).

Construcţia şi amenajarea acestor lăcaşuri de cult a folosit, printre altele, activităţile de înfrăţire şi de spiritualizare a poporului român pe o direcţie verticală şi religioasă, dar şi pe orizontală, în planul social. Observăm că, încă din protoistorie s-a practicat amenajarea în scop spiritual şi religios a unor locaţii naturale, izolate şi misterioase. Putem exemplifica în acest sens mai cunoscutele ansambluri rupestre din munţii Buzăului, unde se găsesc construcţiile de la Agatonul Nou şi Agatonul Vechi. Cercetarea de profil a demonstrat că aceste aşezăminte creştine au fost reconstruite pe locul unor aşezări spirituale, a căror vechime se pierde în timpurile „neolitice". O dovadă clară a tendinţelor creatoare şi benefic-civilizatoare a strămoşilor noştri o aflăm în structura de organizare religioasă a Regatului Daciei. Preoţii daci sunt amintiţi de istoricul antic Strabon în lucrarea „Geografia", sub trei denumiri: kapnobataii, polistaii şi ktistaii. Termenul kapnobatai îi desemna pe „cei care umblă prin nori, sau prin fum". Erau denumiţi aşa deoarece aceşti asceţi enigmatici trăiau pe vârfurile înalte ale Carpaţilor, care erau mai mereu acoperite de nori şi ceaţă, realizând astfel contactul poporului cu zeii. Celibatari şi vegetarieni aceştia ar putea fi socotiţi şi înaintaşii sihaştrilor ortodocşi de mai târziu, care vieţuiau tot în munţi şi tot în aceleaşi condiţii de izolare extemă. Ktistaii, „întemeietorii de neam", erau acei iniţiaţi din casta preoţilor care practicau psihologia, meditaţia, filosofia şi medicina avansată. Aceşti învăţători activau mult mai aproape de marea masă a poporului având şi un contact permanent cu liderii naţiunii.

Plestoii sau Polistaii (polis-cetate, oraş), acest apelativ se traduce prin „întemeietorii de oraşe", ceea ce însemna că această castă preoţească avea ca ocupaţie activitatea artistică şi mentoratul în arta sculpturii, arhitecturii şi tehnicii, amenajărilor publice. Ca drept dovadă a geniului creator strămoşesc, astăzi încă mai putem admira ansamblul arhitectural-religios de la Sarmisegetusa Regia, unde până şi drumul care ducea la templul solar din incinta complexului era pavat cu dale albe de calcar, corect fasonate şi cu şanţuri laterale speciale, pentru drenarea apei încă de pe vremea regelui Burebista.

Nu doar inginerii şi arhitecţii imperiului roman construiau drumuri și poduri. Încă din anul 1886 cercetătorii români au indentificat în comuna Ponoarele din județul Mehedinți structura perfectă în arc de cerc a unui străvechi pod pelasgic (protodac), tăiat, sculptat şi fasonat în stâncă de calcar, lung de 30 de metri, larg de 3 metri și înalt de 12 metri, situată pe drumul dintre Baia de Aramă și Isvernea (Densușianu, 2002). Astăzi acest pod utilizat pentru deplasarea vehiculelor este supranumit „Podul lui Dumnezeu" pentru că niciodată nu s-au întâmplat accidente grave la traversarea sau în preajma lui. Caracteristica civilizaţiei dacilor era orientarea pe agricultură, unde cultivarea pământului şi creşterea animalelor asigurau subzistenţa strategică a regatului dac; dar dezvoltarea meşteşugurilor, comerţul, arhitectura şi arta erau domenii în care strămoşii daci nu se dovedeau deloc a fi mai prejos faţă de greci sau de romani. Sunt evidenţiate la suprafaţă sau decopertate în straturi sute de vetre meşteşugăreşti, unde se practica olăritul, pictura dar şi sticlăria. Un exemplu în acest sens fiind cetatea de la Piroboridava (Poiana) care era cea mai mare cetate civilă şi nod comercial din Dacia, aşezare în care şi astăzi se găsesc peste tot locul comori arheologice de o inestimabilă valoare şi tumuli funerari chiar în curţile sătenilor. Pământul Daciei geme şi astăzi de dovezi arheologice gata pentru a fi prezentate oricui ar întreba cine suntem. Noi suntem cei de la începuturi şi ne-am îndeletnicit dintotdeauna cu exportul de lumină!

Orfevreria (arta prelucrării bijuteriilor de aur, argint, fier, cupru şi bronz) era foarte dezvoltată la agatârşi (trib scitic asimilat de daci şi aşezat în zona Mureşului), astăzi cunoscându-se în amănunt tezaurele de la Şimleul Silvaniei, Surcea, Sâncrăieni, Sărăcsău, Şeica Mică sau, ipotetic, tezaurul mitic ascuns în apa Sargeţiei. Conform cronicarului Ioannes Lydus (cca.490-560), care citează lucrarea Getica a lui Criton (medicul personal al împăratului Traian) prada jefuită după moartea lui Decebal din Dacia a fost de 1.655.000 de kg de aur şi 3.310.000 kg argint. Acest jaf continuând sistematic până la retragerea aureliană în anul 271-275 d.Hr. „Nobilii" cortorari care au venit ulterior din Asia cu tăgârţa în spinare, sugând sângele calului, morţi de foame şi fugăriţi tot de neamuri distinse ca şi ei de luptători mândri, nu au înţeles exact potenţialul zonei în vecinătatea căreia sosiseră, întrucât erau vrăjiţi de natura de rai pământesc care îi fascina până la pierderea realităţii. Interesul lor imediat era centrat pe posibilităţile pastorale găsite în Ieuropa: păduri, fân, păşuni pentru cai etc. Aveau să treacă sute de ani până s-au dumirit în legătură cu posibilităţile de jaf local sistematizat când au început să spună fără ruşine că ei, de fapt, sunt de aici din zonă din totdeauna. Totuşi baza dezvoltării acestei economii locale din Dacia a fost condiţionată şi asigurată de dezvoltarea metalurgiei şi a unei excelente exploatări a minereurilor necesare manufacturării obiectelor şi pieselor de necesitate. Astfel, din cele mai vechi timpuri pe teritoriul nostru au apărut ateliere de confecţie şi de reparaţie a ustensilelor de fier, aramă sau bronz utilizate în agricultură dar şi a armelor de epocă încât la un moment dat Dacia ajunsese cel mai mare centru metalurgic din afara imperiului roman, în a doua jumătate a sec.1.d.Hr. (Pop., Nagler., 2016).

Şi marele savant Nicolae Densuşianu arată în lucrarea Dacia Preistorică originea pelasgo-daco-getă a metalurgiei: ,,Lucrarea minelor de aramă în ţerile Daciei se reduce la timpuri preistorice foarte depărtate. Aici s-au descoperit şi se găsesc în continuu adevărate tezaure, de obiecte, de arme şi instrumente economice, lucrate din aramă pură, mai multe ca în orice altă ţară a Europei. Aici industria acestui metal era indigenă. Arama era unul din metalele prin excelenţă ale Daciei. Aici a existat o epocă preistorică numită din punct de vedere arheologic de aramă, pe care nu a avut-o nici tările mediteraneene şi nici cele de nord nici cele din apusul Europei. Civilizațiunea care deschide noua eră de prosperitate în istoria omenirii începe după cum vedem, în nordul Dunărei de jos pe teritoriul Daciei (Densușianu, 2002).

Aşezările dacilor erau organizate în funcţie de scop: 1) stânele unde creşteau turme mari de animale, 2) locuinţele civile grupate şi 3) davele sau cetăţile de apărare. Majoritatea caselor civile în Dacia de munte erau de formă rectangulară, având o fundaţie de piatră; erau ridicate din lemn cu acoperiş de şindrilă sau de paie. Ferma şi gospodăria dacică dispunea, ca şi în zilele noastre, şi de anexe şi dependinţe utile activităţilor agricole. În articolul „Tipuri de locuinţe" la geto-daci se arată că: „Hambarele, construcţiile, anexele locuinţelor, erau specifice mai ales zonei montane şi aveau ca destinaţie păstrarea cerealelor. Astfel de construcţii au fost descoperite, cu precădere, în zona muntilor Orăştiei. Unele dintre ele, cele de mari dimensiuni, păstrau rezervele unei comunităţi întregi, în timp ce structurile de mici dimensiuni erau pentru uz individual, al unei singure gospodării....

Tot în cadrul construcţiilor anexe pot fi încadrate şi magaziile, cu rol în depozitarea uneltelor, de pildă. Acestea sunt specifice în cazul locuinţelor mai elaborate şi de dimensiuni mai mari, aparţinând unei pături înstărite". Astfel se justifică şi se probează extinderea cvasitotală a meşteşugului construcţiilor, dulgheriei şi a tâmplăriei în întreaga ţară, deoarece, după cum ne arată arheologia stratigrafică, spiritul dezvoltării construcţiilor civile şi administrative se dezvolta vertiginos în mai toată ţara Daciei. Uneltele folosite de meşterii locali devin tot mai specializate în acest meşteşug: topoarele, bardele, fierăstraiele, compasurile, echerele, dălţile, cuţitele, răzuitoarele etc. cu care aceşti oameni creativi şi inteligenţi lucrau în epocă lemnul şi piatra. Geţii de la câmpie, din Deltă şi, uneori, chiar cei din Dobrogea nu dispuneau de materiale durabile precum lemnul şi piatra şi de aceea foloseau ca drept materii prime vegetalele întâlnite în arealul apropiat: trestia şi papura pentru acoperişul locuinţelor şi de asemenea argila amestecată cu paie pentru a umple împletitura de nuiele cu care realizau pereţii bordeielor de suprafaţă şi a semibordeielor adâncite în sol.

Prelucrarea pietrei pentru zidărie, construcţii şi utilităţi se făcea la fel ca în cazul minereului de fier: chiar în cariera de exploatare. Iniţial se utilizau dălţile şi ciocanele apoi piesele realizate erau transportate iarna pe sănii trase de boi la locul de montare şi îmbinare unde erau în final fasonate şi finisate artistic. Pentru construcţiile militare şi religioase pe tot întinsul Daciei s-a folosit piatra de calcar exploatată la Măgura Călan şi andezitul de lângă Bejan (Deva). Uneltele folosite în fasonarea şi sculptura pietrei erau dălţile cu dinţi sau cele simple, topoarele, ciocanele, mistria, tiparul de lemn pentru inscripţii (idem, 2016). Privind şi analizând obiectele şi realizările meşterilor acelui timp se poate spune că arta geto-dacică s-a afirmat prin funcţionalitate şi sobrietate. Totuşi, piatra nu era o materie primă des utilizată în construcţiile civile, dar nobilimea, numiţii tarabostes şi pileati dispuneau de locuinţe realizate din piatră (calcar şi andezit), aşa cum s-a descoperit în zona cetăţilor complexului de apărare. Aşa cum se descrie în articolul net. „Arhitectura dacică" se observă că: ,,cele mai impozante locuinţe, descoperite în numar mare sunt cele de tipul turnurilor-locuinţă. Acestea aveau pe nelipsita fundatie de piatră, parterul alcătuit dintr-un zid de blocuri de piatră de acelaşi fel ca şi cele din zid. Peste acest zid de piatră era înălţat un zid din cărămizi de lut superficial arse. La turnurile locuinţă de la Costeşti atât zidul de piatră cât şi cel din cărămizi aveau latimea de 3m. Etajul era construit din bârne de lemn aşezate orizontal. La acest nivel se putea ajunge atât printr-o scară exterioară aşezată pe lespezi de piatră cât şi printr-una interioară. Tocmai acest etaj reprezenta spaţiul de locuit, parterul fiind folosit ca depozit. În nivelul inferior accesul se facea printr-o poarta (la Costeşti largă de 1,8m).

Din perioada marelui rege Burebista, până la anul 106, efortul reconstructiv tehnic a fost imens în tot regatul dac deoarece, atunci au conştientizat că erau ameninţaţi tot mai frecvent atât de migratorii ocazionali, dar şi de romanii jefuitori şi invadatori, a căror politică generală nu se deseosebea cu nimic de cea a migratorilor cortorari. Dacogeţii au fost obligaţi ca, în decurs de aproape 150 de ani să refacă şi să construiască noi cetăţi şi sisteme originale de apărare. Fortificaţiile dacice pot fi descrise ca o structură strategică împărţită în trei categorii operaţionale: aşezări fortificate, cetăţi şi fortificaţii liniare sau de baraj (ibidem, 2016). Referitor la acestea, în inima Regatului Dac cercetătorii arheologi au evidenţiat printre alte structuri militare un tip de construcţie care era utilizat pentru apărare în tot complexul de fortificaţii din munţii Orăştiei şi anume (celebru deja în lumea antică) murus dacicus. Acesta a apărut între sec.1 î.Hr. şi sec.1.d.Hr., adică, tocmai în perioada în care expansiunea romană se contura la Dunăre pregătindu-se de invazie. Zidul dacic apare pentru cronicarii vremii ca o minune inginerească a strămoşilor noştri, care nu a putut fi spartă sau dărâmată niciodată de teribilele maşinării de război romane: catapulte, balistele, berbecii de asalt etc. au fost utilizate în zadar; zidul era pur şi simplu inexpugnabil.

Marele profesor-arheolog Hadrian Daicoviciu arată în lucrarea sa „Dacia de la Burebista la cucerirea romană" structura acestei construcţii de apărare evidenţiată pe tot teritoriul Daciei: „acest sistem constructiv presupune două parametre din blocuri de piatră, formate cu un emplecton din pământ cu pietriş compactat. Parametrele erau consolidate cu bârne fixate în lăcaşe de forma cozii de rândunică cioplite în blocurile fiecărei asize"(Zamfirache, 2015). Deci, înarmaţi cu evidenţa probelor materiale şi cu dovezile cercetării ştiinţifice avansate, nu putem accepta afirmaţia venită din neştiinţă sau rea voinţă, precum că doar romanii sunt acele genii vizionare care ne-au adus infrastructura civilizatoare, inteligenţa tehnică a construcţiilor sau „minunea" sistemelor de apeducte. Toate acestea şi încă multe altele erau realizate cu mare succes şi creativitate artistică de tehnicienii locali ai timpului pe teritoriul Daciei, decopertările arheologice de suprafaţă relevând faptul că sistemele noastre erau mult mai avansate funcţional, adică erau acoperite şi sau închise, (tubulatură) şi foarte igienic realizate din ceramică arsă, comparativ cu rudimentele tehnico-inginereşti de tip şanţ de piatră, cu care ne-au „cadorisit" romanii.

Canalizarea apelor curate sau a celor uzate (generic numită apeduct) de tip roman (şanţ de piatră descoperit) a fost o invenţie rudimentară, mult trâmbiţată de nişte istorici părtinitori „pro Roma" (de fapt la ei acasă la Roma apele uzate ale populaţiei erau deversate la acea vreme pe un canal care curgea vesel printre temple şi pe mijlocul uliţelor mirosind pestilenţial. O, zei! „Avarus ipse miseriae est suae" (avarul este cauza propriei lui mizerii!). Mai târziu, peste secole această „magnifică" descoperire tehnică occidentală (apeductul-un şanţ de piatră descoperit) avea să „binecuvânteze" conceptual şi funcţional toate oraşele occidentului în următorul mileniu, în evul mediu şi putem spune chiar până de curând (sec.19 începutul sec.20) în mai toate marile capitale occidentale. Urmarea: molimele frecvente holera şi ciuma erau omniprezente în acest spaţiu cultural devenit peste timp, „creştin-european" (astăzi erijat în „far de cultură" şi „mentor necontestat în valorile civilizaţiei universale") deşi, bineînţeles întotdeauna aruncau vina pe păcatele drept credincioşilor sau, mai târziu, când minciuna nu a mai ţinut pe şoarecii purtători de boli sosiţi pe cale maritimă din orient. Doar pe comportamentul lor habitual „ultracivilizat", generator de mari „valori culturale şi filozofice" (războaiele religioase, politice sau economice, igiena, comportamentul libertin în lupanare etc.) nu aruncau niciodată vina.

Cu părere de rău, putem observa şi admite că dovezile istorice probate în actualitate şi chiar de arheologia turistică, evidenţiază şi recomandă pozitiv geniul creator, arhitectura rafinată şi funcţionalitatea construcţiilor orientale, comparativ cu barbaria conceptuală europeană în domeniul construcţiilor acelor vremuri. Pentru o comparaţie simplistă efectuată la nivelul simţului comun se observă că, la Constantinopol, de pildă, existau din antichitate 1600 de băi publice construite din marmură superioară şi toalete de piatră şlefuită de calitate, pentru populaţia oraşului, în vreme ce populaţia occidentală era conform cronicarilor locali, frecvent observată la ferestrele caselor, cetăţilor şi castelelor în exerciţiul igenizării locuinţelor „in extremis". Ne putem închipui ,,inspiraţia" otrăvită a trubadurilor din evul mediu cântând iubitelor la harpă sau lăută sub balcoanele cu pricina. Centrul „mizeriei generalizate" era reprezentat de teritoriile de azi ale Angliei, Olandei, Franţei, Belgiei, Austriei, Italiei, Spaniei, Portugaliei şi Belgiei. Puţin mai curaţi erau germanii, iar popoarele scandinave erau cele mai curate din Europa Occidentală.

Epoca medievală

Mai târziu, în evul mediu călugării dacoromâni ortodocşi înainte-văzători precum înţeleptul Daniil Sihastrul şi-au avut chiliile construite clasic sau dăltuite în stâncă aproape de biserici şi mânăstiri; împreună cu preoţii au practicat slujirea lui Dumnezeu, dar în lăcaşul bisericilor şi mânăstirilor au dezvoltat şi o „psihosociologie" sacrală, menită să asigure echilibrul sufletesc, supravieţuirea spirituală şi fizică a grupurilor mari de români urgisiţi de migraţia popoarelor sălbatice, care se îndeletniceau sistematic şi periodic cu jafuri, moarte, robie, siluiri şi distrugeri totale a tot ceea ce întâlneau pe cale. Alături de calităţile şi atributele personale ale conducătorilor noştri implicaţi în apărarea ţării, aceste construcţii îşi aduceau un aport de nepreţuit la fiinţarea neamului nostru, având rolul unor repere identitar-spirituale sau geografice şi strategice. Tot datorită acestor construcţii realizate la acea vreme din lemn, piatră, cărămidă ori chiar spirituale (întrunirile iniţiatice de grup), trebuie să recunoaştem că astăzi avem o oarecare stabilitate psihomorală şi nu am dispărut ca neam, aşa cum s-a întâmplat, din nefericire, cu alte popoare de-a lungul istoriei. Rolul şi funcţionalitatea acestor zidiri a fost gândit iniţial în scop religios, dar ulterior a fost utilizat strategic şi pentru apărare în războaie sau pentru protecţia în masă a celor puşi în situaţii de disperare. De asemenea, aceste construcţii au folosit oamenilor în situaţia dezastrelor naturale şi nu în ultimul rând ca locaţii centrale în şcolarizarea viitorimii. În epoca modernă, bisericile de confesiuni diferite au avut uneori chiar un rol de rezistenţă activă în faţa totalitarismului care urmărea să elimine definitiv spiritualitatea poporului român. În această scurtă descriere vom exemplifica schematic şi sugestiv sentimentul înfrăţirii la români în emergenţă spirituală şi constructivă:

Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril" din satul Rogoz, jud. Maramureş.

La fel ca multe alte biserici din Maramureş, biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril" (ridicată la anul 1661) din satul Rogoz este construită într-o simbolistică originală, cu detalii exterioare nespecifice ortodoxiei şi care aduce o multitudine elemente simbolice din vechile credinţe şi filozofii protodacice. Privind-o de la distanţă, observăm că elementele structurale de ansamblu, gotice şi ortodoxe, apar evidente, împletindu-se într-o armonie demnă de măreţia şi sobrietatea celor două direcţii stilistice. Construcţia turnului aduce pe departe cu stilul gotic, suplu, obişnuit în Ardeal şi care era de influenţă nordică; ca mai toate bisericile din Maramureş şi aceasta din comuna Rogoz a fost realizată fără cuie de fier sau armătură metalică, utilizându-se doar îmbinări de bârne şi cuie de lemn. Intrarea în această biserică este foarte joasă pentru a nu permite oamenilor orgolioşi să intre în picioare normal. Uşa este construită special şi îi sileşte pe vizitatori să-şi aplece capul, dar şi să calce larg peste pragul înalt ridicând piciorul atunci când intră în biserică, pentru a nu se împiedica. Este evident că acest tip de construcţie redusă a uşii nu permitea nici intrarea „de-a călare" a războinicilor care ar fi dorit să batjocorească casa lui Dumnezeu şi credinţa oamenilor, aşa cum foarte des se obişnuia în evul mediu. La intrare se poate observa o triplă acoladă sculptată deasupra uşii şi alături, inscripţia de aducere aminte a invaziei tătare din 1661„de când au fostu robie în Ardealu".

Alături de intrare se află o cruce cu evidente motive simbolice specific celtice dar şi solare. Astfel observăm că funia, rozeta şi spirala sunt reprezentate pe cruce, dar şi la tot pasul în această biserică. Cercetătorii au stabilit că ele simbolizează constelaţia Calea Lactee cu o mişcare de la stânga spre dreapta. Caii stilizaţi care apar la streaşină pe partea de nord sunt caii negri, cărăuşii morţii sau caii psihopompi care duceau sufletul celui decedat în lumea de dincolo. Elemente de originalitate artistică şi de profund esoterism sunt prezente şi pe partea sudică a bisericii. Astfel şi acolo observăm funia răsucită care simbolizează fuga spre eternitate şi rozeta, simbolul solar care fragmentează timpul şi spaţiul, prin viaţa concretă oferită de lumina soarelui. De aici se înţelege foarte clar că, dacoromânii stăpâneau perfect filosofia elementelor naturii văzute sau nevăzute, relaţia de influenţă a acestora cu omul şi faptul că erau mari iniţiaţi în înţelegerea elementelor dinamice din univers.

Partea din spate a bisericii este prevăzută curios cu o fereastră specifică mai degrabă unei corăbii, prin care soarele luminează altarul spre interior. Streaşina este sprijinită de caii negri la nord şi cei albi spre sud. Aceştia urmăresc mişcarea soarelui pe bolta cerească, ştiut fiind că acest animal, calul alb este un simbol solar; grinda de la marginea acoperişului simbolizează infinitul deoarece a fost sculptată în formele identice geometriei sacre maramureşene şi poate că de aici s-a inspirat şi Constantin Brâncuşi atunci când a realizat lucrarea artistică Coloana recunoştiinţei fără sfârşit dedicată eroismului ostaşilor şi orăşenilor din Târgu Jiu pentru apărarea Patriei. Deci motivele geometrice romboidale utilizate mai târziu erau acolo de la anul 1661 şi poate din totdeauna în sufletele oamenilor. La streaşina bisericii apare şi porumbelul stilizat absolut genial la îmbinarea grinzilor portante ale acoperişului; se odihneşte pe umărul calului cu capul în jos şi urmăreşte de asemenea mişcarea soarelui. Pe o latură a bisericii apare încă o cruce solară cu simbolul celor trei puncte prinse într-un cadran al timpului reprezentat de cercul stilizat în formă de spirală.

Lângă biserică în partea nordică observăm „Masa Moşilor". La această masă stăteau toţi ,,fârtaţii"(consătenii) care la diferite ocazii profane sau religioase îşi făceau pomeni unii altora, cinstindu-şi astfel pe cei de curând plecaţi dintre ei, dar şi pe strămoşii veneraţi. Masa este lungă cât biserica şi a fost denumită astfel, deoarece acolo era locul unde bătrânii obișnuiau să judece pricinile dintre săteni şi unde bogații din localitate dădeau pomeni pentru cei mai puțin avuți. Datorită acestor artefacte nepreţuite putem să observăm şi să înţelegem că la acea vreme, alături de biserică oamenii demonstrau o performanţă mult mai mare în atingerea reglării optime a relaţiilor sociale în sensul stabilirii unei ordini de drept specifice comunităţii dacoromânilor. De asemenea prin obiceiul ancestral al înfrăţirii dacoromânii au atins o mare eficienţă în funcţionarea şi relaţionarea comunitară armonioasă.

Marius Câmpeanu în publicaţia Glasul, citând pe regretatul etnograf Ioan Chiş Şter arată că: „Fârtăţia ca formă de înfrăţire în afara familiei a fost practicată la diferite popoare încă din perioada Antichităţii şi a Evului Mediu. „Cuprinderea de fârtaţi" practicată în satele chiorene şi lăpuşene este o tradiţie de înfrăţire ancestrală rămasă în practică încă din cele mai vechi timpuri ca o necesitate firească a comunităţii locale. „De regulă, înfrăţirea se făcea între perechile căsătorite sau cele care urmau să se căsătorească (mirii), între familiile ce locuiau în acelaşi sat sau în sate şi zone diferite. În prima etapă se petrecea alegerea fărtaţilor pe baza unor criterii, cum ar fi: să fie de vârste apropiate, să fie cam de aceeaşi poziţie socială şi să se înţeleagă. A doua etapă este chemarea care se făcea în cadrul chemării tuturor invitaţilor. Următoarea secvenţă constă în primirea la casa gazdei. Ultimul moment ceremonial de înfrăţire este petrecerea propriu-zisă, care se desfăşoară sub formă de joc cu strigături şi chiuituri." (Câmpeanu, 2011 ).

Fârtăţia specific românească se distinge ca o activitate „„socializatoare" şi este originală prin acţiunea de înfrăţire şi întrajutorare a bărbaţilor la muncile câmpului sau la pădure; femeile se ajutau reciproc în pregătirea zilelor festive religioase, a meselor de sărbătoare sau în muncile gospodăriei iar copiii de asemenea îşi dădeau ajutor la şcoală şi la muncile adminstrative repartizate lor. Acest adevărat „contract social", de nivel microlocal, se realiza iniţial la „Masa moşilor", fiind supravegheat de preotul local şi de bătrânii satului. Acest contract dura un an şi dacă lucrurile mergeau bine contractul se reînoia şi în anul următor.
- Va urma -

Bibliografie selectivă:
- Bălan, M., Istoria trădării la români Editura Eurostampa, Timişoara, 2001.
- Pop, I. A., Nagler,T., coord. Istoria Transilvaniei Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, vol. 1., 2016.
- Zamfirache, P.C., Misterele zidului dacic, o construcţie unică în Europa. Strămoşii noştri au inventat fortificaţiile care nu au putut fi străpunse de nicio armată a lumii antice. 2015, sursa net.
- Stăniloae, D., Spiritualitatea si cultura romaneasca in lumina credintei ortodoxe.sursa net.
- Densuşianu, N., Dacia Preistorică Editura Arhetip, Bucureşti, 2002.p.484.
- Băieştean, G.,Amfiteatrul roman al coloniei Dacica Sarmisegetusa.
- Băieştean, G., Despre apeductele de la Porolissum.
- Pârlog, Nicu., Omenirea şi igiena corporală. O istorie incomodă.2014.
Câmpeanu, M., Fârtăţia, Glasul.
- Iliescu, Elena., Introducere în gândirea arhetipală Editura Mirabilis, Bucureşti, 2002.p.69,57.
- Vârtejaru, M., Semnificaţia şi interpretarea simbolului Ochiul şi Triunghiul.
- Costache, Alina., Descoperire inedită în România: O statuie-menhir de la începutul epocii bronzului, găsită la Peceneaga. Articol publicat în Local Dobrogea.
- H.I. Crisan., Cum aratau locuintele dacilor.
- Imreh, A., Soarele, simbol arhetipal.
- Nistor,S,I., Tricolorul românesc simbol configurat de Mihai Viteazul.
- Guţă, D.,Secretele templelor dacilor. Altare de sacrificii, locuri de observaţii cereşti şi sanctuare de iniţiere a războinicilor. De ce au fost distruse din temelii de romani.
- Ciută M,M., Borangic, C., Echere de metal utilizate în munţii Orăştiei în Epoca Dacică.
- Glodariu, I., Arhitectura dacilor-Civilă şi Militară. (Net-acesată la 13.01.2018).
Teică, Liliana., Cum şi ce impozite se plăteau în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
- Vasile, F., Arta românească de la origini până în prezent. O Ediţie Litera, Bucureşti, 2017.
Arhitectura dacica.
- Gibson, Clare., Semne&Simboluri.Editura Aquila 93, Oradea, 1998.
- Ninerica, Elena. ,Trezirea conştiintei cu ajutorul simbolurilor.

footer