Revista Art-emis
Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 21 Ianuarie 2018 20:54

Basarabia 19182. Știința.

După 1918, atât direcțiile cât și, mai ales, conținutul cercetărilor științifice realizate de oamenii de știință din Basarabia, s-au modificat radical. Știința basarabeană a devenit parte integrantă a științei românești, a patrimoniului cultural și civilizațional românesc. În contrast pozitiv cu perioada țaristă, când cele mai talentate cadre științifice naționale activau în diferite centre din cadrul Imperiului țarist (Odesa, Kiev, Sankt Petersburg, Moscova), în anii ce au urmat unirii Basarabiei cu România au fost create primele centre de cercetări științifice de talie europeană. În perioada dintre cele două războaie mondiale, știința din Basarabia a evoluat în instituții specializate, în gimnazii, licee, secții departamentale speciale, la baze experimentale, dar și la Facultatea de Agronomie din Chișinău[44].

Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea și dezvoltarea unor importante școli științifice, prin afirmarea unor adevărați savanți, și nu numai la scară națională, ci și europeană și internațională. Între aceștia se evidențiază istoricii Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu, medicii Nicolae Paulescu și Constantin I. Parhon, matematicienii Gheorghe Țițeica și Dimitrie Pompei, inginerii Henri Coandă și Ștefan Procopiu, geograful Simion Mehedinți și sociologul Dimitrie Gusti, biologul Emil Racoviță și mulți alții. Ca parte integrantă a științei românești, remarcabile au fost contribuțiile oamenilor de știință basarabeni Eugen Bădărău (chimie), Anatolie Coțovschi (medicină)[45], Nicolae Donici (astronomie)[46], Nicolae Moroșan și Teodor Văscăuțeanu (geologie), Gheorghe I. Năstase (geografie), Nicolae Dimo, Nicolae Florov și Pimen Cupcea (agronomie), Petre V. Ștefănucă (etnografie), Ion Savin (filozofie) etc.

Un rol important în progresul cultural și științific al Basarabiei a aparținut școlii superioare - facultăților de Teologie și Agronomie ale Universității din Iași, precum și celor trei conservatoare particulare „Unirea", Național și Municipal, care au constituit veritabile așezăminte de învățământ superior în perioada interbelică. Solemnitățile prilejuite de inaugurarea la Chișinău a Facultății de Teologie au avut loc la 8 noiembrie 1926, iar deschiderea Facultății de Științe Agricole s-a produs la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei cu România. Date fiind ponderea și importanța agriculturii în economia Basarabiei și în modul de viață al populației acesteia, o atenție specială în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost acordată dezvoltării învățământului agricol, aproape inexistent până în 1918. O activitate importantă în această direcție a desfășurat Școala Națională de Viticultură din Chișinău; aici cursurile durau 4 ani, ultimul an fiind rezervat activității practice. Școala avea un internat pentru 100-120 de elevi, plantații și material didactic (cabinete și laboratoare), o stațiune experimentală de viticultură și vinificație (cu secțiunile viticultură, agroecologie,
microbiologie)[47].

O importantă instituție de învățământ superior în Basarabia interbelică a fost Facultatea de Agronomie din Chișinău. Legea de organizare a Secției Agronomice a Facultății de Științe din Iași în Facultate de Agricultură cu sediul la Chișinău a fost publicată în „Monitorul Oficial" din 9 aprilie 1933. De-a lungul anilor, respectiva facultate a adus o contribuție esențială la formarea unor specialiști cu studii superioare în domeniul agriculturii[48]. Facultatea de Agronomie din Chișinău întrunea 21 de profesori și conferențiari, 31 șefi de lucrări și asistenți și era frecventată de 400 studenți și studente. Biblioteca centrală a facultății dispunea de 10.500 volume din toate domeniile științelor agricole, iar câmpurile de experiență, fermele, pepinierele și viile ce aparțineau numitei instituții cuprindeau o suprafață de circa 200 ha teren agricol. În cadrul celor 8 catedre ale facultății a fost desfășurată, de rând cu activitățile practice, o amplă muncă de cercetare științifică, oglindită în cele două volume apărute, în care au fost publicate 65 de lucrări originale. În total, până la finele perioadei interbelice, Facultatea de Agronomie din Chișinău a pregătit 510 ingineri agronomi de înaltă calificare[49].

Unul din reprezentanții de vază ai științei agricole basarabene a fost Agricola Cardaș, decanul Facultății Agricole din Chișinău. A fost un timp directorul general al „Casei Noastre", instituție având în grijă supravegherea corectitudinii cu care s-a realizat reforma agrară în anii 1918-1924, prin intermediul căreia sute de mii de țărani basarabeni au fost împroprietăriți cu loturi de pământ[50]. Profesorul A. Cardaș a fost autorul mai multor studii în domeniul agriculturii, precum și al unor lucrări extrem de valoroase privind reforma agrară din Basarabia și activitatea „Casei Noastre"[51]. La aceeași facultate s-au evidențiat, printr-o rodnică activitate didactică și științifică, profesorii N. Florov, N. Vasiliu, Șt. Popescu, Gh. Bontea și mulți alții. Profesorul Gheorghe Bontea, bunăoară, a efectuat investigații fundamentale în domeniul corelației dintre condițiile naturale și sistemele economice în agricultură[52].

O recentă lucrare apărută la Iași despre agronomi de elită născuți pe plaiuri basarabene și bucovinene, arată că „mai toți marii viticultori și oenologi români ai veacului al XX-lea s-au născut în frumoasa și bogata Basarabie, străveche vatră românească"[53]. Din cei 122 de agronomi de elită prezenți în lucrarea dată, 92 sunt născuți în Basarabia românească înainte de al Doilea Război Mondial. Este de remarcat că Dr. Dionisie Bernaz (1896-1984), tatăl coordonatorului volumului respectiv, provine din comuna Plopi, județul Soroca, cu studii strălucite făcute la Școala Națională de Agricultură din Montpellier (1926) și la Institutul de Agricultură al Universității din Toulouse (1928)[54]. Cei 92 de agronomi basarabeni „acoperă", practic, toate domeniile importante din agricultură: viticultura și oenologia sunt ilustrate de marii specialiști Dionisie Bernaz, Gherasim Constantinescu, Teodor Martin; legumicultura și pomicultura de către T. Bordeianu, N. Constantinescu; pedologia de către Gr. Obrejeanu; entomologia de către T. Perju, ameliorarea plantelor de către Vl. Moșneagă, genetica de către V. Ghimpu, agrofitotehnia de către Gh. Valuță ș.a. Câteva din datele biografice ale unor agronomi de elită basarabeni, născuți și formați în mediul științific și intelectual al României interbelice, merită a fi consemnate în mod special, ele fiind asemănătoare și, totodată, originale și irepetabile.

Astfel, prof. Vasile Juncu (1903-1991) din comuna Taraclia, județul Tighina, a fost născut într-o familie cu 11 copii. Tatăl său a fost funcționar la primăria satului, iar mama – neștiutoare de carte, ambii depunând eforturi ieșite din comun pentru ca odraslele să obțină studii de calitate. Ca urmare a acestui fapt, Vasile Juncu a absolvit liceul „Alecu Russo" din Chișinău (1921), iar în 1921-1925 a urmat cursurile Școlii Superioare de Agricultură de la Herăstrău-București. După refugiul în dreapta Prutului, Vasile Juncu a făcut o meritorie carieră profesională, autocaracterizându-se drept „un om obișnuit, care a căutat să-și facă datoria oriunde a lucrat și pentru care dragostea de muncă, profesiunea aleasă, năzuința spre adevăr, spre dreptate, spre frumos, a fost un instinct elementar"[55]. Un alt profesor universitar, Gheorghe Valuță (1901-1987), din satul Druță, comuna Pociumbeni jud. Bălți, provine dintr-o familie săracă cu 8 copii. În 1919-1923 și-a făcut studiile la Școala secundară de viticultură din Chișinău, cu o bursă acordată de Statul român. Între 1925-1929 a urmat cursurile la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj, unde i-a avut ca profesori pe M. Chirițescu-Arva, Ion Grințescu, Iuliu Prodan, obținând, în consecință, diploma de inginer agronom. Ca o încununare a eforturilor depuse, în 1935-1936 Gheorghe Valuță devine doctor în agronomie a Facultății de fitotehnie și ameliorare a plantelor a Universității „Martin Luther" din Halle / Wittemberg, cu mențiunea „foarte bine"[56].

Una din cele mai caracteristice biografii prezente în lucrarea menționată este aceea a lui Boris Plămădeală (n. 1939) din comuna Berezlogi, jud. Orhei. Așa cum ambii săi părinți - Constantin și Ana - au fost învățători în anii administrației românești, din 1944 a urmat inevitabilul calvar al refugiului. Călătoria cu un vagon de marfă deschis a fost prima etapă a vicisitudinilor. Au ajuns la Sibiu, unde erau cazate cadrele didactice din jud. Orhei, apoi în comuna Ludoș, din jud. Sibiu. Așa cum autoritățile sovietice le doreau cu orice preț „repatrierea", în ianuarie 1946 au plecat la Blaj, apoi la Ocnișoara, - un sătuc izolat, unde au locuit până în 1963. Abia după acel an, Boris Plămădeală a absolvit facultatea de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai", după care a urmat o reușită carieră profesională[57]. Însă cea mai impresionantă biografie este aceea a basarabeanului Teodor Martin (1909-1987), personalitate marcantă a științei românești, asistent în cadrul Secției de viticultură din cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al României, din București, iar între 1948-1974 – profesor de viticultură la Institutul Agronomic „N. Bălcescu" (București), unde a urcat toate treptele ierarhiei universitare. A fost membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice din București, având elaborate peste 180 de lucrări științifice de mare valoare în domeniul modernizării viticulturii românești[58].

Notabile sunt contribuțiile în domeniul științei istorice, aduse de Ștefan Ciobanu, Alexandru V. Boldur, Leon Boga, Justin Frățiman, Nichita Smochină. În semn de recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea științei istorice și celei juridice, Alexandru V. Boldur a fost ales director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1943-1947). Indiscutabil, figura care a continuat să domine știința istorică românească inclusiv în anii interbelici, a fost cea a prof. Nicolae Iorga. Așa cum menționa H.H. Stahl, „apariția lui Nicolae Iorga, cu totul singuratică și menită a rămâne nerepetată, era efectul unei vaste experiențe personale, care se străduise și izbutise să strângă într-o aceeași minte și un același suflet, întreaga cunoștință despre neamul românesc, sub toate miile de înfățișări pe care acesta le îmbrăcase, în trecut și în prezent, cu ajutorul tuturor disciplinelor științifice: istorie în primul rând, dar și cunoaștere nemijlocită a călătorului geograf, sociolog, folclorist și estet, răstălmăcitor în duh filozofic și de mesianism etic și național. La această vastă „experiență Iorga", descoperitoare și arătătoare pentru prima oară a ce este și ce ar putea să fie neamul românesc, siliți suntem să ne întoarcem, fie că o vrem fie că nu o vrem, de ne place ori de nu"[59].

Printre instituțiile care au contribuit la progresul spiritual al Basarabiei interbelice s-a remarcat și Institutul Social Român din Basarabia (I.S.R.B.). În fruntea Institutului s-a aflat Pantelimon N. Halippa (1883-1979), iar printre cercetătorii - membri ai I.S.R.B. cu contribuții deosebite la cunoașterea reală a vieții economice și sociale a satului basarabean au fost P. Ștefănucă, T. Al. Știrbu, N. Știrbu, S. Borș ș.a.[60]. Inițiativa înființării I.S.R.B. a aparținut președintelui Institutului Social Român din București, prof. univ. Dimitrie Gusti și lui Pan. Halippa, care au convocat în acest scop, în toamna anului 1934, la Chișinău, o serie de conferințe publice, argumentând necesitatea unei asemenea instituții pentru viața științifică și culturală a Basarabiei și a întregii țări[61]. Inaugurarea Institutului a avut loc la Chișinău în ziua de 18 noiembrie 1934, în sala de festivități a primăriei municipiului Chișinău, în prezența prof. D. Gusti, secretarului general al I.S.R. din București, Alex. Costin, primarului or. Chișinău, I. Costin și a intelectualității orașului. În calitate de președinte activ al acelei instituții științifice a fost ales Pan. Halippa, iar secretar general a fost numit prof. P. Ștefănucă, care a preluat ulterior funcția de președinte. Sediul Institutului s-a aflat în Palatul Primăriei or. Chișinău pe str. Sfatul Țării[62].

Institutul a fost organizat în 16 secții, însă activitatea cea mai productivă au desfășurat-o: secția istorică (condusă de prof. univ. Șt. Ciobanu), secția cultură (prof. univ. Toma Bulat), secția politică administrativă (prof. univ. Al. Boldur), secția agricolă (prof. univ. A. Cardaș), secția politică externă (Pan Halippa), secția economică (prof. T. Știrbu), secția sociologică (prof. H. Dăscălescu), secția statistică (vice-primar D. Apostolescu) și altele[63]. Precum se poate constata, Institutul sociologic a antrenat în activitatea sa personalități dintre cele mai distinse ale vieții științifice și culturale din Basarabia interbelică. Este de notat că atât direcția, cât și colaboratorii Institutului chiar de la începutul activității au adoptat în mod absolut benevol și conștient atât orientarea programatică, precum și metoda monografică ale școlii sociologice românești cu bogatele tradiții și realizări, înalt apreciate în întreaga Europă; a fost acceptată, altfel spus, paternitatea spirituală a școlii sociologice românești, fapt care a contribuit la evitarea greșelilor și rătăcirilor inerente oricărui început. Or, aceasta n-a fost nicidecum o preluare mecanică, ci o integrare armonioasă a tinerei științe sociologice din Basarabia în cadrul științei sociologice românești, păstrând totodată un pronunțat specific regional. De altfel, această idee a fost exprimată de însuși directorul I.S.R.B. Pan. Halippa, formulând scopul instituției respective: „să îmbrățișeze în câmpul cercetărilor sale problemele sociale cele mai însemnate, care își caută o soluționare în această provincie românească"[64]. Institutul și-a început imediat activitatea în două direcții de bază: a) pe calea conferințelor publice și b) pe calea cercetărilor monografice ale localităților, practic, din toate regiunile Basarabiei[65]. În vederea realizării sarcinilor propuse, I.S.R.B. și-a fixat următorul program de activitate:
- Cunoașterea satelor și orașelor basarabene prin intermediul metodei anchetelor monografice.
- Efectuarea unor serii de anchete sociologice în regiunile cu populație mixtă din Nordul și Sudul Basarabiei, pentru o cunoaștere cât mai exactă a raporturilor etnice între români și neamurile conlocuitoare.
- Organizarea unui muzeu sociologic al Basarabiei, care ar oglindi viața satelor și orașelor din Basarabia sub aspectul muncii, uneltelor de producție, al artei populare și datinilor.
- Organizarea unei biblioteci sociologice, cu o secție care să cuprindă toate cărțile cu conținut referitor la Basarabia.
Întocmirea unui indice bibliografic, care să cuprindă toate studiile etnografice, folclorice și sociologice asupra Basarabiei.
- Prezentarea sistematică a rezultatelor cercetărilor monografice în cadrul conferințelor publice în scopul familiarizării cât mai ample a opiniei publice cu realitățile sociale din Basarabia.
- Organizarea de conferințe publice cu concursul celor mai distinse personalități din țară, în scopul difuzării problemelor culturale, economice, politice și sociale în rândul intelectualității din Basarabia[66].

Referitor la prima direcție de activitate a I.S.R.B., conferințele publice care aveau loc în Sala Eparhială și în cea a Primăriei or. Chișinău, întruneau în permanență un public de circa 1.200 de ascultători, bucurându-se de o largă popularitate. Scopul lor, definit de Pan. Halippa, consta în „difuzarea științelor sociale și problemelor de politică națională, socială și culturală[67].Iată câteva nume de intelectuali care au conferențiat în localurile respective, discursurile căror au animat un deosebit interes opiniei publice:
- Const. Rădulescu-Motru: „Cum înțelegem Românismul" (discurs rostit la 6 octombrie 1935);
- Nicolae Iorga: „Ieșirea din actualele greutăți economice" (3 noiembrie 1935);
- Virgil Madgearu: „Evoluția economiei liberale" (8 decembrie 1935);
- Dimitrie Gusti: „Doctrină și acțiune politică" (22 martie 1936) și mulți alții[68].

Precum se observă, erau tocmai acele personalități care au realizat sinteza cu caracter de unicat în perioada interbelică „Enciclopedia României", preconizată în șase volume, din care, în virtutea unor factori obiectivi, au apărut doar patru. Alături de acei savanți de talie europeană și prin concursul lor nemijlocit, făcea primii pași și știința sociologică din Basarabia. Grație eforturilor depuse, în primul rând, din partea lui Pan. Halippa, I.S.R.B. a reușit să grupeze intelectuali din aproape toate partidele politice într-un singur mănunchi, în scopul cercetării celor mai acute probleme sociale ale Basarabiei. Această activitate a fost efectuată nu numai prin intermediul conferințelor publice, ci și prin cercetarea monografică a diferitelor localități, iar treptat accentul s-a deplasat anume pe cea de-a doua direcție de activitate a Institutului. Astfel, începând cu vara anului 1935 și până în 1938 inclusiv, conform metodei monografice elaborate de D. Gusti, au fost cercetate patru sate: două din regiunea Codrilor Centrali ai Basarabiei - satele Iurceni și Nișcani, jud. Lăpușna, un sat din regiunea Nistrului de Jos - Copanca, jud. Tighina, și satul Popeștii de Sus, jud. Soroca, din regiunea de câmpie din Nordul Basarabiei[69].

Deplasările anuale se încheiau cu o serie de comunicări științifice, în cadrul cărora avea loc prezentarea materialului cules, prelucrarea și, ulterior, publicarea lui. Astfel, în primul volum al Institutului, intitulat „Buletinul I.S.R.B.", au fost publicate o serie de studii privind diferitele aspecte ale vieții sociale și economice din satele Nișcani și Iurceni, printre care se remarcă cele semnate de Pavel I. Guja, „Natura și omul la Nișcani (Observări antropogeografice)", prof. S. Bogos, „Nișcanii în lumina datelor statistice", prof. T. Al. Știrbu, „Manifestări economice la Iurceni și Nișcani", prof. Ioan Antonovici, „Ornamentarea interioarelor în satul Nișcani" etc.[70].

Dintre studiile menționate, cel al prof. Teodosie Al. Știrbu s-a bucurat de o apreciere deosebită în publicațiile periodice de specialitate din acea vreme. Astfel, revista „Economia Națională" menționa: „Constatările D-lui T. Al. Știrbu fac parte din puținele lucrări de monografie sociologică reușite până într-atât, încât să ne redea satul așa cum este el în realitate. Din aceste constatări înregistrate științific, se trag o serie de concluzii practice, pe care cei în drept trebuie să le urmeze"[71]. O altă revistă, „Viața Românească" consemna că: „Abia citind un studiu de asemenea natură care înfățișează în toată cruzimea realitatea satului românesc, îți poți da seama cât de străini suntem de problemele atât de grave, atât de presante pentru viitorul acestui popor. Iată de ce cercetările D-lui prof. Știrbu constituie o prețioasă contribuție la cunoașterea realității rurale și asupra lor ar trebui să se oprească, în mod special, organismele politice ale căror programe se sprijină pe nevoile maselor populare"[72].

Aprecieri similare în publicațiile periodice românești au fost făcute și în legătură cu apariția celui de-al doilea volum al „Buletinului I.S.R.B.", consacrat aproape în exclusivitate cercetării monografice a comunei Copanca, jud. Tighina. La finele anului 1938 - începutul anului 1939, în statutul și structura I.S.R.B. au intervenit modificări esențiale. În legătură cu efectuarea reformei administrative, la 18 octombrie 1938, conform art. 16 din Legea pentru înființarea Serviciului Social, a fost creat Institutul de Cercetări Sociale al României. În consecința acelei reorganizări, începând cu 14 februarie 1939, I.S.R.B. s-a încadrat în Serviciul Social, devenind astfel o instituție de stat, schimbându-și titulatura în Institutul de Cercetări Sociale al României - Regionala Chișinău[73]. A fost schimbată și denumirea Buletinului, care a devenit Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României, Regionala Chișinău.

Importante remanieri au intervenit și în conducerea Institutului, ea fiind încredințată prof. Petre Ștefănucă (director), prof. Teodosie Al. Știrbu (vicepreședinte) și prof. N. Moroșan (secretar general). Programul de activitate al Institutului în perspectiva următorilor trei ani cuprindea următoarele direcții principale: publicarea volumului trei al Buletinului (anii 1939-1940), cu studii monografice despre comuna Popeștii-de-Sus, jud. Soroca; cercetarea monografică a regiunii Codrilor Centrali ai Basarabiei. Pentru cercetări monografice mai detaliate au fost alese satele Vîprova, jud. Orhei, Horodiște și Ulmu, jud. Lăpușna. Odată cu studierea acestor sate, se prevedea a fi studiate și satele din împrejurimi, pentru a se ajunge astfel la întocmirea monografiei întregii regiuni a Codrilor[74]. Între timp, situația Institutului devenea tot mai gravă. Deja la începutul anului 1938, directorul I.S.R.B. menționa că lucrările în vederea publicării Buletinului stagnau din cauza lipsei subvențiilor respective din partea organelor de stat. Institutul reușise să finiseze în linii mari lucrul asupra numărului trei al Buletinului, care conținea rezultatele cercetărilor monografice asupra comunei Popeștii-de-Sus, jud. Soroca. În volumul patru al Buletinului urma, probabil, să fie publicate rezultatele cercetărilor realizate în satul Vâprova, jud. Orhei. Însă adevărata tragedie a Institutului Social, la fel ca a întregii Basarabii, s-a produs în vara anului 1940, când, în urma notelor ultimative sovietice adresate guvernului român, dreptul forței s-a impus asupra forței dreptului.

La fel de tragică a fost și soarta directorului I.S.R.B., prof. Petre V. Ștefănucă[75]. Iată ce relata în această privință Iosif E. Naghiu, persoană care l-a cunoscut în de aproape pe prof. P. Ștefănucă: „De câte ori te duceai la Institutul Social, întâlneai un tânăr, foarte activ, mereu cu un morman de material folcloric, mereu între cărți și reviste etnografice. Era tânărul profesor de limbă germană P. Ștefănucă, autor de lucrări folclorice, publicate în Anuarul Arhivei de Folclor al Academiei Române și în alte publicațiuni mari. Scria și în aproape toate revistele literare din Basarabia. Era o figură a generației tinere, mult promițătoare. În ultimul număr al revistei „Sociologie Românească" citim într-un articol al D-lui Șt. Ciobanu că profesorul P. Ștefănucă nu mai este. S-a stins o energie în plină desfășurare, un tânăr care promitea mult. Cum a murit așa de repede? D-l Șt. Ciobanu scrie că prof. Ștefănucă a fost ucis de comuniști, pentru atitudinea sa naționalistă. Alții susțin că a fost deportat"[76].

Prin răpirea Basarabiei și a nordului Bucovinei, s-a lovit nu numai în opera înfăptuită de națiunea română în anul 1918, ci și în știința sociologică a Basarabiei, care abia prindea aripi. În 1933 a apărut Dicționarul enciclopedic al Basarabiei, sub redacția lui V. Adiasevici, iar în 1939, enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia, realizată de mai mulți specialiști, cu un cuvânt introductiv de N. Dunăreanu. Dovadă a progreselor înregistrate și recunoașterii rezultatelor în domeniul științific este că o seamă de personalități basarabene au fost alese în cele mai înalte foruri științifice și culturale din România interbelică. Astfel, au devenit membri ai Academiei de Științe a României basarabenii Leon Lepeși la Secția biologie și Th. Porucic la Secția geologie. În Academia Română au fost primiți: în 1918 - Ion Inculeț, Pan Halippa și Ștefan Ciobanu, în 1919 - Paul Gore și Justin Frățiman, în 1922 - Nicolae Donici.

Din rândul membrilor Academiei Române nu a făcut însă parte cea mai importantă personalitate basarabeană, Constantin Stere, care a fost: profesor și rector al Universității din Iași, reputat jurist, având contribuții recunoscute în domeniul dreptului constituțional, autorul Anteproiectului de Constituție pentru România întregită, publicat în 1922, a studiului „Social-democratism sau poporanism" (1907-1908), care a stat la baza doctrinei țărăniste din perioada interbelică, fiind întemeietorul, în 1906 (împreună cu Paul Bujor), a prestigioasei reviste „Viața Românească" și autorul celebrului roman autobiografic „În preajma revoluției" (în 8 vol.). În același timp, C. Stere a fost un eminent luptător pentru cauza națională în Basarabia, opunându-se intrării României în război alături de Rusia[77]. Motivul neincluderii lui C. Stere în Academia Română, așa cum afirmă prof. Ioan Scurtu, este un fapt de natură politică: „în 1916 și-a exprimat dezacordul alierii României cu Rusia, care cotropise provincia sa natală, Basarabia, în 1812, drept urmare rămânând în București, teritoriu ocupat de trupele germane, austro-ungare, bulgare și turcești, acuzat de adversarii săi politici că a colaborat cu inamicul"[78].

La o privire de ansamblu, se constată că Basarabia și-a găsit locul firesc în cadrul statului național unitar român, a participat activ la viața culturală și științifică a României din perioada interbelică, reușind să parcurgă multe trepte pe drumul civilizației moderne și să se apropie de nivelul de dezvoltare al celorlalte provincii istorice[79]. Acest drum ascendent avea să fie întrerupt brutal din nou în iunie-iulie 1940, când Basarabia și Nordul Bucovinei au fost ocupate de armata sovietică.
- Va urma -
Notă: Textul este un fragment din lucrarea în curs de apariție „În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice".

-------------------------------------------------------------
[44] Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Editura „Aiva", Chișinău, 1995, p. 246-247.
[45] Gheorghe Baciu, File din trecutul medicinei basarabene, F.e., Chișinău, 2015, p. 105-107.
[46] Nicolae Enciu, Pagini inedite din viața și activitatea astrofizicianului basarabean Nicolae Donici, în „Tehnocopia" (Chișinău), nr. 2 (11), 2014, p. 43-48.
[47] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ed. a III-a, rev. și ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 259.
[48] Ibidem, p. 261-262.
[49] Realizările Facultății de Agronomie din Chișinău, în Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Realizări agricole. 1930-1940, Editura „Luceafărul", București, 1940, p. 266-269.
[50] Arhivele Naționale ale României, București, fond Reforma agrară din 1921,
[51] Agricola Cardaș, Aspecte din reforma agrară basarabeană, Editura „Foaia plugarilor", Chișinău, 1924.
[52] Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Editura „Aiva", Chișinău, 1995, p. 247.
[53] Dr. Gheorghe Bernaz (coord.), Agronomi români de elită născuți pe plaiuri basarabene și bucovinene, Editura PIM, Iași, 2015, p. 7.
[54] Ibidem, p. 23.
[55] Ibidem, p. 172.
[56] Ibidem, p. 320.
[57] Ibidem, p. 225.
[58] Ibidem, p. 187.
[59] H.H. Stahl, Satul românesc. O discuție de filosofia și sociologia culturii, în „Sociologie românească", an. II, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1937, p. 489.
[60] Nicolae Enciu, Aspecte din activitatea Institutului Social Român din Basarabia (1934-1940), în „Revista de Istorie a Moldovei", nr. 4 (28), 1996, p. 28-33.
[61] T. Al. Știrbu, Activitatea Institutului Social Basarabia, în „Sociologie Românească", an. I, nr. 2, februarie 1936, p. 33.
[62] Ibidem.
[63] Pan Halippa, Institutul Social Basarabia. Activitatea de la 18 noiembrie 1934 până la 22 martie 1936, în „Sociologie Românească", an. I, nr. 4, aprilie 1936, p. 22.
[64] Ibidem, p. 24.
[65] T. Al. Știrbu, Activitatea Institutului Social Basarabia, în „Sociologie Românească", an. I, nr. 2, februarie 1936, p. 33.
[66] Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României. Regionala Chișinău, tomul II, Chișinău, 1939, p. 607-608.
[67] Pan Halippa, Institutul Social Basarabia. Activitatea de la 18 noiembrie 1934 până la 22 martie 1936, în „Sociologie Românească", an. I, nr. 4, aprilie 1936, p. 22.
[68] Ibidem, p. 23.
[69] Archives pour la Science et la Reforme Sociales, XV-e année, nr. 1-4, 1943, p. 301.
[70] Buletinul Institutului Social Român din Basarabia, tomul I, „Tiparul Moldovenesc", Chișinău, 1937, p. 39-54, 219-231, 241-271, 329-336.
[71] „Economia Națională", an. LXIV, nr. 9, 1937, p. 25.
[72] „Viața Românească", an. XXIX, nr. 12, 1937, p. 129-131.
[73] Archives pour la Science et la Reforme Sociales, XV-e année, nr. 1-4, 1943, p. 299, 301.
[74] Ibidem, p. 302; O vastă lucrare monografică întreprinsă de Institutul Social Român din Basarabia, în „Basarabia. Ziar de informație" (Chișinău), 27 ianuarie 1939.
[75] Vezi: Petre V. Ștefănucă, Folclor și tradiții populare. În două volume. Alcătuire, studiu introductiv, bibliografie, comentarii și note de Grigore Botezatu și Andrei Hâncu. Vol. I, Editura Știința, Chișinău, 1991.
[76] Iosif E. Naghiu, Chișinăul de ieri, în „Viața Basarabiei", an. XII, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1943, p. 76-77.
[77] Dicționar de Istorie. Ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Civitas, Chișinău, 2007, p. 359; Constantin Stere – prozator, publicist, jurist și om politic – 150 de ani de la naștere. Conferință Științifică Internațională (2015; Chișinău). Coord.: Ion Guceac, Gheorghe Cliveti, Gheorghe E. Cojocaru, Editura Vasiliana '98, Iași, 2016, passim.
[78] Ioan Scurtu, Învățământul, știința și cultura Basarabiei integrate în statul național unitar român, în „Limba Română. Revistă de știință și cultură", anul XXII, nr. 5-6 (203-204), 2012, p. 103-105.
[79] Ioan Scurtu, Învățământul, știința și cultura Basarabiei integrate în statul național unitar român, în „Limba Română. Revistă de știință și cultură", anul XXII, nr. 5-6 (203-204), 2012, p. 105.

footer