Revista Art-emis
Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 24 Ianuarie 2018 22:06

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu3. Literatura.

Referindu-se la condițiile în care evoluase literatura basarabeană până la 1918, Ștefan Ciobanu afirma că, spre deosebire de Ardeal, care lăsase o urmă adâncă în istoria literaturii românești, și de Bucovina, care deși nu avea o contribuție în aceeași măsură, satisfăcuse cel puțin cerințele sufletești ale românilor de acolo, „Basarabia, în lunga noapte de înstrăinare (1812-1918.- n.n.) a rămas stearpă pe ogorul literar". Istoricul literar basarabean găsea nu o literatură, ci doar câțiva scriitori izolați și depista singura notă specific basarabeană în influența literaturii rusești"[80]. Așa cum pe bună dreptate afirma prof. I. Simionescu, cu referire la viața culturală în ansamblu, „împrejurările istorice mereu tulburi au fost hotărâtoare, iar manifestațiunile culturale timide, răzlețe, ca niște flori rare sub umbra pădurii dese. Nu lipsa însușirilor etnice sunt de vină în întârzierea intensității culturale. Exemple de energii românești, care au însemnat «ceva» în alte țări se pot cita în număr destul de însemnat. Energia e dovedită că are rădăcini sănătoase în pătura satelor; lipsea mediul prielnic pentru punerea ei în valoare, de mare importanță în manifestările culturale"[81]. În aceeași ordine de idei, acad. Mihai Cimpoi menționează, că „marea șansă a scriitorilor basarabeni a fost deschiderile periodice ale cercului strâmt al orizontului local, iar marea neșansă, strămutarea zilnică și din acest spațiu matern", limba română înlocuindu-le întreaga patrie[82]. Din acest punct de vedere, Marea Unire din 1918 a deschis noi orizonturi inclusiv vieții spirituale, înregistrându-se în perioada interbelică o dezvoltare fără precedent în această direcție, cu succese remarcabile, unele dintre ele de valoare universală[83].

Literatura română, în particular, a cunoscut o adevărată înflorire în perioada interbelică. A fost epoca marilor scriitori Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Octavian Goga ș.a. Orientându-se după modelele Eminescu, Goga, Blaga, Bacovia, Arghezi ș.a., poeții basarabeni din perioada interbelică au proclamat o epocă nouă, „o nouă spiritualitate", modernismul basarabean manifestându-se în diversele lui aspecte de orientare reformatoare – simbolism, expresionism, dadaism, suprarealism etc. S-au remarcat, în special, poeții George Meniuc, Vladimir Cavarnali, Nicolae Costenco, Alexandru Robot, Magda Isanos, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Andrei Lupan, Teodor Nencev etc. În evoluția poeziei interbelice basarabene, poetica văzului e înlocuită de poetica viziunii, limbajul tranzitiv de limbajul reflexiv, se produc metamorfoze firești în lumea ei fictivă. În disputele de creație, dintre tradiționaliști și moderniști, se sfidează reciproc idealuri, avansându-se principii ce configurează, fie și într-o stare embrionară, structura liricii basarabene[84]. Basarabenii și-au adus, de asemenea, propria contribuție la dezvoltarea prozei, dramaturgiei, criticii literare din România interbelică, care au fost „recuperări importante" de introducere „în circuitul literar general-românesc". Printre membrii Asociației Literare și Științifice „Viața Românească" (de la Iași și apoi București) s-au aflat Constantin Stere, Ștefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, Ion Buzdugan, Olga Vrabie. De un real succes se bucurau cărțile publicate de Nicolai Costenco, Magda Isanos, Sergiu Cujbă, Dumitru Iov, George Meniuc și alți basarabeni.

Un scriitor de renume, format și recunoscut în cercurile cele mai distinse de intelectuali ruși din perioada de până la Revoluția din februarie 1917, aducând cu sine în Basarabia vaste cunoștințe, un nou fel de a gândi, de a simți și de a scrie, a fost Leon Donici-Dobronravov (1887-1926)[85], - unul din cei mai talentați scriitori basarabeni din perioada interbelică, adevărat corifeu al genului memorialistic. A fost un talentat scriitor de respirație europeană, „dotat de la natură cu multe însușiri" (Gala Galaction) , una din ele fiind capacitatea sa de a diagnostica cu exactitate semnificația evenimentului trăit. Alăturat ulterior grupului emigranților ruși condus de Grigore Alexinski, - singurul nucleu al emigrației ruse care recunoștea caracterul românesc al Basarabiei, - Donici a desfășurat, la Paris, în calitate de redactor la ziarul acestuia, „Țara noastră", o amplă activitate publicistică, inserând săptămânal la rubrica „România atacată", toate spicuirile din presa străină privind Basarabia, însoțindu-le de „comentariile unei vii inteligențe românești"[87]. Totuși, cel mai prestigios scriitor a rămas Constantin Stere, care se impusese în viața culturală a României încă din primii ani ai secolului al XX-lea [88].La progresul literaturii basarabene interbelice și-au adus contribuția nu numai intelectualii români, ci și numeroși reprezentanți ai etniilor conlocuitoare.

Astfel, poetul, fabulistul evreu Eliezer Steinberg, originar din Lipcani, s-a remarcat drept unul din cel mai mari fabuliști ai vremii. A fost un pedagog unic în felul său, creând o literatură didactică lipsită de didacticism. Abecedarul lui în idiș pentru copii, ilustrat de pictorii Kolnik, Lerner și Rubin, a fost apreciat de Academia evreiască din Vilno drept cea mai bună lucrare pentru copii. A mai scris pentru copii nenumărate piese de teatru, reprezentate la „Musikverein" (Cernăuți), iar una din acele piese, „Rabinul din Bardicev" a fost solicitată pentru teatrele din New York. Pentru copii, a mai scris „Legendele în jurul Genezei", mici capodopere biblice[89]. De asemenea, fabulistica evreiască a avut în Iehuda Steinberg, vărul lui Eliezer Steinberg, o figură proeminentă, astfel încât, de la apariția primelor sale fabule, lumea evreiască mondială a exclamat: „A apărut nu un fabulist, ci Fabulistul, la înălțimea lui La Fontaine și Krâlov"[90].

Un important eveniment artistic și cultural al Basarabiei interbelice l-a constituit înființarea, la 14 decembrie 1939, a Societății scriitorilor din Basarabia, avându-l în calitate de președinte pe Pan Halippa, de vicepreședinte pe Iorgu Tudor și în cea de secretar general pe Nicolae Costenco. În această societate au fost înscriși 35 de membri oficiali și avea grupuri literare în toate județele Basarabiei, inclusiv la București și la Iași. În opinia secretarului general al Societății scriitorilor din Basarabia, Nicolae Costenco, înființarea organizației în cauză a fost necesară „pentru a da putință spiritului local, basarabean, să triumfe cu toată originalitatea și specificul care îl delimitează în speță, fără a-l rupe din sânul familiei latine, românești"[91]. Recurgând la o evaluare de ansamblu a vieții literare din perioada interbelică, Pan Halippa avea să menționeze că „astăzi (ianuarie 1934.- n.n.), Basarabia, după 15 ani de la Unire ni se prezintă ca un ogor brăzdat de plugul culturii românești din ce în ce mai adânc și avem buna speranță că acest ogor românesc va produce boabe alese și din belșug[92].Este adevărat că scrisul românesc se confrunta și cu numeroase probleme, aflându-se, potrivit aceluiași autor, „într-o primejdie continuă": „publicațiunile românești n-au aici viață de durată; în timp ce publicațiunile rusești își serbează cu pompă deceniile împlinite, ale noastre trăiesc un an-doi și dispar din cauza lipsei de atenție și sprijin din partea celor ce-și zic slujitori ai culturii românești în Basarabia"[93]. Urmărindu-se remedierea acelei stări de lucruri, în ianuarie 1934 a fost lansat proiectul revistei „Viața Basarabiei", la care au colaborat intelectuali de marcă ai perioadei interbelice: Ion Buzdugan, Alexandru V. Boldur, Toma Bulat, Ștefan Ciobanu, Alexandru David, Sergiu Cujbă, Agricola Cardaș, Ion Pelivan, P.V. Ștefănucă, T. Al. Știrbu ș.a.

Așa cum menționează exegeții domeniului respectiv, proza basarabeană din anii '20-'30 a evoluat, în general, între două structuri: tradițională și modernă[94]. În pofida tradiționalismului congenital, literații basarabeni s-au apropiat în mod cert de înțelegerea condiției esențiale a literaturii și în special a romanului, condiție pe care a formulat-o limpede Camil Petrescu în 1927: „Literatura presupune firește probleme de conștiință. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conștiință sunt posibile". În perioada dintre cele două războaie mondiale, prozatorii basarabeni s-au sincronizat, cel puțin tematic, cu noile strategii narative europene [95]. Un rol important în promovarea literaturii în perioada interbelică a revenit presei și periodicelor. O analiză statistică pentru anii 1917-1927 arată că în Basarabia, în acea perioadă, au fost editate 58 de ziare, din care 24 românești și 34 în limba rusă; din cele românești, 10 erau cotidiene, iar din cele rusești - 32. Doar în municipiul Chișinău, în luna iunie 1940 apăreau 3 cotidiene românești („Basarabia", „Gazeta Basarabiei" și „Raza"), precum și 13 reviste și 11 buletine, inclusiv „Viața Basarabiei" (director P.N. Halippa), „Itinerar" (director Iorgu Tudor), „Straja Neamului" (director S. Ebervian), Revista Liceului „A. Donici", „Armonia" (revista Liceului „A. Russo"), „Școala Basarabeană", „Buletinul agricol din Basarabia", „Basarabia Economică", „Buletinul Camerei de Muncă", „Furnica", „Luminătorul", „Arhiva" (T. Bulat) ș.a.[96].

4. Biserica.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ocupând Principatele Române, Rusia a recurs inclusiv la o politică de amestec direct în activitatea bisericii românești. Printr-un decret din 27 martie 1808, împăratul Alexandru I l-a numit pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821, n. Bistrița, Transilvania)[97] „în calitate de membru al Sinodului rus și exarh al acestuia în Moldova, Valahia și Basarabia". În baza acelui decret imperial, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse i-a ordonat proaspătului exarh să-i adreseze spre soluționare toate chestiunile „privitor la care fostul mitropolit al Moldo-Vlahiei apela la patriarhul de la Constantinopol". Din acel moment, așa cum menționează A. Sradnițki, „Biserica moldo-vlahă a fost subordonată Sfântului Sinod și exarhului său" până în septembrie 1812[98]. La 30 septembrie 1812, prin ordinul lui G. Bănulescu-Bodoni, în spațiul dintre Prut și Nistru a început să activeze noua eparhie, precum și dicasteria ca organ de conducere. Cu toate acestea, de la sosirea sa la Chișinău, statutul mitropolitului rămânea neclar, aflându-se aici „în afara legii", - altfel spus, nu avea un statut legal. Însuși mitropolitul, în raportul său din 4 noiembrie 1812 înaintat Sinodului, declara că trimite spre examinare proiectul privind înființarea noii eparhii și așteaptă să fie emis în această privință un decret, iar „până atunci socoate de datoria sa de a conduce clerul din această provincie ca făcând parte din fosta lui stăpânire, conform dispozițiilor date lui ca unui arhiereu eparhial". Din această cauză, în prima fază, titulatura mitropolitului nu conținea denumirea eparhiei nou-înființate[99].

După o lungă procedură de examinare, raportul lui G. Bănulescu-Bodoni din 4 noiembrie 1812 expediat la Sankt Petersburg, a fost aprobat de împăratul Alexandru I la 21 august 1813. Noua instituție administrativă bisericească a fost numită Eparhia Chișinăului și Hotinului[100]. În așa mod, prin Tratatul de pace de la București, Imperiul Rus a scindat Principatul Moldovei nu numai din punct de vedere politic, ci și sub aspect religios, trecând, în mod arbitrar și abuziv, în stăpânirea Bisericii Ortodoxe Ruse un teritoriu aflat de secole sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei. Iar la 21 august 1813, uzurpând drepturile canonice ale Mitropoliei Moldovei, Rusia expansionistă a oficializat, pe teritoriul românesc dintre Prut și Nistru încorporat în hotarele ei, Eparhia Chișinăului și Hotinului[101].

Începând cu 1812 și, practic, până în 1918, viața bisericească și religioasă din Basarabia au fost supuse unui intens proces de rusificare. Un argument în acest sens îl constituie și faptul că, dintre cei 13 ierarhi care au condus Eparhia Ortodoxă a Basarabiei în perioada țaristă, 12 au fost ruși, excepție făcând doar primul mitropolit, G. Bănulescu-Bodoni. Ceilalți 12 mitropoliți ruși, care au ocupat scaunul mitropolitan al Basarabiei, au fost: Dimitrie Sulima (1821-1844), Irinarh Popov (1844-1858), Antonie Șocotov (1858-1871), Pavel Lebedev (1871-1882), Serghie Liapidevski (1882-1891), Isaachie Polojenski (1891-1892), Neofit Nevodcikov (1892-1898), Iacov Piatnițki (1898-1904), Vladimir Sinicovski (1904-1908), Serafim Ciceagov (1908-1914), Palaton Rojdestvenski (1914-1915) și Anastasie Gribanovski (1915-1918)[102].

Pe durata întregului secol al XIX-lea, aflându-se în componența Imperiului țarist, populația Basarabiei a rămas profund creștină, având în mijlocul ei și „suflete de alte rituri". Din punct de vedere religios, populația Basarabiei împărtășea mai multe și diverse confesiuni, inclusiv cea protestantă, catolică, armeano-catolică, mozaică și chiar musulmană, însă majoritatea covârșitoare a acesteia a împărtășit, întotdeauna, confesiunea ortodoxă greco-orientală ca religie predominantă în stat[103]. În contrast pozitiv cu numărul școlilor din Basarabia, cel al bisericilor era foarte mare inclusiv în perioada țaristă, ele fiind singurele localuri sătești bine și scump construite, evidențiindu-se prin măreția lor pe fundalul căsuțelor modeste ale locuitorilor din jur[104]. Conform unor date din anul 1870, eparhia pravoslavnică din Basarabia, cu scaunul episcopal în or. Chișinău, număra un total de 843 de biserici, inclusiv 318 construite din piatră și 525 din lemn, mai funcționând și 20 de mănăstiri[105]. Către 1890-1891, numărul bisericilor ajunsese la 949, iar numărul populației ortodoxe ajunsese la 1.220.439 de suflete, atestându-se și 421.120 de practicanți ai altor rituri[106]. Deși zidite de populația băștinașă, începând mai ales din 1871, la insistențele arhiepiscopului rus Pavel, toate bisericile din Basarabia „au fost transformate în biserici muscălești", serviciul divin în ele oficiindu-se în limba bisericească slavă. Și doar la insistențele populației de la sate, în 1890 ordinul în cauză a fost retras pe alocuri, acceptându-se ca în localitățile cu populație preponderent românească să se oficieze în două limbi, în limba slavă și în cea română, în timp ce evanghelia se citea în continuare exclusiv în limba rus [107]. Conform datelor recensământului din 28 ianuarie 1897, populația Basarabiei împărtășea următoareleTabel 5 - N.Enciu confesiuni.

Fiind realizat după o metodologie inadecvată și defectă, recensământul din 1897 permitea, cu toate acestea, să se determine cu „maximă exactitate" faptul că belorușii din Basarabia, bunăoară, erau în proporție de 65,0 % la bărbați și 76,3 % la femei adepți ai sectei religioase de rit vechi, în timp ce populația băștinașă și majoritară a Basarabiei era ticsită de organizatorii acelui recensământ în marea familie a popoarelor vorbitoare de limbi romanice, care era ortodoxă în proporție de 99,9%[109]. Așa cum constata autorul Enciclopediei Române din 1898, dr. C. Diaconovici, „dacă în biserică limba română n-a fost până acum cu desăvârșire interzisă, aceasta se datorește exclusiv tenacității poporației române, care rămâne credincioasă obiceiului său de a se închina lui Dumnezeu în limba părinților. Oricum însă, ocârmuirea rusească tinde a rusifica biserica din Basarabia și din ce în ce reușește, mulțămită seminarului din Chișinău, care pregătește mereu un număr din ce în ce mai mare de preoți educați rusește, și care abia știu să citească românește"[110].

Anul 1918 a inaugurat o nouă pagină în istoria vieții bisericești și celei religioase din Basarabia, manifestându-se o largă dorință a populației de „naționalizare" a bisericii. Necesitatea democratizării și adaptării bisericii din Basarabia la noile condiții istorice era cu atât mai mare, cu cât pentru naționalitățile înglobate în fostul Imperiu țarist, „biserica rusă centralizată a fost un mijloc de rusificare a caracterului specific al noroadelor [...]"[111]. Așa cum pe bună dreptate menționau autorii uneia din primele sinteze de istorie a Basarabiei editate după 1918, „demnitatea îmbrăcată în forme corecte și morale, este haina cea mai priincioasă unui popor cu tendințe de cultură serioasă și cinstită", iar bigotismul păstrat în forme mistice, care a ținut încătușat poporul rus atâtea secole, va trebui să dispară de pe pământul Basarabiei, alături de toate armele de slavizare, sau de ținerea în întuneric a unor popoare, pentru a putea fi mai cu înlesnire exploatate și stăpânite"[112].Deoarece până la 1917, în baza politicii oficiale promovate de guvernele țariste, biserica urmărise scopuri de rusificare a enoriașilor, transformările în sistemul de organizare și de activitate a instituțiilor de cult din Basarabia deveniseră de o stringentă necesitate. Din acest considerent, s-a procedat la schimbări radicale în sistemul de conducere a bisericii, urmând a se pune capăt tendințelor separatiste manifestate în primele luni după unirea Basarabiei cu România[113].

După preluarea puterii de stat de către partidul bolșevicilor în Rusia, legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă s-au întrerupt, practic, cu desăvârșire. Ultimul ierarh rus de la Chișinău, Atanasie Gribanovschi, a părăsit Basarabia la 3 mai 1918, plecând la Moscova[114]. Acolo l-a convins pe noul patriarh Tihon să emită o „gramotă", cu data de 1 iunie 1918, prin care îl autoriza să convoace „un sobor bisericesc local" la Chișinău, care să se pronunțe asupra situației Bisericii din Basarabia în noua conjunctură politică. Patriarhul respingea ideea ieșirii Bisericii din Basarabia de sub jurisdicția Bisericii Ruse, chiar dacă la 27 martie 1918 Sfatul Țării proclamase unirea Basarabiei cu România. În acea situație, la 14 iunie 1918, Sfântul Sinod, întrunit la Iași, a numit ca „locțiitor de arhiepiscop" la Chișinău, pe episcopul Nicodim Munteanu de la Huși (1864-1948), viitorul patriarh al României. Noul numit, cu studii la Academia duhovnicească din Kiev (abs. 1895), cunoscător al limbii ruse și al vieții bisericești din Rusia, a luat primele măsuri în vederea integrării Bisericii basarabene în viața Bisericii din România.

La 1/14 septembrie 1918, s-a hotărât desființarea tuturor organelor administrative vechi din Arhiepiscopia Chișinăului: Sfatul eparhial, Consiliul școlar bisericesc, Administrația economică. În locul lor s-a creat Administrația centrală eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului, precum și Consiliul superior eparhial. S-a procedat la o nouă organizare a centrului eparhial, la introducerea limbii române în administrația bisericească, în multe biserici și în Seminarul teologic din Chișinău, - la care au fost numiți profesori români, în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu, - la înlocuirea unor egumeni ruși și ucraineni de la mănăstiri. Nicodim Munteanu a activat la Chișinău până la 31 decembrie 1919, când s-a reîntors la eparhia sa[115]. În primii ani postbelici, numărul bisericilor ortodoxe din Basarabia era între 1.100 și 1.200, existând și 22 de mănăstiri, 87 de biserici străine și 207 sinagogi [116].

Tabel 6 - N.EnciuAșa cum ideea „naționalizării" bisericii lua amploare ca o reacție la dependența de Biserica Rusă, concretizată în slujbe și cărți de cult slavonești, pe măsura conștientizării apartenenței la spațiul de cultură și civilizație românească atât în rândul clericilor basarabeni, cât și în cel al credincioșilor, s-a simțit tot mai mult nevoia readucerii Bisericii din Basarabia sub oblăduirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Căci, așa cum menționa Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Pimen, în una din adresările sale către locuitorii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, invocând cuvintele din Sfânta Scriptură: „nimic nu e mai bun sau mai frumos, decât a viețui frații împreună" (Psalm, 132 I)[118]; respectiv, „să uităm nemulțumirile personale, interesele ce ne despart pe unii de alții și învrăjbesc pe unul asupra altuia, ci toți în aceste vremuri mari să fim uniți într-un suflet și cu dragoste uniți către alții"[119].

Printre acțiunile de consolidare a bisericii ortodoxe basarabene, un loc deosebit l-a avut crearea, în 1923, a două eparhii noi: a Cetății Albe și Ismailului cu reședința la Ismail și a Hotinului, cu reședința la Bălți. Respectiva reformă s-a realizat prin legea din 8 martie 1923, în urma căreia au luat ființă, prin defalcarea de la mitropolia Chișinăului, episcopiile sufragane de la Cetatea Albă-Ismail și de la Hotin-Bălți, iar pentru satisfacerea cerințelor pastorale sporite s-au creat numeroase parohii noi la sate și orașe, fiind înzestrate toate - noi și vechi - cu loturi sau sesii obținute pe urma reformei agrare. Salarizarea clerului și a personalului bisericesc a trecut de la eparhii în seama statului, iar pentru pregătirea temeinică a slujitorilor altarului, Seminarul Teologic din Chișinău a fost transformat într-o Facultate de Teologie[120].

La 8 iulie 1923, în cadrul ședinței solemne a Congresului Extraordinar Eparhial din Chișinău, reprezentanții clerici și mireni din cele trei eparhii din Basarabia, au adoptat o hotărâre cerând Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înființarea Mitropoliei Basarabiei[121]. Congresul cerea să fie recunoscut „că scaunul arhipăstoresc din Chișinău este pentru întreaga Basarabie ca Mitropolie sub denumirea de «Mitropolia Basarabiei» - a Moldovei dintre Prut și Nistru"[122]. Actul de la Chișinău a fost examinat de către Comisiunea de organizare unitară a Bisericii Române și, după discutarea raportului ei în problema dată, prin hotărârea sa din 15 noiembrie 1923, Sf. Sinod a susținut cererea de ridicare a Arhiepiscopiei Chișinăului la treapta de mitropolie. În rangul de mitropolit al Basarabiei, începând cu 25 iunie 1927, Sf. Sinod l-a confirmat pe arhiepiscopul Chișinăului, Gurie Grosu (1877-1943). Aflându-se în fruntea Mitropoliei Basarabiei (1928-1936), Gurie Grosu (cu numele de botez Gheorghe) a desfășurat o amplă activitate cărturărească și editorială[123].

Constituind reflexul credințelor intime ale individului, cultul a fost declarat liber de către Constituția României din 28 martie 1923, cu condiția ca el să nu aducă atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale statului[124]. Conform art. 22 din Constituție, „Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a românilor este Biserică dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietate față de celelalte culte". Datorită acestui fapt, cultul ortodox și cel greco-catolic (unit) se mai numeau, între cele două războaie mondiale, și culte naționale, spre deosebire de celelalte culte, care se numeau culte minoritare. Reproducem mai jos câteva articole din Constituția României din 1923 (Titlul II, Despre drepturile românilor), care se referă la libertatea conștiinței cetățenilor[125].

„Art. 5.- Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi. [...].
Art. 7.- Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita. [...].
Art. 22.- Libertatea conștiinței este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale statului. Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt biserici românești. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a românilor este biserică dominantă în statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea față de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este și rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În tot regatul României, Biserica creștină ortodoxă va avea o organizație unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive: clerici și mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizații unitare, precum și modalitatea după care Biserica își va regulamenta, conduce și administra, prin organele sale proprii și sub controlul statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaționale și epitropești. Chestiunile spirituale și canonice ale Bisericii ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliții și episcopii Bisericii ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale. Raporturile dintre diferitele culte și stat se vor stabili prin lege".
- Va urma -

Grafica - I.M.
_______________________________________________
[80] Ștefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chișinău, 1992, p. 153.
[81] I. Simionescu, Țara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Editura pentru literatură și artă „Regele Carol II", București, 1937, p. 415.
[82] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura ARC, Chișinău, 1996, p. 15.
[83] Istoria românilor. Epoca contemporană, Ministerul Științei și Învățământului al Republicii Moldova, Chișinău-Galați, 1992, p. 107.
[84] Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-'30, Editura „Tehnica-Info", Chișinău, 2002, p. 9 și urm.
[85] Nicolae Enciu, Leon Donici și demitizarea bolșevismului, în „Semn", anul X, nr. 1, 2007, p. 25-26.
[86] Gala Galaction, Zile basarabene. Text ales și îngrijit, studiu introductiv de preot Gheorghe Cunescu, Editura Știința, Chișinău, 1993, p. 170-171.
[87] V. Rusu Sirianu, Un adevărat Basarabean: Leon Donici. Unde sunt și ce fac ceilalți basarabeni?, în „Basarabia. Foaie pentru propagandă națională și apărarea drepturilor noastre românești", an. II, nr. 5-6, decembrie-ianuarie 1926-1927, p. 13.
[88] Ioan Scurtu, Învățământul, știința și cultura Basarabiei integrate în statul național unitar român, în „Limba Română. Revistă de știință și cultură", anul XXII, nr. 5-6 (203-204), 2012, p. 103-104.
[89] Moartea unui mare fabulist evreu, în Almanahul ziarelor „Adevărul" și „Dimineața", 1932/1933, p. 95-96.
[90] Ibidem.
[91] Iorgu Tudor, Mișcarea cultural-socială în Basarabia după Unire (1918-1940), București, 1976, p. 19-21, 23-24 (mss.).
[92] Pan Halippa, Un cuvânt înainte, în „Viața Basarabiei", an. III, nr. 1, ianuarie 1934, p. 2.
[93] Ibidem, p. 1-2.
[94] Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii '20-'30, Editura „Tehnica-Info", Chișinău, 2002, p. 14.
[95] Ibidem, p. 15.
[96] Anuarul Chișinăului pe anul 1940, Editura „ARPID", Chișinău, 1940, p. 111.
[97] Dicționar de Istorie. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Civitas, Chișinău, 2007, p. 48-49.
[98] Dinu Poștarencu, Destinul românilor basarabeni sub dominația țaristă, CEP USM, Chișinău, 2012, p. 170.
[99] Ibidem, p. 174-175.
[100] Ibidem, p. 175.
[101] Ibidem.
[102] Grigore Costin, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1812-1821), în Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). Simpozion științific internațional, Editura Cuvântul-ABC, Chișinău, 2013, p. 234.
[103] Anuarul „Socec" al României Mari. Vol. II. 1923-1924, Editura Socec & Co., F.l., 1924, p. 3.
[104] Nicolae Smadu, Privire generală asupra organizării și stării sanitare din Basarabia. Dela înființarea Inspectoratului până azi. Anii 1918-1920, Imprimeria Statului, Chișinău, 1920, p. 124.
[105] Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română. Publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român. Tomul I, Editura și tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1898, p. 412.
[106] Ibidem.
[107] Ibidem.
[108] Первая всеобщая перепись населения Российской империи, 1897 г. Под ред. Н.А. Тройницкого. III. Бессарабская губерния. Москва: Издание ЦСК МВД, 1905. С. XXII.
[109] Ibidem.
[110] Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română. Publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român. Tomul I, Editura și tiparul lui W. Krafft, Sibiu, 1898, p. 412.
[111] O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918). Ediție îngrijită de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004, p. 81-82.
[112] C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia: considerațiuni generale, agricole, economice și statistice, Institutul de arte grafice „România Nouă", Chișinău, 1919, p. 329.
[113] Gheorghe Palade, L. Chicu, Biserica din Basarabia în anii 1918-1940, în „Cugetul", nr. 1-2, 1995, p. 73.
[114] Mircea Păcurariu, Basarabia: aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc, Editura Basilica, București, 2012, p. 186.
[115] Ibidem, p. 186-187.
[116] I. Teodorescu, Basarabia, în „Buletinul statistic al României", seria IV, vol. XIV, nr. 1, 1919, p. 47.
[117] Anuarul statistic al României. 1924, Tipografia Curții Regale, București, 1925, p. 254.
[118] „Monitorul Oficial", nr. 236, 17/30 ianuarie 1919, p. 4602.
[119] Ibidem, p. 4602-4603.
[120] Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Ediție și studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1991, p. 308.
[121] Gheorghe Palade, L. Chicu, Biserica din Basarabia în anii 1918-1940, în „Cugetul", nr. 1-2, 1995, p. 73-74.
[122] Ibidem, p. 74.
[123] Prezențe basarabene în spiritualitatea românească (secolul al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea. Dicționar / alcăt.: Gheorghe Bobână, Lidia Troianowski, Editura Civitas, Chișinău, 2007, p. 140-141.
[124] „Monitorul Oficial", nr. 282, 29 martie 1923, p. 13315-13335.
[125] Ibidem.

footer