Revista Art-emis
75 de ani de la tragica bătălie de la Cotul Donului - O rememorare necesară PDF Imprimare Email
General de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru   
Miercuri, 22 Noiembrie 2017 21:34

General Flotilă Aeriana (r) Radu TheodoruMotivaţie 1. Tot felul de improvizaţi, pseudo politicieni, strategi de bodegă la un şpriţ, dar şi academici cu ştaif sau istorici miluiţi cu Burse Sörös acum, după 75 de ani de la uriaşa bătălie a Stalingradului, cotrobăie impudic prin memoria Stepelor Nogai şi Kalmukă spre a găsi argumente care să infirme şi să condamne prezenţa noastră pe Don şi Volga, reluând sloganul rahitic al opririi la Nistru după ce, cu masiv ajutor german, am eliberat Basarabia, Bucovina şi Herţa. Prezenta intervenţie nu-şi propune să îmbogăţească istoriografia bătăliei Stalingradului, cantonând pe drama Armatei a 3-a română de la Cotul Donului, noiembrie-decembrie 1942, cu date şi informaţii suplimentare celor consemnate în tratatele militare de mult saturate documentar. Motivaţia acestei intervenţii este de fapt o replică la:
- manopera istoriografiei oficiale a învingătorilor, dar şi a învinşilor de a tăinui aspecte
neconvenabile care au contribuit la obţinerea victoriei, respectiv a înfrângerii.
- ofensiva mediatică de denigrare a Armatei Române şi a României declanşată în
presa din Ungaria şi nu numai din Ungaria, în textele căreia este învinuită de laşitate în general şi la Cotul Donului în special, iar România de trădare faţă de aliatul german. Aliat german fără nicio conotaţie politico-ideologică.

Motivaţie 2. conotaţie politico ideologică - nazismul cu teoria rasei superioare dominantă şi stăpână a raselor inferioare obligate să slujească într-o planificare, incluzând viitorul, care, asumându-şi dreptul de a hotărî în politica europeană, asociindu-şi fascismul italian şi horthysmul unguresc a impus României cedarea Ardealului de nord-vest după o reţetă geostrategică menită să controleze zona petroliferă şi să ne şantajeze cu varianta ocupării întregului Ardeal, Arbitraj de la Viena transformat de obtuzitatea dictatorială în bumerang care va sancţiona drastic nazismul ca doctrină politică impusă armatei germane, deopotrivă geostrategia acesteia privind România într-un moment istoric în care supremaţia ideologicului dictatorial a pus în joc destinul Germaniei. Acelaşi fenomen în care o ideologie potenţează un imperialism latent sau activ istoriceşte, adică bolşevismul anticristic, violând brutal suveranitatea unităţii teritoriului naţional şi a poporului român, folosind aceleaşi metode ale teroarei poliţieneşti în provinciile anexate prin forţă, având complicitatea celeilalte ideologii cu pretenţii mesianice - nazismul, operând în perspectiva timpului schimbarea raportului demografic dintre etnicii români stăpânii de drept şi alogenii meniţi să rusifice folosind genocidul şi deportările, a obligat la riposta eliberatoare în Est ca şi în Vest, motivând actul de război dincolo de fruntarii. După aceleaşi principii geopolitice şi geostrategice care au dus Armata Roşie la Berlin şi trupele americane anglo-franceze pe Elba: anularea inamicului.

Secrete puţin cunoscute ale victoriei

- Regimul dictatorial, rigid, unidirecţionat, dublat de teroare, în mod dialectic dă naştere reacţiei pe câteva paliere socio-politice. În interiorul lui: lupta pentru putere, lupta absconsă împotriva lui, împotrivirea tacită sau făţişă a unor segmente sociale sau a maselor. Pe lângă reacţia la dictatură, trădarea este o componentă care ilustrează întreaga istorie a umanităţii. Preliminariile celui de Al Doilea Război Mondial sunt marcate cvasiesenţial de ambele fenomene care amendează taberele beligerante.
- Bună parte din deciziile politico-militare care au determinat cursul acestui război, precum şi dezvoltările lui postbelice şi-au avut rădăcinile în războiul secret - în bătălia dintre serviciile de informaţii şi contrainformaţii, între spărgătorii de coduri din cele două tabere.
- Americanii i-au stăpânit informativ pe japonezi prin spargerea codului naval şi diplomatic de către William Friedman ajutat de soţia sa. Ca picanterie, Friedman matematician de forţă şi specialist în genetică, se trăgea dintr-o familie evreiască din Moldova emigrată în S.U.A. prin 1895. Zi de zi şi oră de oră conducerea politică şi militară americană a fost la curent cu directivele, ordinele de operaţii, cu hotărârile guvernului şi ale comandamentului inamic pe teatrul de operaţii din Pacific, trecând astfel de la stăpânirea informativă la stăpânirea strategică şi operativă.
- Britanicii l-au stăpânit informativ pe Hitler şi Înaltul comandament militar german prin
cacealmaua trasă aliaţilor lor francezi cărora le-au şterpelit secretul maşinii de cifrat „Enigma" şi „Supraenigma". Cum şterpelirea are şi un moment petrecut în România, fiind în aceleaşi timp un exemplu de neloialitate faţă de un aliat mai slab, merită câteva rânduri în plus, edificatoare cu atât mai mult cu cât România s-a bucurat din plin de acest tratament discriminatoriu al marilor aliaţi şi în Primul şi în Al Doilea Război Mondial.
- 1929: Secret Intelligence Service ştia că armata germană renăscută nazist şi revanşard de Hitler posedă o maşină modernă de cifrat botezată „Enigma". Commander Fried Winterbotham este trimis la Berlin să intre în posesia unui exemplar „Enigma". Pătrunde cu acoperire de diplomat la vârful ierarhiei naziste: Alfred Rosenberg, Rudolf Hess (mason), Erik Kock viitorul gauleiter al Ucrainei, generalul Walter Von Reichenau, o elită silenţioasă care-l citeşte şi prin cei în drept îl pofteşte afară, interzicându-i cel de Al Treilea Reich.
- 1930: se înfiinţează secţia D din B2 francez (serviciul de informaţii şi contrainformaţii) cu misiunea interceptării şi a decriptărilor sub comanda unui fost soldat în 1914 şi viitor general de brigadă în 1947,Gustave Bertrand.
- La Berlin se organizează tacit opoziţia la dictatura nazistă. Un Hans T.Schmidt cu nume conspirativ „Asche" înalt funcţionar al cifrului în ministerul de externe german este racolat de ofiţerul francez, şeful secţiei D din B2, Gustav Bertrand.
- 1931-1938 Bertrand obţine prin „Asche" indicaţii despre „Enigma": o notă de utilizare, o notă de cifrare, cheile, documentele privind primul model aflat în serviciul Wehrmacht-ului din 1924 cu titlul de încercare, fiind operaţional la eşaloanele superioare din 1934. Cu toate datele furnizate de „Asche" serviciul D nu putea descifra mesajele germane, specialiştii nemţi folosind o protecţie specifică bine pusă la punct.
- BS4 serviciul special al armatei poloneze are o echipă redutabilă de tehnicieni şi decriptori : Marian Rejewski, Henryk Zygalski, Jerzy Rozycki, inginerul Tadeus Lizieki.
- Spre a ajunge la „Enigma" ofiţerul francez Gustave Bertrand execută 18 misiuni informative timp de 8 ani în 6 ţări central şi est europene, - predă polonezilor toată documentarea obţinută de la „Asche". Pe baza acestei documentări specialiştii polonezi reconstruiesc o maşină „Enigma". O folosesc intensiv până când reuşesc să descifreze mesajele germane. De aici începe jocul loialităţii şi al neloialităţii, al indiscreţiilor care fac posibil acest text.
- Loial, Bertrand duce la Londra informaţia care face senzaţie în serviciile speciale.
10 ianuarie 1939. Se presimte războiul. Bertrand oferă un dineu la restaurantul Drouant din Paris. Participă commander Denniston din Secret Intelligence Service cu doi însoţitori şi cu doi ofiţeri superiori de la cifru, polonezi.
26 iulie 1939. Întâlnire la Varşovia în aceeaşi formaţie, Bertrand fiind însoţit de căpitanul Braquene. Britanicii sunt cazaţi la hotel Bristol, francezii la hotel Polonia. Nu am informaţii care să ateste o prezenţă a serviciilor germane de contra spionaj, asta în primul stat ţintă şi în perspectiva invaziei.
26 iulie 1939. Întâlnire ultra secretă. Polonezii prezintă francezilor şi englezilor uimiţi, o maşină „Enigma", promiţându-le câte un exemplar pentru fiecare serviciu special. Insist deoarece după 1941 posesoarea occidentală a maşinii „Enigma", Anglia, aliata Uniunii Sovietice ar fi trebuit să-i furnizeze acesteia informaţiile, care ar fi scutit-o parţial de insuccesele militare ale anilor 1941-1942.
16 august 1939. Bertrand primeşte cele două exemplare „Enigma". Duce un exemplar în
Anglia. Modulul-maşină cu specialişti de rigoare este fixat la Bletchley, de unde va descifra traficul radio al Berlinului pe toată durata războiului, asigurându-le britanicilor stăpânirea informativă a Germaniei. Adaug încă două amănunte: invazia Poloniei de către nazişti şi comunişti sileşte specialiştii cifrului polonez să se refugieze în România, sunt cazaţi la Călimăneşti, de unde-i recuperează Bertrand cu aprobarea celor în drept.
- 28 octombrie 1939, castelul Vignolles, 40 km de Paris. Echipa lui Bertrand reuşeşte să descopere cheia noului sistem de cifrare german. O trimite la Bletchley. De aici începe scenariul britanic. Mai corect, după invazia şi căderea Franţei. Se organizează un roman poliţist cu aventuri palpitante ale agenţilor britanici care constituiţi într-un comando au răpit „Enigma" dintr-un autocamion al armatei germane încadrat într-o coloană auto undeva pe graniţa cehoslovacă. Generalul Gustave Bertrand aparţinând Franţei învinse a fost trecut în anonimat. Commander Alastair Denniston şi secundul Gubbins devin eroii romanului palpitant de spionaj.

Cele două momente genocidare organizate de Roosevelt şi Churchill

- Pearl Harbor: 2008 morţi şi 710 răniţi din marină; 106 morţi şi 69 răniţi din infanteria marină; 218 morţi, 364 răniţi din armată; 68 morţi, 35 răniţi dintre civili, fără să pun la socoteală navele şi avioanele distruse.
- „Enigma" de la Bletchley descifrase ordinul german de a se bombarda oraşul industrial Conventry. Churchill ştia data şi ora atacului. Populaţia nu a fost avertizată, pentru a nu se da de bănuit germanilor că li se descifrează mesajele. Orăşenii au plătit cu mii şi mii de morţi secretul Enigmei de la Bletchley.

Când află de tragedia de la Pearl Harbor, William Friedman descriptorul care descifrase mesajele japoneze suferă un şoc psihologic. Este ţinut 5 luni în repaus spre a-şi reveni. Amiralul Kimmel şi generalul Short, comandanţii neavertizaţi de la Pearl Harbor sunt acuzaţi de Robert Owen, judecătorul aflat la ordinele lui Roosevelt de dezastrul de la Pearl Harbor. Amiralul este suspendat din funcţie şi trecut în retragere. Toate protestele la toate nivelurile ierarhice rămân fără răspuns. După ani îndelungaţi o contraanchetă îl disculpă. Orice publicitate este interzisă. Council on Foreign Relations (C.F.R.) interzice preşedinţilor următori lui Roosevelt să revină asupra cazului. După război a apărut o bibliotecă întreagă pe tema Pearl Harbor finanţată copios, slujind teza oficială: japonezii au atacat prin surprindere silind S.U.A. să se apere. Blamul moral revine japonezilor care au meritat şi cele două bombe atomice de la Hiroşima şi Nagasaki. Acestor cărţi li s-a făcut o publicitate deşănţată... Au apărut câteva cărţi care au dezvăluit adevărul. Notez: „The final secret of Pearl Harbor", a amiralului R.A. Theobald tipărită în Ediţions Devins-adair, 1954, scoasă din librării, acoperită cu complotul tăcerii şi altele cu acelaşi regim.

23 august 1945. Generalul Gustav Bertrand este decorat de britanici cu „Distinguished Service Order", înalt ordin pentru ofiţeri.
22 februarie 1960. Ceremonie oficiată la bordul port-avionului „Forrestal". Vice-amiralul Anderson, comandantul Flotei a 6-a din Mediterană îi acordă generalului francez „Legion Of Merit". Gustav Bertrand, retras în sud la Theoul a Mer, se face că nu înţelege subtextul acestui act târziu de apreciere.
1973. Generalul publică la editura Plon volumul întitulat „Enigma" bine garnisit cu date, documente, fotografii. Autorul şi cartea cad victime complotului tăcerii. Britanicii şi americanii refuză să o traducă. Generalul moare prematur şi uitat.
Punct de vedere - 2. Sunt destul de vagi documentele care ar atesta un schimb substanţial de informaţii între S.U.A. şi Anglia, ţări capitaliste dominate de marea finanţă suprastatală şi aliat - Uniunea Sovietică, ideologic ostilă, anticapitalistă, propunând un mesianism proletar încă din 1917 atât în Asia, cât şi în Europa, cu nuclee şi partide comuniste cam pe toate continentele, surse de tulburări social-politice, vizând traducerea în viaţă a lozincii: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă". Traducere în viaţă însemnând abolirea sistemului capitalist prin violenţă şi înlocuirea lui cu dictatura proletariatului, având ca centru de conducere Moscova. Producerea de documente în acest sens ar confirma loialitatea şi umanismul unui asemenea demers, loialitate şi umanism care ar fi cruţat aliatului răsăritean sutele de mii de victime ale primului an de război, asta în ipoteza unei izolări sau blocări informative a conducerii politice şi militare a Uniunii Sovietice. Dar n-a fost cazul. În fapt politica acestei alianţe împotriva divergenţei radicale de sistem şi ideologie a fost una de uzură a partenerului prin forţă nazistă, ca să se asigure atuuri la pace. Dar asta este o altă problemă, care prin intercondiţionările zonale şi europene a influenţat radical istoria postbelică a României, nu fără să afecteze direct mersul operaţiunilor militare, schimbând raportul logistic şi tehnica de luptă în favoarea Armatei Roşii atunci când Anglia s-a aflat în dificultate şi aliatul răsăritean a măcinat substanţial forţa inamicului pregătit s-o invadeze.

Stalin îl stăpâneşte informativ pe Hitler. Dublul flux al trădării şi una din victime: România şi armata sa.

Hans T. Schmidt devenit „Asche", înalt funcţionar al cifrului din Ministerul de Externe nazist n-a fost singurul opozant al hitlerismului din structurile de vârf ale regimului. Şi nici singurul care a luptat împotriva lui, trădându-i secretele. La conducerea armatei şi în ierarhia ei s-au aflat destui opozanţi care au încercat să schimbe politica militară a Germaniei, suprimându-i căpetenia impusă dictatorial şi menţinută printr-o feroce poliţie politică. Majoritatea acestor complotişti au fost lichidaţi. Cei mai abili şi mai eficienţi şi-au folosit poziţiile din structuri trădând inamicului secretele pe care le deţineau, indiferent de urmările tragice pentru trupele proprii. Un Rudolf Roessler stabilit în Elveţia, stat neutru şi bloc financiar, nume conspirativ „Lucy", agent sovietic a fost sursa care obţinând rapid informaţiile esenţiale privind planurile de operaţii, directivele şi ordinile Înaltului Comandament German pentru frontul rusesc, imediat după ce erau elaborate, le transmitea la Moscova în acelaşi regim de urgenţă, aşa că de multe ori ele ajungeau la inamic înainte de a ajunge la comandamentele proprii. Filiera Xşilor din O.K.W. - „Lucy" - Moscova a funcţionat ireproşabil până în noiembrie 1943 când elveţienii l-au salvat de Gestapo, arestându-l.

În noiembrie-decembrie 1942 „Lucy" era în plină activitate, unele din informaţiile lui vizau dispozitivul german de la Stalingrad, notând compoziţia eterogenă a trupelor cu misiunea să facă siguranţa flancului stâng al armatei germane care asalta Stalingradul. „Lucy" nu era deloc zgârcit cu amănunte revelatoare primite de la trădătorul sau trădătorii lui HItler din Înaltul Comandament German.

18 aprilie 1942. din mesajele expediate de „Lucy", primite de Jukov, Şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii „...Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehmacht va fi încredinţată pentru apărare unor trupe negermane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii româneşti, 13 ungureşti, 9 italiene, 2 cehoslovace şi o divizie spaniolă. Pentru că românii şi ungurii se urau unii pe alţii şi erau în stare să se bată între ei, vor fi separaţi prin 9 divizii italiene şi una spaniolă".

Comentariu - 1. Această lungă introducere notează şi subliniază o realitate esenţială a celui de Al Doilea Război Mondial: Aliaţii controlau şi stăpâneau informativ forţele principale ale Axei - Germania şi Japonia. Opoziţia unor vârfuri germane la regimul hitlerist s-a tradus de fapt prin trădarea planurilor militare, în principal pe frontul de Est şi prin încercările de a-l lichida pe Hitler. Acest control informativ a slujit esenţial Înaltului Comandament Sovietic la întocmirea planurilor ofensivei de pe Don şi la executarea lor cu lovitura principală acolo unde inamicul, între care ne prenumăram era mai slab.

Exemple semnificative de directive ale Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul comandament al Wehrmacht-ului - O.K.W. - n.r.) cunoscute de STAVKA (Ставка верховного Главнокомандующего - СТАВКА), Marele Cartier General Suprem Sovietic - n.r.)

Directiva nr. 41/6 aprilie 1942 semnată de Hitler pentru a prelua iniţiativa strategică pierdută în bătălia Moscovei din iarna 1941-1942: „Scopul este de a nimici definitiv forţa militară vie, care a mai rămas sovietelor şi de a lua cât mai repede cu putinţă cele mai importante surse de putere în sfera economiei de război". Acest scop economico-politic era tradus militar de O.K.W. prin planurile de ofensivă, alocarea forţelor necesare, la rândul lor cunoscute de sovietici care şi luau măsurile defensive sau contraofensive necesare.
Directiva nr. 43/11 iulie 1942 ordona armatei 11 să traverseze strâmtoarea Kerci şi prin peninsula Taman să atace spre Maikop (spre a ajunge conform directivei nr. 41 la zona caucaziană a uriaşelor rezerve petrolifere).

Joc diplomatic, consecinţe militare, preludiu la trădările germane

Literatura noastră de specialitate dovedeşte o mare discreţie şi pudoare, când este vorba să explice motivul real pentru care mareşalul Ion Antonescu a fost nevoit să suplimenteze forţa armatei operative, împotriva opiniei Marelui Stat Major, a politicienilor iresponsabili şi a nemulţumirii publice. În primăvara lui 1942 bună parte din armata operativă se afla în garnizoanele din ţară. Aducerea în ţară şi demobilizarea Marelui Cartier General a semnificat încetarea participării noastre la război. Semnificaţia care a declanşat riposta promtă a diplomaţiei lui Hitler având ca miză Ardealul. Miză permanentă a tuturor diplomaţiilor antibelice, belice şi postbelice interesate de geopolitica central şi est europeană (acutizată când scriu aceste rânduri).
1. Decembrie 1941 decembrie. Hitler îi scrie Mareşalului, solicitându-i sporirea efectivelor pe front. Asta spre sfârşitul lui decembrie ca imediat să manevreze diplomatic Ungaria ca piesă de şantaj; ameninţare fie directă, fie potenţială în viitorul unei Germanii victorioase care va gestiona tratativele de pace. Deci:
2. 1 ianuarie 1942. Scrisoare semnată de Hitler către amiralul Horthy Miclos cu cerere identică: să mărească efectivul pe frontul sovietic. Cum relaţiile celor două ţări revanşarde erau de mare amiciţie, spre a da greutatea cuvenită aluziei şantajistă, Hitler îl trimite la Budapesta pe Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe, cu misiunea de a-i cere lui Horthy 28 de divizii spre a provoca concurenţă României. Însăşi alegerea lui Ribbentrop ca mesager la Budapesta se constuituia într-o ameninţare voalată. Acesta semnase tratatul germano-sovietic sub numele de Ribbentrop-Molotov cu anexele lui secrete care au permis Uniunii Sovietice ultimatumul şi anexarea silnică a Basarabiei, Herţei şi Bucovinei de Nord şi tot el a fost pumnul Germaniei la arbitrajul de la Viena transformat în dictatul prin care s-au impus nevolnicului şi trădătorului regim autoritar Carol al II-lea, cedarea Ardealului de nord-vest. Ribbentrop, artizanul folosit de Hitler să pedepsească România pentru politica ei împotriva Puterilor centrale şi contribuţia la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Ribbentrop, nume odios în opinia noastră publică, deopotrivă la vârfurile ierarhiei militare, simbolizând neaderenţa la teoria rasei superioare cu îndreptăţirea mesianică de a stăpâni lumea. După aranjamentul politic urmează cel militar: întrevedere feldmareşal Wilhelm Keitel - general Szombathelyi Ferencz, şeful Marelui Stat Major maghiar, când se definitivează contribuţia Ungariei la campania din Est, contribuţia amintită în treacăt, de fapt instrumentul şantajului: iată ungurii dau atât, vor întreg Ardealul, voi ce daţi ca să vă păstraţi ce v-a rămas din el sau, cine ştie, să-l reluaţi aşa cum l-aţi avut. Ungaria: Armata cu 3 corpuri de armată însemnând 9 divizii de infanterie, o divizie blindată,Brigada 2 aviaţie, iar ca trupe de ocupaţie 5 brigăzi de infanterie.
3. La Bucureşti vine feldmareşalul Keitel, şeful O.K.W. spre a menaja opinia publică, ostilă lui Ribbentrop, Keitel este imperativ. Cere trimiterea pe front în ritm accelerat a 6 trenuri cu militari pe zi până la nivelul a 10 divizii, apoi încă 5 divizii. Desigur se face aluzie la contribuţia Ungariei. De aici târguiala strict economică în folosul României se trece în domeniul militar. Marele Stat Major în principal pe poziţia implicării minimului de forţe pe frontul de Răsărit şi a constituirii unei armate de operaţii capabilă să se opună unui atac unguresc şi să elibereze Ardealul cedat prin dictatul de la Viena. În acelaşi timp cere ca O.K.W. să înarmeze cu tehnică modernă de luptă trupele operative şi să le asigure logistic. Mareşalul este conştient că Hitler îl sileşte indirect ca România să fie măcar egală cu Ungaria în efortul de război. Pe acest fond conflictual se suprapune statutul incert al alianţei, lipsit de un tratat care să stipuleze fără echivoc obligaţiile părţilor semnatare. Sabie cu două tăişuri. Din partea română deplină libertate de mişcare politică şi militară, oferindu-i posibilitatea să rămână în alianţă sau să renunţe le ea când interesele naţionale o cer, din partea Germaniei să ofere sau nu tehnica de luptă solicitată, facilităţile de transport, participarea la asigurarea logistică. Acest târg ambiguu a marcat tragic participarea noastră la război, plătită de oştire cu tone de sânge, facilitând ieşirea din alianţă şi întoarcerea armelor când lungul şir de trădări ale nazismului a pus în pericol existenţa statului român. Faptul că şi documentul revelator a afirmaţiilor de mai sus sunt evidente la vizita feldmareşalului Keitel şi la urmările ei.

Germania, prin Keitel îşi ia obligaţia să doteze cele 15 divizii cu tehnică de luptă modernă pe baza unui credit de război, aprovizionându-le atunci când ajung pe front. Nici nu s-au pus în mişcare diviziile şi Keitel face prima cotitură: „Este posibil ca să nu poată fi îndeplinite toate cerinţele înzestrării materiale a unităţilor [...] O înzestrare redusă contra unor unităţi inamice în cea mai mare parte improvizate pare a fi îndeajuns de suficientă fără a compromite puterea de pătrundere a trupelor proprii", ca la 23 iulie 1942 Keitel să-i comunice şefului Marelui Stat Major „nu există pe de o parte, nici o promisiune pentru preluarea şi livrarea aprovizionărilor Armatei 4 române, iar pe de alta, că faţă de situaţia noastră punerea la dispoziţie a aprovizionărilor din mijloacele economiei germane nu este posibilă". Aici se notează informaţiile serviciilor germane trimise la Berlin conform cărora armamentul modern trimis în România în loc să înzestreze trupele de pe front este reţinut în interior. Note informative conţinând adevărul pretextului, înarmarea spre a preveni o posibilă ofensivă horthystă, act cu două tăişuri, ambele tăind în carnea noastră – germanii nu ne mai livrează tehnică de luptă competitivă, încă din 1941, OKW având suspiciuni faţă de bunele noastre sentimente, trupele de pe front sunt lipsite mai ales de tunuri anticar eficiente faţă de blindajul tancului T34, de asemenea şi de armamentul automat, lipsuri care din start asigurau superioritatea inamicului.

Se conturează anomaliile şi contradicţiile alianţei care coroborate cu stăpânirea informativă a O.K.W. şi a lui Hitler, cu trădarea din sistemul politic şi militar, cu greşelile în materie de strategie şi trădările repetate ale aliatului român generate de lipsa mijloacelor în a-l aproviziona corespunzător şi din necunoaşterea psihologiei soldatului român la care aroganţa prusacă potenţată de teoria rasei superioare au condus la subordonarea abuzivă a unor mari unităţi, unităţi şi chiar subunităţi, rupându-le de comandamentele organice, de comandanţii lor spre a fi folosite ca trupe de sacrificiu. Aici este vina aceluiaşi târg ambiguu al alianţei lipsită de un tratat care ne-ar fi legat juridic de destinul nazismului pe de o parte, pe de alta, neexistând norme de cooperare la nivel strategic al comandamentelor de căpetenie. Hitler şi-a însuşit prin natura şi forţa împrejurărilor statutul de comandant suprem al coaliţiei antibolşevice, fapt care a indus diverselor comandamente germane de la cele de nivel operativ până la cele tactice, convingerea că sunt superioare comandamentelor româneşti şi că le pot ori subordona, ori că le pot folosi trupele după necesităţi, menajându-şi trupele proprii. Volumele noastre de istorie militară documentează convingător acest abuz care a condus la ostilitate faţă de aliatul german, uneori degenerată până la folosirea armelor, neexecutarea ordinelor de atac sau de rezistenţă pe poziţie este nu numai la nivel de unităţi şi subunităţi, ci şi la nivel de divizie. Conflictul între Mareşal şi Marele Stat Major, mai voalat sau mai explicit s-a adăugat prin ecoul lui la corpul ofiţeresc de pe front stării de spirit a luptătorilor din linia întâi, lipsiţi de artilerie, de blindate, de mijloace de transport, siliţi să mărşăluiască sute de kilometri prin arşiţă sau viscol, cu logistica pe căruţe, în timp ce aliatul se deplasa rapid în mijloace auto, odihnit şi bine şi la timp hrănit. Nu bătălia de la Cotul Donului din noiembrie-ianuarie 1942 face obiectul acestei intervenţii, ci factorii mereu evitaţi sau abia sugeraţi care, însumaţi, au contribuit decisiv la tragedia Armatei 3 române.

Schiţă de sinteză 1 care ar adăuga factorilor creatori de stare morală, motivaţie pentru luptă, relaţie de comandă, câteva amănunte fireşti intrate în interdependenţă în modulul armată de operaţii acţionând departe de patrie şi patria pentru luptător reprezentată de microuniversul familial care include şi mediul înconjurător. Oituz, Mărăşti, Mărăşăşti au fost rezultatul motivaţiei cheie a soldatului nostru. A eroismului legendar. A puterii de jertfă. S-a bătut pentru pământul ţării asta însemnând vatra cu toate ale ei, chiar dacă a fost o vatră urbană. Se înţelenise în acel: „Pe aici nu se trece". Ţiganca, Orhei, Corneşti, aceleaşi motivaţii. Pe măsură ce se depărta de Nistru motivaţia esenţială slăbea. Pălea. Se stingea. Nu putea fi înlocuită cu una teoretică. Ideologică. Geostrategică. Lupta împotriva bolşevismului: În 1941 ca şi în 1877, ca şi în 1916 trupa era majoritar ţărănească. Legată de ciclul anotimpurilor care dictau de la începutul începuturilor calendarul de viaţă: fizică şi spirituală. Acasă, vatra îl cerea imperativ. Calendarul de viaţă se împlinea prin el. Marşul spre Răsărit era o rupere. O sfâşiere lăuntrică înţeleasă de vârfurile Marelui Stat Major care, cu 25 de ani în urmă, comandanţi de plutoane şi companii fiind, săvârşiseră cu părinţii lor Oituzul, Mărăştiul, Mărăşeştiul. Împotriva năvălitorului. Aliatul de astăzi. Alchimia moralului este şi alchimia subtilă a victoriei noastre sau a înfrângerii dar nu despre asta ne ocupăm aici.

Lanţul nefast al trădărilor germane

Tragedia de la Cotul Donului, noiembrie-decembrie 1942 cu ecouri până în ianuarie 1943, înscrie cu tone de sânge şi zeci de mii de destine umane distruse pagina acuzatoare a falimentului guvernărilor interbelice, în întregul complex istoric al epocii: economic, politic, diplomatic, militar. În volumul Cotul Donului 1942 coordonat de profesorul universitar dr. Vasile Şoimaru sunt reproduse câteva fotografii din acel moment care argumentează de la sine afirmaţia de mai sus. În ediţia a II-a la pagina 167 jos este un cimitir ostăşesc de front, iarna. Pe marginea gropii proaspăt săpată se văd picioarele celor doi soldaţi care trebuiau îngropaţi. Desculţi. Li s-au luat bocancii şi ciorapii. Să li se dea celor cu încălţămintea ferfeniţită după sutele de kilometri mărşăluiţi. Act profanator. Cumplit act de acuzare al parlamentarismului demagog, bugetivor şi spoliator al înzestrării armatei. Cumplit act acuzator al cortegiului de generali care s-au perindat la şefia Marelui Stat Major şi a Ministerului de război. Mai ales acuzare la căpetenia armatei şi primul ei jefuitor, degeneratul rege Carol al II-lea. Lanţul nefast al trădărilor germane se înscrie în lanţul nefast al trădărilor clasei politice româneşti care în perioada înterbelică a transformat statul în sursă de îmbogăţire şi armata în decor multicolor şi prilej de discursuri patriotarde la defilările de 10 mai. Trădarea clasei politice, afaceri cu armament de tipul „Skoda", au hărăzit Armatei 3 române înşirată aberant de comandamentul german pe o singură linie, un tun anticar, un fel de puşcoci tip „Reşita" afaceristului Auschnit de 76 m/m la 3-4 km de front, tun care zgâria blindajul tancului sovietic T34 şi ar fi trebuit să scoată din luptă în sectorul de rupere măcar 1 tanc din cele 12 care atacau pe 1 km de front. Mă opresc aici spre a nu fi silit să numesc pe cei care au pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa şi jumătate din Ardeal pentru recuperarea cărora oştirea a plătit cu zeci de mii de morţi, mutilaţi şi pulverizaţi în neant.

Ziarul budapestan „Uj Magyarorsag" din 4 august 1997 a publicat un articol denigrator şi insultător la adresa Armatei Române, acuzând-o de laşitate. Manufactura este semnată, nu întâmplător de un ungur cu cetăţenie germană, certificând în actualitate o veche şi păguboasă colaborare pentru România. Semnatarul este un Endre Janos. Ca şi în cazul stăpânirii informative a Japoniei şi Germaniei de către aliaţi, la prima vedere neaderentă la subiect, şi în acest capitol este nevoie de puţină istorie, acest Endre Janos fiind străin de argument, în locul căruia foloseşte calomnia şi insulta. După care acuză România că a trădat puterile centrale în Primul Război Mondial şi oştirea ei de laşitate pe câmpul de luptă. vajnicul maghiaro-german ne acuză că în Al Doilea Război Mondial am trădat Aliaţii, după care am trădat Germania aliată, de fapt teza de subtext a articolului menţionat, teză cu bătaie lungă complementară tezelor profesorului german Leopold Kohr care pledează pentru (citez): „Tot ce este mic este minunat". Adică Jugoslavia în stătuleţele actuale, Cehoslovacia idem, România în Oltenia, Banat, Crişana etc, etc. adică ţările succesoare decedatului imperiu bicefal Austro-Ungar adică o altfel de revanşă printr-o euroregionalizare radicală care nu se aplică Germaniei, o ţară a landurilor cu puzderia lor de regi şi regişori.

Numai argumente

16 februarie 1940 - Marele Stat Major este informat de către colonelul Traian Teodorescu, ataşat militar la Ankara, despre modul cum Anglia şi Franţa, puterile garante, intenţionau să acorde ajutor militar României, în cazul unei agresiuni germane. Cele două puteri garante capitulaseră la München, Germania ocupase Austria şi Cehoslovacia fără ca aliaţii să mişte un deget până la invazia Poloniei. Aliaţii ne propun o debarcare utopică la Constanţa sau varianta Salonic eşuată lamentabil în Primul Război Mondial care ne-a costat Turtucaia şi Dobrogea. Vorbe. În vreme ce cu toate presiunile Germaniei, economice, diplomatice şi militare, onoram comenzile anglo-franceze cu petrol şi cereale (1930-1940) acceptând şi un plan de colaborare pentru închiderea canalului Porţile de Fier prin care treceau convoaiele de nave destinate fluxului de aprovizionare cu petrol, cereale şi materii prime pompat de Rusia comunistă, Germaniei naziste şi prietenă. Mai mult România a acceptă sabotarea propriei producţii de petrol spre a nu cădea în mâna Germaniei naziste.

Replica: Generalul Franz Halder, Şeful Statului Major General al Armatei de uscat ordonă întocmirea planului de operaţiuni în vederea invadării României, cot la cot cu armata maghiară.
Reacţia aliaţilor - nulă.
Le-am exportat în mai 1940 - 135.000 tone de petrol, mai mult decât în mai 1939, reducând exportul către Italia şi Germania cu 44.000 tone, în pofida ameninţărilor Germaniei. Mai mult: primim tranzitul zecilor de mii de militari polonezi, uşurându-le drumul spre aliaţi, ca şi tranzitul tezaurului statului polonez invadat de aliaţii nazisto-comunişti. Reacţia beneficiarilor Anglia şi Franţa - nulă.
Aliaţii nazisto-bolşevică mutilează România Mare.
Reacţia puterilor garante - nulă.

Puţină istorie.
Revendicativul Endre Janos ajunge la esenţa demersului, acuzând România că şi-a trădat aliatul german în al Doilea Război Mondial.
1939, aprilie. Memoriu elaborat de O.K.W. întitulat: Aprovizionarea cu petrol a Germaniei în timp de război. Memoriul viza petrolul românesc propunând trei alternative pentru a-l însuşi:economică, diplomatică (tratat de alianţă), militară (ocupaţie).
1939, august. Se elaborează o variantă adusă la zi a ocupării zonei petroliere.
1940, ianuarie se elaborează un plan de operaţiuni pentru atacarea României
pomenit mai sus (Planul general Halder) căruia i se aduc îmbunătăţiri, devenind planul Aufbau Ost.
28 iunie 1940 - invadarea Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici cu complicitate nazistă.
30 august 1940, semnarea Dictatului de la Viena impus de Germania nazistă şi Italia fascistă în favoarea Ungariei horthyste. Pe acest fond tragic, la 15 septembrie 1940 – n.r.) au loc convorbiri între generalul Ion Antonescu şi generalul Kurt von Tippelskirch din Statul Major al O.K.W. pentru trimiterea unei misiuni militare în România care să instruiască ofiţerii în mânuirea tehnicii moderne de luptă. Condiţia: după terminarea misiunii, armamentul modern rămâne în dotarea armatei române. Este preludiul la şirul trădărilor germane:
- Misiunile germane „Lehrstab I" şi „Lehrstab II" nu au lăsat armamentul modern armatei române.
- Misiunea germană are un scop aparent, instruire şi unul secret, supraveghere şi intervenţie. Se bucură de extrateritorialitate. Citez din ordinul feldmareşalului Keitel:
„a) armata terestră şi Luftwaffe vor trimite misiuni militare în România. Sarcina
lor aparentă (sublinierea mea) va fi etc. etc;
b) sarcinile lor reale, care nu trebuie să fie evidente nici pentru români, nici
pentru propriile noastre trupe sunt [...];
- Gestapoul îşi organizează sistemul de rezidenţe spre a ne stăpâni informativ având 14 în zona petroliferă, 24 în porturile dunărene, 6 la Braşov, 5 la Timişoara, 4 la Iaşi, 2 la Sibiu, 2 la Craiova;
- Partidul nazist sprijină demersurile hortlyste privind Ardealul. Încearcă să-şi creeze o forţă politică subordonată prin Mişcarea Legionară intervenind în politica internă a statului român;
- Spre a preveni o mişcare antigermană pe front, pentru a proteja trupa proprie (am notat faptul) comandamentele germane încadrează marile unităţi, unităţile şi micile unităţi în marile unităţi proprii, folosindu-le ca trupe de sacrificiu".

Documentele elaborate de comandanţii marilor unităţi româneşti fac obiectul unor capitole speciale în volumele de Istorie Militară. Citez din scrisoarea Mareşalului Antonescu adresată feldmareşalului Erich von Manstein, comandantul grupului de armate Don: "[...] Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin [...]. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile [...] Eu sunt dator să vă previn că dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte voi avea de examinat situaţia forţelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră". Reacţia dură la trădarea germană conduce la înlocuirea generalului Hauffe de la comanda Misiunii germane cu generalul de cavalerie Erik Hansen. Un paleativ... Răul fusese făcut. Pierderi dureroase şi inutile ale unităţilor noastre. Radicalizarea opiniei antinaziste a militarilor de pe front mergând, repet, până la neexecutarea ordinelor şi părăsirea poziţiilor fără luptă.
- A şasea trădare germană pe front, la fel de gravă ca precedenta. Cu toate promisiunile şi angajamentele asumate, aliatul german, spre propria-i pagubă, lipseşte Armatele 3 şi 4 române de tunurile anticar de 88 m/m, eficiente împotriva tancurilor T34.

Obsedat de obiectivul politic, Hitler anunţase cucerirea Stalingradului la 8 noiembrie se neglijează situaţia reală din teren spre a da câştig de cauză politicului. Aliatul nu ţine cont de atenţionările noastre privind nepotrivirile dintre situaţia concretă din teren; capetele de pod sovietice, frontul Armatei pe 2/3 nu se găsea pe Don, ci la sud de acesta.
- Aliatul german nu îndeplineşte toate angajamentele de a destina 4 divizii germane
în rezerva Armatei.
- Aliatul german nu ţine cont de avertizările noastre bazate pe informaţiile furnizate de
aviaţie şi de proprii ei luptători care vesteau iminenţa unei ofensive.
- Aliatul german supune Armatele 3 şi 4 române unei discriminări drastice la regimul
aprovizionării cu muniţii şi subzistenţă. Astfel: pentru o lună Armatele 3 şi 4 române şi Armata 6 germană aveau nevoie de 775 trenuri repartizate discriminatoriu:
56 Armatei 3 române
17 Armatei 4 române
192 Armatei 6 germane cărora se adaugă alte
103 pentru diverse formaţiuni germane
Românii 73 trenuri subzistenţă
Aliatul 295 trenuri subzistenţă

Aceeaşi metodă discriminatorie la muniţii:
16 trenuri Armata 3 română
1 tren Armata 4 română
33 trenuri Armata 6 germană

- A şaptea trădare germană cu aceleaşi consecinţe nefaste: Hitler ordonă să nu se evacueze Crimeea, anulând cerinţa Mareşalului de a-şi salva trupele. Document - scrisoarea Mareşalului adresată generalului Ferdinand Schoerner, comandantul Grupului de armate Ucraina de sud. „...Este de neînţeles pentru ce să fie jertfite (trupele - n.n.) fără nici un scop, într-un cap de pod îndepărtat care şi aşa nu va putea fi ţinut, în loc să fie aduse în patrie, ca să apere locul lor de naştere, cotropit de inamic" .
- A opta trădare pe câmpul de luptă care a pus în joc existenţa României: transferul unor divizii blindate germane de pe frontul din Moldova spre a întări frontul „Centru" care apăra Germania de invazia sovietică.

Schiţă de sinteză 2

Germania este obligată să-şi asume o bună partedin cumplita dramă a României anilor 1939-1944 fiind statul revanşard care a declanşat şirul amputărilor teritoriale: 44500 km2 jefuiţi de aliata conjuncturală URSS cu 3915000 locuitori; Cadrilaterul, 43492 km2, din Ardeal cu o populaţie de 2667.000 locuitori, adică 99788 km2, însemnând 33,8% din suprafaţa teritoriului naţional şi 6831000 de suflete însemnând 33,3% din întreaga populaţie, la care se adaugă o parte din pierderile de pe front datorate neonorării înzestrării cu tehnică de luptă modernă a Armatei Române", greşelilor grave săvârşite de comandamentele germane începând cu cel politic militar supus orbeşte lui Hitler, excelent organizator socio-politic, militar diletant, nedepăşindu-şi statutul de caporal
23 august 1944 a fost răspunsul la trădările germane, răspuns căruia aliaţii îi datorează scurtarea războiului din Europa cu 200 de zile, economisirea a zeci de mii de vieţi omeneşti şi a unui uriaş efort economic de război. Un 23 august cu totul altfel decât aşa cum îl gândise Mareşalul.

Finalul rememorării cu trimitere la honvezul expatriat, Endre Janos, şi la aprecierile lui injurioase faţă de Armata Română

Istoricul maghiar Lukas Ludovic, voluntar în armata otomană comandată la Plevnade Osman Paşa: „...Întocmai ca şi garda lui Napoleon I, trupele române au făcut mai multe asalturi asupra redutei Griviţa, fără să dea un singur foc, ci aruncându-se numai cu strigăte de ura în mulţimea de baionete ale trupelor turceşti şi în gurile tunurilor ce împrăştiau moartea în toate părţile".
Când eşti fugărit cu baioneta de la Oituz la Budapesta te faci că uiţi episodul cu opinca şi dai Cezarului ce este al Cezarului.
Cotul Donului noiembrie-decembrie 1942 reflectă direct, indirect, prin ecou şi ricoşet, esenţialele care definesc Campania din Est a Armatei Române, având ca motivaţie permanentă naţională şi istorică, straja cu caracter sacral a Marii Uniri .

Notă: Textul prezentat este reproducerea comunicării Generalului de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, prezentată la Conferința Științifică Comemorativă: „75 de ani de la participarea Armatei Române la bătălia de la Cotul Donului „Eroism, Jertfă, Trădare". Chișinău, 18-19 noiembrie 2017)

footer