Revista Art-emis
Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 28 Ianuarie 2018 14:46

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, ChişinăuRespectându-se întru totul individualitatea și drepturile Bisericii din Basarabia, prin adoptarea Legii și Statutului de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române, votată de Corpurile legiuitoare la 24 martie 1925, în Senat, și la 3 aprilie același an în Camera Deputaților, Biserica Ortodoxă Română a fost organizată din punct de vedere canonic-administrativ în cinci Mitropolii, cuprinzând inclusiv Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului și Episcopia Cetății Albe-Ismail[126]. În 1928 a fost înființată Mitropolia Basarabiei, în cadrul căreia au fost incluse 3 eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia Cetatea Albă- Ismail, Eparhia Hotin- Bălți[127].

Așadar, existentă de jure din 1925, Mitropolia Basarabiei a devenit realitate din 1928, când arhiepiscopul Chișinăului, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit. Tot din 1928, din 12 aprilie, a funcționat și Legea pentru regimul general al cultelor[128] -, primul document oficial după adoptarea Constituției României din 28 martie 1923, care a dat o organizare unitară Bisericii Ortodoxe, stabilindu-se că, pe lângă biserica ortodoxă, în cadrul statului român mai existau următoarele culte: a) cultul greco-catolic (unit); b) cultul catolic (de rit latin, grec-rutean și armean); c) cultul reformat (calvin); d) cultul evanghelic-luteran; e) cultul unitarian; f) cultul armeano-gregorian; g) cultul mozaic (cu diferitele sale rituri) și h) cultul mahomedan (art. 21). În afară de cele specificate în Legea din 1928, alte culte noi mai puteau fi recunoscute de stat, „dacă confesiunea de credință și principiile lor religioase morale nu vor fi potrivnice ordinei publice, bunelor moravuri și legilor țării și dacă sistemul lor de organizare, conducere și administrare va fi în conformitate cu dispozițiunile legii de față" (art. 22). Garantând tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu afecta ordinea publică, bunele moravuri și legile sale de organizare, Statul își asuma asupra tuturor cultelor dreptul de supraveghere și control, exercitat prin intermediul Ministerului Cultelor (art. 25).

Prima lege unitară de funcționare a Bisericii Ortodoxe din România întregită proclama inclusiv dreptul de participare al laicilor la reglementarea, conducerea și administrarea chestiunilor bisericești, cu excepția celor dogmatice și spirituale. Principiul autonomiei, înscris în acel act juridic, a fost aplicat apoi la toate cultele istorice din România, așa cum era înscris în Legea pentru regimul general al cultelor din 1928 (art. 12). Autonomia cultelor istorice implica trei mari categorii de atribuții și drepturi: 1) organizațiile cultelor erau prin lege persoane juridice, fără capacitatea însă de a dobândi și a conserva bunuri mobile sau imobile; 2) cultele își puteau crea, administra și controla atât instituții culturale, cât și instituții speciale, necesare formării propriului cler; 3) cultele aveau dreptul să-și nominalizeze atât șefii, cât și personalul bisericilor[129].

De rând cu principiul autonomiei și celui de control al statului, Legea cultelor din 1928 a introdus și un al treilea principiu, respectiv cel al egalității de tratament pentru toate cultele, care nu contravenea articolului 22 din Constituția anului 1923, conform căruia Biserica Ortodoxă era considerată dominantă, iar Biserica Greco-Catolică avea drept de prioritate asupra celorlalte culte. În cazul Bisericii Ortodoxe, era vorba nu de un conținut juridic, ci doar de o distincție pur onorifică, aceea de a celebra serviciile divine cu ocazia anumitor sărbători naționale, dat fiind faptul că ortodoxia era credința imensei majorități românești. Regimul cultelor din România nu a recunoscut nici o biserică drept oficială, în concepția sa statul fiind, mai degrabă, interconfesional, poziționându-se la distanță de toate confesiunile pe care trebuia să le trateze în egală măsură[130].

O neașteptată controversă, cu implicații neprevăzute la momentul adoptării respectivei decizii, a fost așa-numita problemă a calendarului îndreptat. Încă din 1 aprilie 1919, prin decretul-lege Nr. 1.053 pentru adoptarea calendarului gregorian, s-a decis ca „ziua de 1 aprilie 1919 devine 14 aprilie 1919"[131]. În octombrie 1924, Biserica Ortodoxă Română a adoptat oficial stilul nou, astfel încât 1 octombrie 1924 a devenit 14 octombrie 1924[132]. Problema trecerii la noul calendar bisericesc s-a discutat la Adunarea Arhiepiscopiei Chișinăului, la sesiunea extraordinară din decembrie 1925. Din partea Guvernului la Adunare a fost prezent ministrul Basarabiei, Ion Inculeț, care a atras atenția unor membri ai Sf. Sinod și arhiepiscopului Gurie, că modificarea calendarului era legată de mari dificultăți, deoarece poporul din Basarabia considera că prin acea măsură îi era pusă în joc credința. În hotărârea adoptată s-a menționat situația complicată din cadrul bisericii basarabene relativ la introducerea noului calendar și, în legătură cu acest fapt, Adunarea Eparhială a solicitat autorităților superioare bisericești „să îngăduie poporului credincios din Basarabia să rămână cu calendarul vechi până se va rezolva definitiv chestiunea despre îndreptarea calendarului într-un viitor sinod Ecumenic[133].

Acceptată doar parțial și cu mari reticențe de către populația Basarabiei, reforma calendarului a eșuat iremediabil în 1926, când guvernul prezidat de Alexandru Averescu, din rațiuni pur electorale, a aprobat prăznuirea Paștelui iarăși pe stil vechi[134]. În consecință, s-a creat o situație paradoxală, când Paștele a fost sărbătorit în 1926 de două ori, respectiv, „credincioșii au crezut că atât conducătorii Statului, cât și ai Bisericii, își bat joc de sărbătorile creștine și, de la această dată, nu numai că n-au încercat să treacă la noua reformă, dar chiar și cei care trecuseră s-au lepădat de ea"[135]. După acea dată, așa cum observase Sergiu Roșca într-un studiu privind problema calendarului îndreptat în satul Nișcani, „aproape nimeni nu s-a mai gândit să treacă la noul calendar"[136], majoritatea covârșitoare a credincioșilor sărbătorind în continuare după calendarul iulian.
Conform datelor recensământului populației din 29 decembrie 1930, populația Basarabiei avea următoarea structură confesională.

Tabelul conține date privind repartizarea populației Basarabiei și aTabel 7 N.Enciu României, în nsamblu, după religie, - în cifre absolute și în procente -, conform recensământului populației din 29 decembrie 1930. Se constată că absoluta majoritate a populației României interbelice (13.108.227 locuitori sau 72,6 % din total) era de religie ortodoxă, în timp ce nici una din celelalte religii naționale nu depășea procentul de 8 %. În Basarabia, populația de religie ortodoxă deținea o pondere chiar mai mare față de ansamblul populației României (87,6 % sau 2.509.048 de locuitori).

În România interbelică, cele mai importante culte (religii) au fost: cultul ortodox, cultul greco-catolic (unit), cultul catolic de rit latin (greco-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic luteran, cultul unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri) şi cultul mahomedan. În Legea votată la 31 mai 1928, precum şi în Codul penal „Carol II" din 28 martie 1936 - privind regimul general al Cultelor – pe lângă cultele nominalizate mai existau şi asociaţii religioase sau secte. Însă Biserica Ortodoxă Română era biserica dominantă în stat, după care, ca importanţă, urma cea Greco-Catolică (Unită), ambele numindu-se culte naţionale, în timp ce celelalte culte, împreună cu sectele, erau considerate culte minoritare[138].

Conform recensământului din 1930, credincioşii greco-catolici constituiau 7,9 % din populaţia României interbelice, cu 1.725 de biserici şi 75 de protoierei. După anul 1918 şi încheierea Concordatului cu Vaticanul la 10 mai 1928, Biserica greco-catolică a fost considerată Biserică Naţională, având următoarea structură: o Mitropolie la Blaj, intitulată Mitropolia Alba Iulia şi a Făgăraşului, cu patru episcopii - a Oradei Mari, a Lugojului, a Gherlei şi a Maramureşului, cu sediul la Baia Mare. Acest cult, de rând cu dogmele ortodoxiei, a adoptat şi unele dogme romano-catolice, cum ar fi: a) Papa de la Roma este considerat capul întregii Biserici creştine; b) Între iad şi rai mai există un loc numit purgatoriu, unde sălăşluiesc sufletele până la a doua venire a Mântuitorului; c) Sfânta Taină a Euharistiei se face cu pâine nedospită (azimă) şi d) Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (Filioqve)[139].

În anul 1930, romano-catolicii constituiau 6,8 % din populaţia României, având 28 de biserici şi 26 parohii, toate în Episcopia Bucureştilor. În Episcopia Iaşilor aveau 38 parohii, 148 biserici şi 14 mănăstiri. Biserica romano-catolică se consideră singura biserică a lui Hristos pe pământ, iar Papa de la Roma - singurul vicar al lui Hristos pe pământ; prin urmare, cei care nu recunosc autoritatea Papei, sunt consideraţi răzvrătiţi, necesitând a fi câştigaţi cu orice preţ şi readuşi în subordine[140].

Cultul reformat poartă numele lui Calvin - unul dintre fruntaşii mişcării de reformă religioasă din secolul al XVI-lea, iar Iohannes Honterus (1498-1549) a fost cel mai mare predicator reformat. Calvinismul se defineşte prin dogma predestinaţiei fatale, având numai două taine - Botezul şi Euharistia, cu o altă acceptare decât în cea ortodoxă. Calvinismul înlătură icoanele şi celelalte odoare şi obiecte bisericeşti şi nu are decât Biblia, pe care Calvin şi-a sprijinit întreaga sa învăţătură[141]. Acest cult a rezultat de pe urma străduinţelor lui Luther (1483-1546) de a lupta împotriva abuzurilor pontificului roman. După Luther, procedura mântuirii omului este foarte simplă: este suficient să crezi că te mântuieşti, prin urmare, mântuirea se dobândeşte numai prin credinţă (solo fide). Ca şi în cadrul Calvinismului, Luteranismul nu are decâr două taine: Taina Botezului şi Taina Euharistiei, concepute diferit de cele ale ortodoxiei. Luteranismul a contribuit indirect la promovarea culturii în mediul populaţiei României, căci cea dintâi carte tipărită în limba română a fost traducerea micului Catehism luteran la Sibiu în 1544, apoi diaconul Coresi, sub influenţa luteranilor, publică la Braşov tipăriturile sale în limba română[142].

Cultul Unitarian se caracterizează prin negarea Dogmei Sfintei Treimi şi a tuturor consecinţelor care decurg de aici; el este raţionalist şi de aceea este şi antitrinitarist. Cel care a formulat doctrina unitarismului a fost italianul Faust Socinius (1539-1604) care, vrând să se descătuşeze de tradiţia bisericii, a proclamat o unică formă de conduită pentru credincioşi şi anume Biblia. De altfel, unitarienii acceptă doar două taine: Botezul, ca o dedicaţie spirituală a credinciosului lui Hristos, şi Euharistia, ca o amintire a lui Hristos. Unitarienii admit ca preoţi şi pe femei şi, fiind raţionali, nu recrutează adepţi decât din lumea cultă. În cadrul României interbelice, Biserica Unitariană a fost autonomă şi organizată în Comuna bisericească, protopopiatul şi Eparhia, având în funcţia ei un episcop cu sediul la Cluj, unde funcţiona şi un Institut teologic (Academie) cu un curs de 4 ani[143].

Biserica armeană a fost întemeiată prin secolul al III-lea de către Sf. Grigore Luminătorul. Acest cult respinge învăţătura despre purgatoriu şi supremaţia Papei de la Roma, nu are în simbolul credinţei adausul „Filioqve", săvârşeşte Botezul şi ungerea cu Sf. Mir ca şi ortodocşii, iar Sf. Euharistie cu azimă şi vin neamestecat cu apă[144].

Cultul Mozaic are la bază cele 10 porunci date de Dumnezeu evreilor prin Moise (Decalogul) la ieşirea lor din Egipt, pe timpul împăratului Minephtah, urmaşul lui Ramses al II-lea. În cele 5 cărţi Moise, iluminat de Dumnezeu, a stabilit în amănunt toate cele referitoare la cultul evreilor care, după numele lui Moise, s-a numit cultul mozaic. În România interbelică, Cultul Mozaic era organizat în comunităţi autonome una faţă de alta, iar locaşul de cult al comunităţilor evreieşti era de două feluri: Sinagoga (Templul mare) şi casa de rugăciuni (Templul mic), slujite de unul sau mai mulţi rabini şi predicatori, absolvenţi ai unui seminar teologic şi angajaţi cu contract de către comunitate, având îndatorirea de a judeca divorţurile religioase, de a supraveghea pe hahami în ceea ce priveşte prepararea cărnii curate (cuşer) şi a azimelor pentru sărbătoarea Peşah[145].

Cultul mahomedan este monoteist, întemeiat în anul 622 de către Mahomed, căruia îi şi poartă numele. Crezul musulman spune că „Allah este Dumnezeu şi Mahomed este profetul său". Învăţăturile, discursurile şi deciziile lui Mohamed se găsesc înscrise în Coran (El-Qur-an, lectura), carte sfântă a mahomedanilor, compusă din 114 capitole numite Surati. Mahomedanii nu au icoane şi cred în nemurirea sufletului, se circumcid, au un post de o lună (ramadam), când ziua întreagă se posteşte, iar noaptea se mănâncă şi se petrece şi au 5 rugăciuni pe zi cu faţa către Mecca. În România interbelică mahomedanii constituiau 1,0 % din totalul populaţiei şi, pe lângă Moschei, mai funcţionau şi 221 hatipi, 64 imami şi 12 numezimi[146].

Conform Legii nr. 114119 din 1933 a Ministerului Cultelor din România, asociațiile religioase (sectele) se împărțeau în îngăduite și prohibite. Asociațiile religioase (sectele) îngăduite erau: Asociația religioasă a lipovenilor, Asociația religioasă adventistă de ziua a șaptea, Asociația religioasă baptistă și Asociația religioasă a creștinilor după scriptură. Asociațiile religioase (sectele) prohibite erau: Secta nazarinenilor, Secta adventiștilor reformați, Secta secerătorilor, Secta penticostalilor, Secta inochentiștilor, a Bisericii lui Dumnezeu apostolice, secta martorilor lui Iehova, a stundiștilor, a duhoborților, a molocanilor și a mileniștilor.

Asociaţia religioasă a lipovenilor constituia o ramură a rascolnicilor din Rusia, a cărei doctrină se intitula „Frascia", tradusă în limba română la mănăstirea Neamţ. Rascolnicii cultivau celibatul, considerând arderea pe rug drept un suprem sacrificiu şi având la liturghie multe inadvertenţe. În perioada interbelică rascolnicii numărau circa 60.000 de credincioşi, conduşi de un Episcop cu reşedinţa în Bucovina la Fântâna Albă[147].

Asociaţia religioasă adventistă de ziua a şaptea leagă toată mântuirea de Vechiul Testament. Se numeşte adventistă deoarece consideră că Isus Hristos va reveni a doua oară în timpul cel mai scurt, de ziua a şaptea, acordând o atenţie foarte mare sâmbetei. Adventiştii admit milenismul, considerând că Isus Hristos va întemeia la a doua venire o împărăţie de o mie de ani; nu admit iadul şi muncile veşnice. În celelalte puncte de credinţă, adventiştii se aseamănă cu baptiştii şi cu toate celelalte secte. În anul 1920 în România s-a organizat „Uniunea comunităţilor evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea". Până la al doilea război mondial această sectă avea 520 case de rugăciuni şi puţin peste 16.000 de credincioşi. Secta adventistă a pătruns în România prin anul 1870, fiind adusă de preotul romano-catolic Mihail Czehowski, care trecuse la adventism[148].

Asociaţia religioasă baptistă îşi trage numele din aceea că pune mare preţ pe botez, botezându-se doar oamenii maturi, conştienţi de mărturisirea pe care o fac. Ei admit numai o biserică spirituală şi resping ierarhia bisericească, iar sub influenţa calvinismului dau păcatului originar o importanţă exagerată. Înainte de al II-lea război mondial, în România au existat 35 de comunităţi baptiste române, cu 1.672 case de rugăciuni, 25.000 credincioşi; 55 comunităţi germane baptiste cu 1.141 case de rugăciuni şi peste 20.000 de credincioşi; 15 comunităţi baptiste ungureşti cu 300 case de rugăciuni şi circa 6.000 de credincioşi[149].Conform unor date de arhivă, situația sectelor religioase în Basarabia era următoarea[150]:

Tabel 8 N. EnciuÎn perioada dintre cele două războaie mondiale, învățământul teologic în Basarabia era realizat prin Seminarul Teologic, Școala Eparhială de Fete și Școala Spirituală de Băieți din Ismail. Un rol deosebit în viața spirituală a Basarabiei interbelice a aparținut Facultății de teologie din Chișinău, înființată prin decizia Ministerului Învățământului din 6 septembrie 1926, cu statut de facultate a Universității din Iași[151]. De rând cu obiectele religioase – „Exegeza Noului Testament" (Gr. Pișculescu), „Apologetica" (Ioan Savin), „Liturgia și Catihetica" (Popescu Moșoaia), „Dogmatica" (Serhie Bejan), „Omiletica și Pastorala" (arhim. Iuliu Scriban) ș.a., - la facultate se predau și o serie de discipline de cultură generală, în special literatura și istoria națională. Un rol deosebit îl aveau cursurile „Istoria literaturii române", predat de Ștefan Ciobanu, și „Istoria românilor, cu privire specială în istoria Basarabiei", ținut de prof. Al. V. Boldur[152].

O importanță deosebită pentru viața bisericească interbelică au avut-o bibliotecile, deschise pe lângă bisericile din Bălți, Soroca, Ismail, Cetatea Albă. Cea mai valoroasă colecție se păstra în Biblioteca Eparhială a Arhiepiscopiei din Chișinău[153]. La 28 iunie 1940, când Armata Sovietică a intrat în Basarabia, aici funcționau 1.677 de localuri eclesiastice, 938 de biserici, 34 de mănăstiri, 705 case parohiale, slujbele religioase fiind oficiate de către 1.042 de preoți, 19 diaconi, 1.099 de cântăreți[154]. De rând cu numeroasele realizări în viața bisericească și religioasă, perioada 1918-1940 a fost marcată inclusiv de anumite probleme[155], și anume: organizarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia și încadrarea acesteia în sânul Bisericii Autocefale Ortodoxe Române; reducerea suprafețelor de terenuri din proprietatea bisericilor și instituțiilor ecleziastice, fapt care a micșorat considerabil veniturile acestora; introducerea stilului nou sau a calendarului îndreptat; organizarea învățământului teologic și echivalarea studiilor seminariale cu cele de liceu; sporirea autorității clerului și, în special, a preoților de la sate, care se confruntau cu diverse probleme de ordin economic, social și de altă natură.

5. Teatrul.

Așa cum s-a demonstrat în studii de dată recentă, teatrul profesionist din Republica Moldova a luat ființă nu în 1928, când la Balta, în Transnistria, a fost organizată o trupă stabilă de teatru de limbă română, trupă finanțată din buget, și nici în 1933, când la Tiraspol a fost înființat Teatrul Moldovenesc de Stat, purtând din 1936 numele lui A.M. Gorki[156], ci mult mai înainte, în 1920, la Chișinău[157]. Căci, așa cum atestă documentele vremii, după 28 iunie 1940, Teatrul Moldovenesc de Stat al R.S.S.M. s-a organizat nu la Tiraspol, ci la Chișinău, în localul teatrului Orfeum, în care, de rând cu trupa de la Tiraspol au intrat și mulți actori din Chișinău, în care activau oficial aproape 600 de artiști și muzicanți[158]. Același lucru s-a întâmplat și cu Teatrul dramatic rus din R.S.S.M., organizat în 1940 la Chișinău în sala Expres pe baza efectivului Teatrului rus din Tiraspol și cu actori ruși din Chișinău și din alte orașe.

Ampla mișcare de eliberare națională și socială declanșată din februarie 1917 pe întreg cuprinsul Imperiului țarist, a cuprins treptat și Basarabia, un element important de iluminare culturală și de consolidare a conștiinței naționale devenind teatrul, care, fiind legat cu literatura, muzica, dansul, arta plastică, se află într-un dialog direct cu publicul, având prin aceasta o deosebită forță afectivă și cognitivă. Astfel, încă în ianuarie 1918, la Chișinău a sosit trupa Teatrului Național din Iași, în frunte cu directorul său Mihail Sadoveanu. La 24 ianuarie, în sala de spectacole a Adunării Nobilimii a fost prezentată drama Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, iar a doua zi, la 25 ianuarie - drama Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu. De rând cu spectacole, în acele memorabile zile au avut loc și șezători literare, la care M. Sadoveanu a citit fragmente din operele lui Ion Creangă, actorii din Iași și literații basarabeni au recitat versuri și diferite fragmente din scrierile lui Vasile Alecsandri și ale autorilor locali, iar corul a interpretat cântece din folclorul muzical național[159]. Conform aprecierilor unanime, atât spectacolele și șezătorile literar-artistice, precum și comunicarea nemijlocită cu Mihail Sadoveanu, cu artiștii din Iași, - Aglaia Pruteanu, Olimpia Bârsan, State Dragomir, Victor Antonescu, Miron Popovici, Vasile Brezeanu ș.a., - au produs o impresie de neuitat. Ulterior, Pantelimon Halippa scria despre acele zile următoarele: „Se poate spune că a fost atunci în capitala Basarabiei o sărbătoare care nu se va șterge niciodată din amintirea noastră". În semn de recunoștință, „artiștii au primit o frumoasă cunună de lauri, lucrată în argint, și o impresionantă adresă de mulțumire"[160].

Peste o lună, o altă trupă din Iași a evoluat pe scenele din Chișinău, prezentând spectacole după piese din dramaturgia națională, inclusiv Apus de soare de Barbu Șt. Delavrancea, cu Constantin I. Nottara în rolul magistral al lui Ștefan cel Mare[161]. În aprilie 1918, au sosit la Chișinău renumiții actori Maria Venturia, Ion Manolescu și Tony Bulandra, care au jucat Dama cu camelii de Alexandre Dumas-fiul, Marșul nupțial de Henry Bataille, Nora de Henrik Ibsen și Îndrăgostita de G. de Porto-Riche[162]. În acele condiții favorabile, la Chișinău s-a constituit prima formație de teatru profesionist - Compania dramatică română de propagandă culturală în Basarabia, sub direcția scriitorului și ziaristului Dumitru Iov și a cunoscutului actor ieșean Mihail Popovici. Din trupă făceau parte Vlad Cuzinschi, Petre Petrone, Iancu Profir, Bruno Braeschy, Constantin Ramadan, Natalia Profir, Sorana Țopa, Eugenia Anghelescu, Laura Vrânceanu, Margareta Cauteș și alți actori profesioniști[163]. Atât înființarea Companiei dramatice, cât și alegerea repertoriului acesteia s-au făcut cu aprobarea și cu suportul financiar al Ministerului de resort de la București.

Debutul formației teatrale s-a produs la 15 iunie 1919, în sala de spectacole a Adunării Nobilimii cu spectacolul Doi sergenți, o adaptare după o piesă de C. Rotti și Aubigne, bucurându-se de o primire favorabilă a publicului. Conform aprecierii cronicarului de la publicația „Rampa", planul repertorial al formației teatrale basarabene era „foarte variat", prezicând „un lung șir de succese". El cuprindea drame, comedii, farse, printre care Năpasta și Conu Leonida de I.L. Caragiale, Dezertorul de Mihail Sorbul, Manasse de M. Ronetti-Roman, Învierea de Lev Tolstoi, Moartea civilă de Paolo Giacometti etc.[164]. Încurajați de acest succes inițial, în vara anului 1920 un grup de fruntași ai vieții publice din Basarabia în frunte cu Sergiu T. Niță, pe atunci ministru al Basarabiei în guvernul României[165], Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, scriitorii Nicolae N. Beldiceanu, Nicolae Beldiman, Leon Donici, regizorul Gh. Mitu Dimitriu ș.a. au elaborat un proiect de organizare în Basarabia a unui teatru național stabil – Teatrul Popular din Chișinău. A fost formată și conducerea instituției, din care făceau parte: Nicolae Alexandri, vechi luptător pentru emanciparea național-culturală a Basarabiei (președinte de onoare), Zamfir Arbore, cunoscut activist politic și cultural basarabean (vicepreședinte), membri ai Comitetului - scriitorii Ludovic Dauș, Nicolae N. Beldiceanu, Sergiu D. Cujbă, Leon Donici (Dobronravov) și alții[166].

La 12 august 1920, conducerea Teatrului Popular a adresat Ministerului de resport un memoriu, în care a expus programul de activitate și repertoriul viitoarei trupe. Printre altele se menționa că organizarea Teatrului Popular Basarabean decurgea „din nevoia de a răspândi cultura națională în păturile largi ale poporului din Basarabia, [...] printr-un repertoriu dramatic clasic și modern", alcătuit din drame, comedii și vodeviluri originale, precum și traduceri din opera dramaturgilor celebri ai altor popoare. De rând cu spectacole ordinare, se preconizau spectacole pentru elevi și studenți, iar duminicile urmau a fi rezervate spectacolelor populare, cu repertoriu original și cu prețuri accesibile. Zilele de luni și de miercuri din fiecare săptămână urmau a fi puse „la dispoziția trupei de operă, operă comică și operetă rusească care se găsește actualmente în Basarabia împreună cu câteva elemente românești. Corul va cânta românește, iar soliștii în limbile rusă și italiană"[167]. În lunile de vară urmau a fi întreprinse turnee prin orașele și satele Basarabiei. Se preconiza, de asemenea, ca la unele spectacole dramatice să fie invitați artiști de renume din alte teatre, inclusiv C.I. Nottara, V. Toneanu, I. Brezeanu, V. Leonescu, Constanța Demetriad, Maria Giurgea, Agepsina Macri-Eftimiu, - „acestea, pentru a-i face cunoscuți publicului basarabean care nu a avut prilejul de a-i admira". Teatrul își propunea, de asemenea, să le ofere elevilor Conservatorului local posibilitatea de a juca în diferite reprezentații scenice. Programul repertorial includea o serie de piese de V. Alecsandri - Fântâna Blanduziei, Sânziana și Pepelea, Cetatea Neamțului, Piatra din casă, Florin și Florica, vodevilul lui C. Negruzzi Țăranii și cârlanii; comediile lui I.L. Caragiale O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și D-ale carnavalului, dramele originale Manasse de M. Ronetti-Roman, Domnul notar de Octavian Goga, Casta Diva de H. Gr. Lecca, poemul dramatic Se face ziuă de Zaharia Bârsan, operetele Craiul nou și Orfanul din Vatra Dornei de Ciprian Porumbescu, Baba Hârca de M. Millo și Al. Flechtenmaher și altele.

Programul repertorial cuprindea, de asemenea, o serie de lucrări din dramaturgia universală - Stâlpii societății de H. Ibsen, Falimentul de B. Bjornson, Învierea de L. Tolstoi, Azilul de noapte de M. Gorki, Revizorul de N. Gogol, Doctorul fără voie, Avarul și Căsătoria silită de Molière, Împricinații de P. Corneille, Nevestele vesele de W. Shakespeare, Heidelbergul de altă dată de W.M. Förster, Institutorii de O. Ernst, Vinovat de R. Voss etc.[168]. Teatrul și-a ales ca sediu localul fostei Adunări a Nobilimii, care dispunea de o sală de spectacole cu peste 800 de locuri, iar inaugurarea oficială s-a produs la 10 octombrie 1920. La ceremonia deschiderii au luat cuvântul Nicolae N. Alexandri, decanul de vârstă al intelectualilor basarabeni, președintele de conducere al noului teatru, scriitorii Nicolae N. Beldiceanu și Ludovic Dauș, care a citit o poezie dedicată acelui eveniment, precum și Gh. Mitu Dimitriu, care a expus pe scurt programul de activitate al trupei. Printre cei de față erau Ștefan Ciobanu, Pantelimon Halippa, Sergiu Niță, Ion Inculeț și alți fruntași ai vieții publice și culturale[169].

Apreciind importanța evenimentului, ziarul „Sfatul Țării" scria la 12 noiembrie 1920: „Cortina se înalță și în luminile rampei se vor înaripa gândurile și visele poeților de pretutindeni ca să vorbească sufletelor și să le lumineze. Strămoșescul și fermecătorul grai își va lua zborul de pe buzele artiștilor, pentru ca prin muzica lui s-apropie și să înfrățească pe locuitorii scumpei noastre Basarabii. Acest prim teatru românesc în Basarabia e o sărbătoare și nu o cucerire. El nu aduce silnicia gesturilor brutale. Teatrul prin chemarea lui, prin belșugul luminei lui feerice, prin visul lui, duioșia și lacrimile lui, prin tot ce aduce și înfăptuiește nu este decât un răsfățat copil al fanteziei și inimii tuturor"[170].

În 1926, Teatrul Popular din Chișinău devenea Teatrul Național, iar la conducerea lui s-au perindat următorii directori: Gh. Dimitriu-Nițu, Constantin Mărculescu, Ludovic Dauș, Gh. Obreja-Iași, I. Peretz, G. Topârceanu, C. Sachelarescu[171]. Funcționând din 1920 și până în 1935, când a fost dat în concesiune pe o perioadă de 5 ani, Teatrul Național din Chișinău în calitate de prim teatru dramatic de repertoriu și cu trupă permanentă a jucat un rol important în viața culturală a Basarabiei interbelice, apreciindu-se că nu numai a propagat marile creații ale dramaturgiei universale – de la Sofocle, Shakespeare, Racine și Molière până la Ibsen, Cehov și Pirandello, dar și a ținut societatea basarabeană la curent cu viața cultural-spirituală și mișcarea teatrală europeană[172]. În paralel cu Teatrul Național din Chișinău și-a desfășurat activitatea, pe întreaga durată a perioadei interbelice, Teatrul Pușkin, cu spectacole în limba rusă, frecventate atât de etnicii ruși, cât și de români, evrei, germani, ucraineni etc.[173].

6. Presa, radioul.

Concomitent cu sporirea numărului ştiutorilor de carte, un rol tot mai important în viaţa cotidiană a românilor, inclusiv a celor din Basarabia interbelică, au început să-l joace presa şi radioul, respectiv cititul ziarelor şi ascultarea radioului ca noi elemente ale modernităţii[174]. Conform unor date parţiale, în anii 1917-1927 în Basarabia apăruseră 58 de gazete, dintre care 24 româneşti şi 34 ruseşti; dintre cele româneşti, 10 erau cotidiene, iar dintre cele ruseşti - 32 de ziare[175]. Potrivit datelor Ministerului de Interne, în anii '20, în mun. Chişinău apăreau cu regularitate 15 ziare şi reviste, din care doar 4 erau româneşti şi anume:
- Ziare româneşti: „Steaua" (ziar guvernamental), „Dreptatea" (liberal), „Vespea" (social), „Cuvântul Moldovenesc" (cotidian);
- Ziare ruseşti: „Zvezda" (ziar guvernamental), „Basarabia" (ţărănesc), „Cuvântul nostru" (popular), „Cuvântul nou" (cotidian, dep. Alexandri), „Scânteia" („Iscra", social);
- Ziare evreieşti: „Der Id" (ziar sionist), „Erd und Arbeit" (săptămânal);
- Reviste: „Prietenul" (organ baptist, apare în limba rusă şi română), „Furnica" (cooperativ), „Satiriconul Nou" (cotidian, în limba rusă), „Şcoala noastră" (cotidian, în limba rusă)[176].

Starea de inferioritate numerică a presei de limbă română, pe de o parte, şi tendinţele spiritului presei minoritare, pe de altă parte, care ar fi fost „programatic centrifugale şi dezagregante", au constituit subiecte predilecte ale dezbaterilor ziaristice din presa Basarabiei interbelice. În opinia lui Pan Halippa, publicaţiile şi scrisul românesc în Basarabia s-ar fi aflat „într-o primejdie continuă": „Publicaţiunile româneşti n-au aici viaţă de durată. În timp ce publicaţiunile ruseşti îşi serbează cu pompă deceniile împlinite, ale noastre trăiesc un an-doi şi dispar din cauza lipsei de atenţie şi sprijin din partea celor ce-şi zic slujitori ai culturii româneşti în Basarabia. Şi nu trebuie să ne ascundem această ruşine. Ea este dovada nevredniciilor noastre, pentru care putem să fim pedepsiţi într-o bună zi cu vârf şi îndesat"[177]. În încercarea de remediere a acelei stări de lucruri, oamenii de cultură şi de condei din Basarabia, între care Ştefan Ciobanu, Alexandru Boldur, Pantelimon Halippa ş.a., s-au întrunit într-un congres special, în toamna anului 1932, „pentru a pune problema presei româneşti din Basarabia". Au fost invocate exemple paradoxale, constând în faptul că sub regimul ţarist existau în Chişinău 2 ziare ruseşti şi 2 ziare româneşti, în timp ce sub regimul românesc, la Chişinău existau 7 ziare ruseşti şi nici unul românesc[178].

La fel ca pe teritoriul întregii Românii, libertatea presei din Basarabia interbelică era, în principiu, respectată, existând şi anumite prevederi specifice. Astfel, în Basarabia erau „oprite comunicările cu privire la ştiri despre armată în legătură cu siguranţa apărării, precum şi articole îndreptate contra Coroanei, contra formei de guvernământ şi contra statelor aliate"[179]. În schimb, era lăsată „toată libertatea pentru propaganda electorală": „se vor interzice şi opri numai întrunirile cu caracter anarhic sau demonstrativ, care ar ataca ordinea socială şi siguranţa statului. Celelalte întruniri sunt libere. Ele pot avea loc chiar în aer liber, cu obligaţiunea de a fi prealabil aduse la cunoştinţa autorităţilor militare, care vor lua discrete măsuri preventive şi nu vor interveni decât numai atunci când autorităţile civile vor cere concursul armat pentru restabilirea ordinei, sau în cazuri de atac neaşteptat din partea agitatorilor. În general, se va evita amestecul veşnic al autorităţilor militare în tot ceea ce priveşte administraţia teritoriului"[180].

Chiar dacă în data de 10 aprilie 1920, Guvernul României a decis ridicarea cenzurii în Basarabia, aceasta a continuat să funcţioneze, practic, pe toată durata perioadei interbelice, funcţiile cenzurării presei fiind transferate către comusiunile judeţene, sub preşedinţia prefecţilor şi de comun acord cu Ministerul de Interne. Instrucţiunile de care se conduceau comisiunile judeţene în procesul cenzurării presei din întreaga Basarabie aveau următorul conţinut: „Pentru a împiedica pe acea parte din presă care este primejdioasă ordinei şi siguranţei publice, de a-şi îndeplini rolul său distrugător şi anarhic, s-a instituit un organ de control şi de temperare, Cenzura".
- Va urma -

--------------------------------------------------------
[126] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ediția a III-a, revăzută și adăugită. Coordonator: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 266.
[127] Mircea Păcurariu, Basarabia: aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc, Editura Basilica, București, 2012, p. 188; Cartea noastră. Alcătuită și redactată de un Comitet. Editată de societatea culturală „Cartea noastră", sub președinția d-lui Emanoil Catelly, prefectul județului Bălți, 1936, p. 7-48, 248-254.
[128] „Monitorul Oficial", nr. 89, 22 aprilie 1928; C. Hamangiu, Codul general al României. Legi și regulamente. Vol. XV-XVI (1926-1929), Librăria „Universala" Alcalay & Co., București, 1930, p. 1039-1045.
[129] Florin Ioan Gatea, Rolul și locul Bisericii Greco-Catolice în viața politică a României (1918-1948). Teză de doctor în istorie, Chișinău, 2013, p. 56.
[130] Ibidem.
[131] C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale. Vol. IX-X, Librăria „Universala" Alcalay & Co., București, F.a., p. 39.
[132] Calendarul Basarabiei pe 1931. Întocmit de H. Block și A. Cândea, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chișinău, F.a., p. 46.
[133] Gheorghe Palade, L. Chicu, Biserica din Basarabia în anii 1918-1940, în „Cugetul", nr. 1-2, 1995, p. 74.
[134] Sergiu Roșca, Problema calendarului îndreptat în satul Nișcani, în Buletinul Institutului Social Român din Basarabia. Tomul I, „Tiparul Moldovenesc", Chișinău, 1937, p. 360.
[135] Ibidem, p. 359-360.
[136] Sărbătorile creștinești și calendarul cel nou, în „Basarabia plugarului" (Gazeta țăranilor din Basarabia cu toate știrile din săptămână, Chișinău, director – T. Luncescu), an. I, nr. 1, 16 iunie 1929.
[137] Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Publicat de Dr. Sabin Manuilă. Vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XXIV, XXVI, XXX.
[138] Olimp Căciulă, Cultele în România, în Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 417; Alexandru Ioachimescu, „Agenda istorică" a poporului român și a religiilor. Ed. a II-a, Societatea Culturală „Glasul Basarabiei", București, 1998, p. 139-140.
[139] Olimp Căciulă, Cultele în România, în Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 423-425.
[140] Ibidem, p. 425-429.
[141] Ibidem, p. 429-432; Alexandru Ioachimescu, „Agenda istorică" a poporului român și a religiilor. Ed. a II-a, Societatea Culturală „Glasul Basarabiei", București, 1998, p. 162.
[142] Olimp Căciulă, Cultele în România, în Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 432-434.
[143] Ibidem, p. 434-435.
[144] Ibidem, p. 435-436; Alexandru Ioachimescu, „Agenda istorică" a poporului român și a religiilor. Ed. a II-a, Societatea Culturală „Glasul Basarabiei", București, 1998, p. 166.
[145] Olimp Căciulă, Cultele în România, în Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938, p. 436-439.
[146] Ibidem, p. 439-440.
[147] Ibidem, p. 441.
[148] Ibidem.
[149] Ibidem, p. 440-441.
[150] A.N.R.M., fond 706, inv. 1, dosar 478, fila 13.
[151] Gheorghe Palade, Liliana Chicu, Biserica ortodoxă din Basarabia în anii 1918-1940, în „Cugetul. Revistă de istorie și științe umaniste", nr. 1-2, 1995, p. 76.
[152] Ibidem, p. 76-77.
[153] Ibidem, p. 77.
[154] Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolșevice, înfăptuiri românești, Guvernământul Basarabiei, Institutul de Arte grafice „Marvan" S.A.R., iulie 1942, p. 357.
[155] Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013 / USM, Centrul de Studii Imperiale Chișinău – Oradea. Coord.: Octavian Moșin, Ion Gumenâi, Editura Cuvântul-ABC, Chișinău, 2013, p. 8.
[156] Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria: organizarea, cultura și jertfa lor, Editura Eminescu, Galați, 1995, p. 73; O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent. Compendiu. Coord.: Demir Dragnev, Editura Civitas, Chișinău, 2007, p. 282.
[157] Detalii la Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935). Schiță istorică, Editura Epigraf, Chișinău, 2000, p. 5 și urm.
[158] Ibidem, p. 9.
[159] Ibidem, p. 12.
[160] „Viața Basarabiei", nr. 4, 1942, p. 1-6.
[161] Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935). Schiță istorică, Editura Epigraf, Chișinău, 2000, p. 12.
[162] Ibidem, p. 13.
[163] Ibidem, p. 15.
[164] Ibidem.
[165] Niță, Sergiu (n. 1883, Peresecina, jud. Orhei – † 2 mai 1940, București). Pe adevăratul nume Serghei, s-a născut în familia unui preot. A învățat la Chișinău, unde a urmat și Seminarul teologic. A intrat apoi în Școala militară de ofițeri din Tbilisi. În 1905 s-a implicat în acțiuni revoluționare; pus sub acuzare, S. Niță a trecut la Iași, unde a studiat la Facultatea de Drept. A practicat avocatura, întreținând permanent legătura cu mișcarea națională din Basarabia. În aprilie 1918, a fost numit de guvernul român prefect al jud. Cetatea Albă. A activat în cadrul Partidului Țărănesc din Basarabia; deputat (din 1919). În aprilie 1920 a intrat în Partidul Poporului. A funcționat apoi ca magistrat la Chișinău. A fost Ministru de Stat (2 mai 1920 – 13 decembrie 1921, 30 martie 1926 – 4 iunie 1927). Membru de frunte al Partidului Național Agrar (aprilie 1932) și al Partidului Național-Creștin (iulie 1935), din care, după un timp, și-a dat demisia (Ion Mamina și Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți (1916-1938), SILEX, Casă de Editură, Presă și Impresariat, București, 1996, p. 217-218).
[166] Leonid Cemortan, Teatrul Național din Chișinău (1920-1935). Schiță istorică, Editura Epigraf, Chișinău, 2000, p. 16.
[167] Ibidem, p. 17.
[168] Ibidem.
[169] Ibidem, p. 18.
[170] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ediția a III-a revăzută și adăugită. Coordonator: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 268, 285.
[171] Ibidem, p. 269.
[172] Republica Moldova. Ediție enciclopedică, „Enciclopedia Moldovei", Chișinău, 2009, p. 541.
[173] Ioan Scurtu, Învățământul, știința și cultura Basarabiei integrate în statul național unitar român, în „Limba română. Revistă de știință și cultură", Anul XXII, nr. 5-6 (203-204), 2012, p. 102.
[174] Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura RAO, Bucureşti, 2001, p. 222-226.
[175] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ed. a III-a, rev. şi ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 273.
[176] Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dosar 118/ 1921, fila 38 (Doc. „Informaţie privind numărul de ziare şi reviste editate în or. Chişinău).
[177] Pan Halippa, Un cuvânt înainte, în „Viaţa Basarabiei", an. III, nr. 1, ianuarie 1934, p. 1-2.
[178] Nichifor Crainic, Presa provincială, în „Basarabia românească" (Chişinău, proprietar: Asociaţia ziariştilor din Basarabia), 22 septembrie 1932.
[179] Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dosar 116/1920, fila 9 (Doc. „Instrucţiuni cu privire la aplicarea cenzurii şi stării de asediu", 10 aprilie 1920, General Răşcanu).
[180] Ibidem, fila 9-10.
footer