Revista Art-emis
Populația Basarabiei la încheierea Primului Război Mondial (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 15 Noiembrie 2017 14:13

Tratatul de la VersaillesEste de remarcat că datele statistice referitoare la numărul populației Basarabiei și repartizarea ei pe medii de locuire invocate de Gh. Murgoci și E.N. Giurgea au fost acceptate și preluate, practic, de majoritatea absolută a cercetătorilor temei în cauză, inclusiv de I. Pelivan, Șt. Ciobanu, P. Cazacu, L. Boga, Em. de Martonne, A. Babel și alții. Mai mult, putem considera justă, în principiu, opinia celor doi autori referitoare la numărul și proporția germanilor, bulgarilor și găgăuzilor din Basarabia, cifrele invocate de ei fiind confirmate inclusiv de statisticile de origine germană și rusească[45]. Putem admite, așadar, ca justă opinia, stabilită printr-un anumit consens, referitoare la numărul germanilor (79.000 sau 3,0 % din total) și cel al bulgarilor și găgăuzilor (147.000 sau 5,6 % din totalul populației). Cifrele extreme în această privință aparțin lui Ion Nistor și Const. Kirițescu, care au estimat numărul populației bulgară și găgăuză la circa 210.000 sau 7,7 % din total[46] și lui M. Inorodetz, care a estimat numărul bulgarilor la numai 60.000 de locuitori, iar cel al găgăuzilor, la 30.000[47]. Toate aceste estimări sunt eronate, venind în contradicție cu datele recensământului populației României din 29 decembrie 1930.

În general vorbind, partea cea mai contestată pe plan intern sau internațional a recensămintelor populației pentru țările ce au în componența lor și grupări etnice minoritare, a fost întotdeauna capitolul referitor la statistica naționalităților. El este deopotrivă contestat de minoritățile din cadrul statului respectiv, cât și de unele cercuri din țările cu populație de același neam cu minoritățile respective[48]. O atare situație era caracteristică în acea perioadă nu numai României ori Basarabiei, în speță. Bunăoară, autorii ruși ai „Anuarului statistic" editat la Moscova în 1921, menționau că „informațiile referitoare la anul 1918 sunt, în majoritatea cazurilor, deosebit de sărăcăcioase, iar uneori lipsesc cu desăvârșire [...]. Această situație se datorează atât impetuozității evenimentelor actuale și destrămării teritoriului țării, precum și dezorganizării aparatului statistic. Vechea statistică a departamentelor a fost distrusă, iar cea nouă, de abia se constituie"[49]. Aceeași situație a fost remarcată și de acad. S.G. Strumilin, care era de părere că „de la declanșarea războiului mondial și a revoluției, în legătură cu pierderile militare, mișcarea refugiaților și a prizonierilor, schimbarea bruscă a ratelor mortalității și natalității și înrăutățirea la fel de bruscă a tuturor felurilor de evidență, obținem un șir întreg de ani (din 1914 și până în 1923), pentru care informația referitoare la dinamica populației este extrem de nesigură și neclară"[50].

În lipsa unui recensământ general al populației, E.N. Giurgea și Gh. Murgoci au recurs la un studiu indirect asupra populației Basarabiei. Au fost utilizate, în acest scop, datele statistice din 1897, 1909 și 1913, precum și estimările privind creșterea populației rezultată din aceste date. Astfel, până la 1914, creșterea a fost considerată de 1,6 % anual, în timp ce de la 1914, creșterea a fost de 1,0 % anual, date fiind perturbațiile produse de războiul mondial. Luându-se în considerare împrejurările în care s-a aflat județul Hotin, devenit teatru de război în ultima sa fază, s-a recurs la o reducere totală de 50.000 de locuitori sau 1,8 %. La sate, în loc de o creștere generală de 40.000 de locuitori, considerându-se inclusiv imigranții, s-a acceptat doar o creștere de circa 15.000 de locuitori de la 1915, iar pentru orașe s-a recurs chiar la o scădere de circa 10 % din total, mai ales pentru Hotin, Tighina și Cetatea Albă, pentru motivele mai sus arătate[51].
Iată rezultatele estimărilor celor doi autori.

Tabelul 4. Populația Basarabiei pe anul 1918-1919 (în mii de loc.)[52]:
Privit pe ansamblul Basarabiei, românii moldoveni locuiau întreg teritoriul acesteia, constituind majoritatea absolută a populaţiei şi revărsându-se inclusiv dincolo de Nistru. Centrul Basarabiei era populat de un strat compact de români, în care s-au intercalat unele fâşii cu populaţie rusă, ruteană, evreiască în special în oraşele Tighina, Chişinău şi Bălţi. Nordul Basarabiei, de rând cu populaţia românească, era populat cu un număr apreciabil de sate rutene şi, într-o măsură mai mică, cu populaţie de origine rusă. În sfârşit, sudul Basarabiei era populat, de rând cu români, într-o proporţie aproape egală, cu ruteni, bulgari, germani, turci, ruşi etc.[53].

Prezența mai importantă a elementului rutean în Basarabia se datora unui fenomen de interferență reciprocă, deoarece dincolo de Nistru se aflau, în acea perioadă, aproape 250.000 de români moldoveni[54]. Importanța numerică a acestora a fost recunoscută chiar de către oficialitățile noii puteri sovietice care, în 1924, au proclamat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta, deși prin acel act s-a urmărit un pronunțat scop expansionist. La fel, proporția însemnată a populației evreiești în Basarabia, la 1918, constituia rezultatul unui important aflux de refugiați din cuprinsurile Rusiei, așezați mai cu seamă în orașele și târgurile provinciei.Cultul religios în Basarabia anului 1918 este reprezentat prin 1.200 biserici ortodoxe, 22 mănăstiri, 87 biserici străine și 207 sinagogi[55].

Luând în considerare toate aceste modificări produse de-a lungul celor 106 ani de dominație rusească asupra Basarabiei, una din preocupările de bază ale liderilor politici ai României de după 1918 a fost statornicirea unor relaţii întemeiate pe încredere reciprocă şi bună înţelegere între majoritatea românească şi diversele minorităţi naţionale, lingvistice şi religioase, care convieţuiau acum în cadrul noului stat naţional unitar. Semnificative în acest sens sunt cuvintele rostite de Iuliu Maniu în Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, în numele Partidului Naţional Român. Pornind de la adevărul că „unirea tuturor românilor este o necesitate de viaţă a românilor de pretutindeni" şi invocând un vechi proverb românesc („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face"), Iuliu Maniu a declarat, totodată, că Marele Sfat Naţional Român „nu voieşte un imperiu de asuprire": „Nu voim, ca din asupriţi, ce-am fost, să devenim asupritori. Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare"[56]. În acelaşi spirit a fost redactată şi aprobată Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, proclamând principii fundamentale menite a propăşi statul naţional unitar român, inclusiv deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare: „Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizii din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc"[57].

Cu toate că statul român a recunoscut drepturile cetăţeneşti pentru minorităţile naţionale, la insistenţa „Consiliului celor patru" (Franţa, Marea Britanie, S.U.A. şi Italia), statele succesorale monarhiei habsburgice (Polonia, Cehoslovacia, România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor), precum şi Grecia, au mai trebuit să semneze, fiecare în parte, câte un tratat special privind minorităţile. În consecinţă, prin semnarea, la 9 decembrie 1919, a Tratatului minorităţilor de la Paris cu PrincipaleleTabel 4 Populația Basarabiei la încheierea Primului Război Mondial (2) Puteri Aliate şi Asociate, România a consimţit ca stipulările privind drepturile persoanelor aparţinând unor minorităţi de rasă, religie sau limbă „să constituie obligaţii de interes internaţional" şi puse, în consecinţă, sub garanţia Societăţii Naţiunilor, astfel încât „orice membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor să aibă dreptul să semnaleze atenţiei Consiliului orice infracţiune sau pericol de infracţiune la oricare din aceste obligaţii, şi ca Consiliul să poată proceda de asemenea manieră şi să dea asemenea instrucţiuni care îi vor părea adecvate şi eficace în împrejurarea respectivă"[58]. A mai consimţit, de asemenea, ca în caz de divergenţe de opinie asupra unor chestiuni de drept sau de fapt privitor la articolele vizând minorităţile de rasă, religie sau de limbă între Guvernul României şi oricare altă putere, membră a Consiliului Societăţii Naţiunilor, respectiva divergenţă „să fie considerată ca un diferend cu caracter internaţional", conform termenilor articolului 14 al Pactului Societăţii Naţiunilor şi deferită, - dacă cealaltă parte o cerea, - Curţii permanente de Justiţie Internaţională, fără drept de apel şi având aceeaşi forţă şi valoare ca şi o decizie dată în virtutea articolului 13 din Pact[59].

Chiar dacă respectivul Tratat al minorităţilor, - aşa cum atenţiona şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, - comporta riscul alimentării tendinţelor unor cetăţeni de a ieşi de sub autoritatea statului român şi a se adresa unor foruri internaţionale, iar aceste foruri puteau folosi asemenea pretexte pentru a interveni în treburile interne ale României[60], semnarea acelui document cu valoare de angajament internaţional constituia o probă elocventă a spiritului larg de toleranţă, a intenţiei şi dorinţei sincere a clasei politice româneşti de a face ca Noua Românie să devină „Patria iubită şi iubitoare a tuturor fiilor ei, fără deosebire de clasă socială, de limbă maternă ori de confesiune"[61].

Cu referire particulară la Basarabia de după 1918, aşa cum pe bună dreptate constata cotidianul „Sfatul Ţării", „noua rânduială din Basarabia nu s-a zidit pe temelia unui naţionalism îngust ori a unui exclusivism stupid, ci pe temelia trainică a unei democraţii înţelepte - care însă n-are nimic cu bolşevismul îmbrăcat în cojocul cald al vechiului despotism - şi pe a libertăţii constituţionale, care nu înseamnă de loc nihilism exasperat şi provocator de anarhie"[62]. Este suficient de remarcat că Declaraţia oficială a Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România cerea în mod expres „respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia", precum şi garantarea prin constituţie a libertăţii personale, a libertăţii tiparului, cuvântului, credinţei, a adunărilor şi a tuturor libertăţilor obşteşti[63], textul declaraţiei fiind votat inclusiv de către reprezentanţi ai minorităţilor etnice[64].

Notă: Textul este un fragment din lucrarea în curs de apariție „1918. Pe ruinele imperiului spulberat de Istorie. Basarabia în pragul modernității".

--------------------------------------------
[45] Vezi: V. Stoica, Minoritatea noastră germană, în „Arhiva pentru știință și reforma socială", an. VI, nr. 1-2, 1926, p. 104; Th. Holban, Numărul bulgarilor în Basarabia, în „Viața Basarabiei", an. VI, nr. 12, decembrie 1937, p. 83.
[46] I. Nistor, Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare, Institutul de Arte grafice și Editura „Glasul Bucovinei", București, 1923, p. 305; C. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1918. Vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 223-224.
[47] M. Ionorodetz, La Russie et les peuples allogènes, Ferd. Wyss, Berne, 1918, p. 177.
[48] D. Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 51.
[49] Статистический ежегодник. 1918-1920 гг. Вып. 1. Москва: Б.и., 1921. С. III.
[50] Е.З. Волков. Динамика народонаселения СССР за восемдесять лет. Москва; Ленинград, 1930. С. 3.
[51] C. Filipescu și E.N. Giurgea, Basarabia. Considerațiuni generale, agricole, economice și statistice, Institutul de Arte Grafice „România Nouă", Chișinău, 1919, p. 52-54.
[52] Ibidem, p. 55.
[52] Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Dr. Sabin Manuilă, X.42/1930, fila 1 (Harta etnografică a României după datele statistice ale recensământului din 1930, elaborată de prof. Emanoil Tr. Simtion).
[54] D. Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 49.
[55] I. Teodorescu, Basarabia, în „Buletinul statistic al României", seria IV, vol. XIV, nr. 1, 1919, p. 47.
[56] Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente. Coordonatori: Ioan Scurtu, Liviu Boar, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1995, p. 121-122.
[57] Ibidem, p. 119-120.
[58] România şi minorităţile. Colecţie de documente, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 1997, p. 49-50.
[59] Ibidem, p. 50.
[60] Minorităţile naţionale din România. 1918-1925. Documente. Coordonatori: Ioan Scurtu, Liviu Boar, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1995, p. 8.
[61] „Dezbaterile Adunării Deputaţilor", nr. 14, şedinţa din 16 decembrie 1919, p. 154-155.
[62] „Sfatul Ţării", nr. 105, 12/25 august 1918.
[63] Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chişinău, 1995, p. 215-216.
[64] Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Ţării: Itinerar, Editura Civitas, Chişinău, 1998, p. 113-114.

footer