Revista Art-emis
Pe urmele basarabenilor emigrați în Brazilia în anii ’20 ai secolului al XX-lea (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 15 Octombrie 2017 16:51

Jorge Cocicov 1Istoria primului val de emigrare a basarabenilor în „Lumea Nouă".

În vara anului 1992, după ce-mi susținusem cu succes prima teză de doctorat, Consiliul Științific al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei mi-a aprobat în scurt timp tema celei de a doua teze, de doctor habilitat în istorie, care își propunea ca obiectiv studierea populației rurale a Basarabiei interbelice din punct de vedere demografic. Conform rigorilor științei demografice, mișcarea totală a unei populații se compune din mișcarea naturală și mișcarea migratorie, - altfel spus, populația unei țări sau a unei unități administrativ-teritoriale își modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor și ieșirilor determinate de nașteri și decese, ci și în urma imigrărilor și emigrărilor[1]. În așa mod, imigrările și emigrările din Basarabia în anii 1918-1940 au devenit o parte inseparabilă și constantă a preocupărilor mele în domeniul demografiei rurale a Basarabiei interbelice.

Chiar din acea fază a investigațiilor am constatat că, dacă imigrările și migrațiile interne în cadrul României Întregite au fost fenomene și procese firești, datorate noilor condiții intervenite după realizarea unității naționale, emigrările propriu-zise, în afara hotarelor României interbelice, „nu au format niciodată obiectul unui studiu serios și nici al unei acțiuni naționale conștiente"[2], ele constituind, în general, o problemă nouă, neașteptată și chiar senzațională atât pentru autorități, cât și pentru opinia publică românească din acea vreme. Este semnificativ faptul că legea pentru reglementarea migrațiilor a fost promulgată abia la 20 aprilie 1925, ceea ce denotă că până la acea dată, procesul în cauză nu a avut vreo influență sesizabilă asupra vieții social-economice a României sau a Basarabiei, în speță.

„Emigrarea românilor! - exclama la 1922 Șerban Drutzu. - Iată o chestiune paradoxală înainte de 1919, [...] dar care azi intră în domeniul certitudinilor și a cărei importanță nu va întârzia să fie considerată"[3]. Fenomenul emigrării, sublinia C. Stănescu, directorul general al organizării și ocrotirii muncii, plasării migrațiilor și șomajului, era aproape necunoscut în România din ajunul Primului Război Mondial. Însuși cuvântul „emigrare" părea ceva exotic, ce se întâlnea prin ziare și alte publicații, atunci când era vorba de țări străine[4]. Conform unor estimări, către mijlocul anilor '20, pe continentul Americii de Nord se aflau circa 230.000 de persoane din România, emigrate, în majoritate, înaintea primei conflagrații mondiale din Transilvania, dintre care 140.000 s-au stabilit în S.U.A. și 70.000 - în Canada[5]. Cu referire la Basarabia, până la 1918, fluxurile migratorii au avut două direcții principale: prima, spre regiunile răsăritene ale Rusiei țariste, unde au emigrat, în majoritate, agricultori români basarabeni, din cauza suprapopulării agricole a guberniei; cel de-al doilea flux era orientat spre S.U.A., unde a emigrat preponderent populația de origine ebraică.

Prin actul Unirii din 27 martie/9 aprilie 1918, fluxul emigrării țăranilor basarabeni spre periferiile răsăritene ale Rusiei, prin care era atenuat fenomenul suprapopulării agricole a guberniei, a fost, practic, stopat. Pe de altă parte, proclamarea și realizarea reformei agrare radicale din 1918-1924 au subminat substanțial cauza de bază a emigrării populației rurale, dată fiind ameliorarea standardului ei de viață[6].
Totuși, cele două cauze menționate n-au condus la dispariția completă a emigrării în perioada interbelică, aceasta fiind deja determinată de noi factori. Printre aceștia, factorul cel mai important, sub aspectul influențării procesului de emigrare, a fost noua reclasificare economică a țărilor lumii, realizată după Primul Război Mondial. În urma acelei reclasificări, în țările care s-au pomenit pe planul secund sub aspect economic, printre care și România, condițiile de trai s-au înrăutățit considerabil. Rezultatul firesc al acelor transformări a fost sporirea numărului emigranților, doritori de a se stabili în țările care au resimțit mai puțin consecințele războiului, deci în care munca era mai avantajos remunerată[7].

Pe de altă parte, împroprietărirea țărănimii basarabene, realizată fidel de către instituția Casa Noastră, n-a constituit decât prima parte a unei reforme concepute să ridice economia țărănească[8]. Este neîndoielnic faptul că împroprietărirea țărănimii a fost voința majorității populației Basarabiei. Avea perfectă dreptate deputatul Sfatului Țării Ion Buzdugan, când declara în Parlament: „Noi vrem, și cu noi țăranii moldoveni, noi voim să se dea pământ în mod individual la toți. Fiecare țăran să primească o bucată de pământ, care să fie al lui pe veci. Să știe fiecare pe ce e stăpân, căci numai astfel va lucra cu sârguință și va putea să producă, căci știe că este numai al lui"[9].Cu toate acestea, transpunerea în fapt a principiului: „pământul – celor care îl lucrează", contribuind, pe de o parte, la crearea unei clase țărănești stabile și stabilizatoare, dar nefiind însoțit de preocupări susținute de modernizare și de raționalizare a agriculturii, pe de altă parte, poate condiționa consecințe deosebit de periculoase și imprevizibile. Or, cu toată convingerea că raționalizarea agriculturii după reforma agrară reprezenta „poate cea mai importantă problemă"[10], aceasta a fost realizată, între cele două războaie mondiale, doar într-un mic grad, departe de a putea fi considerată suficientă. Deja în 1924, G. Ionescu-Șișești nota: „Legiuitorul, după ce ne-a dat legile de reformă agrară, s-a considerat că și-a îndeplinit toată datoria față de agricultură. Preocuparea pentru sporirea producției, pentru organizarea agriculturii pe temelii raționale, pentru răspândirea cunoștințelor de specialitate în marea masă a plugarilor e tot mai slabă"[11].

Așadar, pe de o parte, reforma agrară din 1918-1924 a satisfăcut o parte considerabilă a populației rurale, asigurându-i întrucâtva condiții de viață mai bune, pe de altă parte însă, prin imposibilitatea, în condițiile unei densități mari a populației rurale, de a înzestra pe fiecare agricultor cu o suprafață suficientă de pământ, a condus, în consecință, la anihilarea bunelor intenții inițiale[12]. Deja la sfârșitul anului 1922 devenise evident că „pământul Basarabiei nu ajunge pentru împroprietărirea tuturor capilor de familii", care aveau acest drept conform legii agrare[13]. Pentru rezolvarea dilemei date existau două soluții posibile: să fie reduse loturile de împroprietărire de la 6 la 4 sau chiar mai puțin de 4 ha, sau să fie admisă și exproprierea proprietăților mai mici de 100 ha. Avându-se în vedere situația economică în care se afla Basarabia în acea perioadă și, mai cu seamă, mijloacele rudimentare de lucrare a pământului aflate în posesia micilor proprietari basarabeni, s-a considerat mai rațional de a se proceda la reducerea loturilor de împroprietărire (la 3,2 ha în Basarabia), decât la reducerea cotei de 100 ha a marii proprietăți.

La agravarea situației economice și a condițiilor de trai a populației Basarabiei, prin urmare și la crearea motivelor de emigrare, a contribuit mult impunerea restricțiilor de circulație populației și comercializării produselor agricole atât în cadrul provinciei, cât și în zonele Moldovei de peste Prut și ale Vechiului Regat, declararea stării de asediu în Basarabia[14].

Desigur, se va avea în vedere situația extrem de complicată și chiar dramatică, în care se afla Basarabia în perioada imediat următoare actului Unirii din 1918, când numeroși funcționari localnici refuzau să depună jurământul de credință regelui și țării, contribuind, în atare mod, la menținerea și agravarea haosului administrativ în provincie, când „fiecare agent, - fie el judecătoresc, polițienesc sau administrativ, - aplica după cum îi convenea: sau legea rusă, sau legile revoluției, sau cele consfințite de Republica independentă moldovenească, sau - în majoritatea cazurilor - voința lui proprie"[15]. Însăși populația Basarabiei se afla, în acei ani, „într-o stare de fierbere născută în timpul revoluției și alimentată și susținută stăruitor de tot felul de propagande potrivnice ideii de unire cu România, propagande făcute de agenți ucraineni în favoarea Ucrainei, de bolșevici în favoarea revoluției, de partizanii Rusiei Mari, în favoarea smulgerii Basarabiei de la Patria Mamă și realipirea ei la Statul rusesc"[16].

Toate acestea făceau necesare anumite măsuri de centralizare a vieții politice și economice a țării, unele restricții ale autoadministrării noilor provincii, însă până la o anumită limită, dincolo de care ele au provocat legitime nemulțumiri și proteste atât în rândul populației, cât și în cel al deputaților Sfatului Țării. Astfel, unul din funcționarii Directoratului de Interne al Basarabiei, în urma studierii situației județului Bălți, constata numeroase „cazuri de nemulțumiri, mai ales față de purtarea unor slujbași, care uitând conștiința lor de oameni, fără nici o vină bat oamenii"[17]. Același funcționar, lămurind țăranilor că slujbașii în cauză „sunt niște uscături și că țăranii au tot dreptul de a se plânge celor mai mari de astfel de oameni, ca să se poată curăța pădurea de uscături, - ei (țăranii.- n.n.) speră că Statul va lua măsuri contra funcționarilor care nu-și cunosc datoria"[18]. În același context, Pan. Halippa menționa că: „Judecătorul, Ofițerul, Administratorul, Polițistul, Jandarmul, Perceptorul și cel mai modest slujitor al Statului va înțelege că Basarabia nu e țară inamică cucerită, ci e pământul României Mari, în care ei sunt azi pilonii României democrate și civilizate"[19].

Opinii similare au exprimat și alți numeroși deputați basarabeni, care considerau că „trebuie de luptat cu tendințele centraliste ale Bucureștilor" și că „dacă guvernul nu va schimba atitudinea sa față de Basarabia, apoi va trebui să se ceară autonomia Basarabiei"[20]. Cu justificată dreptate, conducerea Serviciului Muncii al Secretariatului industriei și comerțului menționa că Basarabia constituie „o provincie aparte, care în trecut a trăit numeroase schimbări politice, are particularitățile, obiceiurile și moravurile sale, precum și așezările sale de trai"[21]. De aceea, „nu-i iertat să o tratăm după măsura șabloanelor obișnuite. Pentru lucrările de realizare și conducere a vieții industriale și economice a Basarabiei de mâine, trebuie oameni locali strâns legați de ea, care cunosc bine istoria ei, oameni care știu particularitățile vieții locale și cerințele sale factice, din care motiv principiul descentralizării trebuie realizat în modul cel mai larg"[22].

Factorii mai sus menționați, conjugați cu permanentele imixtiuni externe, în special din partea Moscovei și a Internaționalei a III-a comuniste, au condus la crearea, la mijlocul anilor '20, a unei situații de criză în Basarabia, când o bună parte a populației rurale, nemaifiind în stare să suporte condițiile mizere de trai, a decis, spontan, să emigreze.Primele manifestări ale curentului de emigrare s-au produs la începutul lunii iunie 1925, în câteva comune din județele Cahul și Cetatea Albă, imediat după punerea în aplicare a legii pentru reglementarea migrațiilor. Cumplita secetă care a bântuit trei ani de-a rândul câmpiile despădurite ale Basarabiei, a indispus profund întreaga populație, în special cea din regiunile sudice. Văzându-și holdele pustiite, rezervele consumate, munca zădărnicită, țăranii deznădăjduiți au început a pierde încrederea în vremuri mai bune. Tocmai în acea perioadă, a apărut în câteva comune din județul Cetatea Albă un grup de bulgari întorși din Canada, care aduna sătenii, îndemnându-i să plece în America - „Lumea Nouă", unde vor avea libertate deplină, „pământuri rodnice fără plată" și „înlesniri de transport". Tot atunci, apăru în ziarul Banater Tageblatt din Timișoara, care avea abonați și în Basarabia, reclama societății de transport Cosulich-Line. Astfel, gândul de plecare a prins rădăcini[23].

Coloniștii bulgari din comuna Cubei, județul Cetatea Albă și germanii din comuna Aluatu, județul Cahul, au ales delegați, care au plecat la București, unde-și avea sediul societatea Cosulich-Line (în apropierea Gării de Nord). Delegaților li s-a comunicat că drumul București-Triest-São Paulo (Brazilia) va fi gratuit. Ajunși în Brazilia, emigranții vor primi de la stat, fără plată, case cu grădini, vite și unelte de muncă. Vor fi obligați să lucreze 3-6 luni pe plantațiile de cafea, fiind remunerați cu câte 1-2 dolari pe zi și având dreptul de a cultiva legume printre rânduri. La expirarea contractului de muncă, vor putea să se retragă de pe plantații, având la dispoziție, pentru cumpărare, pământuri fertile, la prețuri foarte reduse[24].În felul acesta, febra emigrării a cuprins aproape toate satele din sudul Basarabiei, inițial înscriindu-se numai țăranii săraci, mai apoi hotărându-se să emigreze și unii proprietari cu 10-15 desetine, având în posesie vite de muncă și inventar agricol[25]. Dacă inițial pentru emigrare s-au înscris doar bulgari, găgăuzi, ruși și germani, atunci către începutul lunii iulie „mulți români din satele moldovenești, întunecați de pustiul secetei și fermecați de vraja propagandei, oameni simpli, naivi, s-au adunat și ei, au ales delegați și păreau foarte mâhniți că notarii le pusese în vedere că românii nu pot emigra"[26].

În luna august 1925, o mare parte din locuitorii înscriși pentru emigrare au început să-și vândă avutul; unii și-au vândut numai vitele și șeptelul, alții însă și-au vândut toată averea – pământ, case, vite etc. Vânzările se făceau la un preț de nimic; pământul era arendat, de asemenea, la prețuri derizorii[27]. Subinspectorul general de poliție I. Alimănescu, care la sfârșitul lunii septembrie 1925 efectuase o anchetă în regiunea sudică a Basarabiei, relata: „Am văzut starea jalnică a gospodăriilor sfărâmate, an văzut case complet golite, grajduri și ograde pustii, bărbați și femei cu bagajul de mână gata întocmite, așteptând triști, îngândurați, dezlegarea de a pleca peste ocean în «Lumea Nouă»"[28].

Ancheta efectuată în orașele Cetatea Albă, Cahul, Bolgrad, Ismail, Chișinău și în numeroase comune rurale din județele Cahul, Cetatea Albă și Ismail a fixat că „toate satele din sudul Basarabiei sunt frământate de gândul emigrării", că „pretutindeni coloniștii se adună în taină, formează liste de înscrieri, trimit delegați la București, strâng bani pentru îndeplinirea formalităților și își arendează pământurile sau își vând întreg avutul cu prețuri de nimic"[29]. Același document relata că, „din nefericire, acest curent care zi cu zi se afirmă tot mai hotărât și mai puternic, a trecut din centrele populate de străini și în comunele românești, unde sute de familii de moldoveni prinse de amăgirea zvonurilor, au început să se neliniștească, așteptând dezlegare, spre a lua drumul pribegiei. Situația este [...] foarte serioasă și nesfârșit de tristă"[30]. Din același raport rezultă că o mulțime de funcționari au profitat din plin de situația creată. Astfel, notarul din comuna Ivanovca Bulgară, județul Cetatea Albă a luat câte 300 de lei de fiecare familie în scopul procurării actelor pentru eliberarea pașapoartelor de emigrare; cel din comuna Diulmeni al aceluiași județ - câte 100 de lei de familie; cel din comuna Moscovei, județul Cahul - câte 400 lei de fiecare familie. Acesta din urmă a cumpărat de la un sătean întreaga avere mobilă și imobilă[31].

O imagine aproximativă a amploarei procesului emigrării din sudul Basarabiei oferă următoarele date: în comuna Ivanovca Bulgară, județul Cetatea Albă au depus cereri de emigrare 53 de familii de bulgari; în comuna Iserlia, același județ - 60 de familii de bulgari; în comuna Diulmeni, același județ - 40 de familii; în orașul Cahul - 23 de familii de ruși și bulgari și 2 familii de români; în comuna Moscovei, județul Cahul - peste 100 de familii; în Pelinei-Moldoveni, județul Cahul - 50 de familii; în comuna Vulcănești - 50 de familii; în comuna Dulukioi, județul Ismail - 60 de familii de bulgari etc.[32]. Valul emigrării a cuprins și o parte a populației județelor Lăpușna, Hotin și Soroca. În această regiune a Basarabiei acționau emisarii societăților Tranzit și Hamburg Sudamericanische Dampfschiffarth Gesellschaft, care cutreierau satele, îndemnând locuitorii să emigreze. Serviciul de siguranță a constatat că doritorii de a emigra din regiunile de centru și nord ale Basarabiei erau preponderent de origine germană, rusă, bulgară și ebraică. Aceștia din urmă emigrau prin intermediul Băncii evreiești de emigrare și a Partidului sionist din Basarabia[33].

Pentru înțelegerea motivelor emigrării populației Basarabiei în anul 1925, vom cita câteva din numeroasele declarații făcute de înșiși locuitorii comunelor din numitele județe. Astfel, cetățeanul Sava Barduc din comuna Diulmeni, județul Cetatea Albă declara: „Vrem să plecăm în America, din cauza secetei care a bântuit doi ani Basarabia, fiindcă la societatea «Cosulich-Line» ni s-a spus că în America este o lume nouă, unde omul se poate îmbogăți ușor fără multă strădanie"[34]. Mihail Ivanov din comuna Moscovei, județul Cahul: „Motivul plecării este că ni s-a spus că, pe lângă înlesnirile de drum și de pământ, acolo în America vom trăi liberi; aici ni se fac mizerii și neajunsuri, în special de perceptor, care și acum pentru fiecare certificat ne cere să-i dăm câte 100 de lei"[35]. Ion C. Luca, din comuna Pelinei Moldoveni, județul Cahul: „Vrem să plecăm din cauza secetei și din cauza nemulțumirilor ce ni se fac de administrație pentru dări și oriunde te miști, trebuie să dai bani"[36]. Locuitorii comunei Erdek-Burnu, județul Ismail: „pământurile sunt puține, norodul s-a înmulțit și birurile sunt grele"[37].

Faptele mai sus invocate, în majoritatea lor inedite, atestă că motivul de bază al emigrării unei părți considerabile a populației rurale din Basarabia în anul 1925 a fost de natură social-economică, având totodată și nuanțe politice, ele însă nefiind dominante sau determinante, așa cum s-a afirmat în istoriografia sovietică. Conform statisticii oficiale, în anul 1925 din Basarabia au emigrat circa 10.000 de persoane, dintre care români - 8, unguri - 4, germani, sași și șvabi - 214, ucraineni - 2.734, evrei - 1.827 și bulgari - 5.112. Din totalul de 10.000 de persoane, 7.933, - deci majoritatea absolută, - au emigrat în Brazilia, 436 - în Argentina, 377 - în Canada, 115 - în S.U.A., 208 - în Uruguay, 500 - în Palestina[38]. Majoritatea emigranților basarabeni a constituit-o muncitorii agricoli, care au părăsit țara în speranța unor câștiguri mai bune în America și care au alcătuit, în acel an, circa 64,0 % din totalul emigranților din România[39].

Materialele de care dispunem atestă că, în marea lor majoritate, emigranții basarabeni nu au reușit să obțină locurile de muncă râvnite în țările de destinație, realitatea dovedindu-se a fi cu totul alta decât cum au descris-o companiile de transport. Ziarul „Cuvânt Moldovenesc" relata, bunăoară, că „vreo 20.000 de basarabeni, ajungând în această țară (în Brazilia.- n.n.) și văzând că companiile cu care s-au învoit nu se țin de cuvânt, n-au vrut să meargă la lucru în lăuntrul țării, cum li se cerea. Ieșind în câmp, ei și-au făcut colibi și s-au pus pe așteptat. S-a început foamea. Dar oamenii noștri au răbdat mai multă vreme. În cele din urmă, ocârmuirea Braziliei, văzând că n-are ce face cu dânșii, a hotărât să-i trimită cu sila la lucru.

Cu toate împotrivirile lor, bieții basarabeni au fost luați cu poliția, încărcați în vagoane și trimiși pe insula Porcos, unde mai înainte îi trimitea pe cei judecați la muncă silnică. Ce s-a întâmplat după aceasta cu acești nenorociți nu se știe, căci gazetele braziliene nu mai scriu"[40]. Deziluzionați și completamente ruinați, în rândul emigranților basarabeni începe, deja în 1926-1927, un val de repatrieri. Același ziar „Cuvânt Moldovenesc" relata, la 13 martie 1927 următoarele: „Zilele acestea au sosit la Chișinău vreo 80 de basarabeni înapoiați din Brazilia. Ei povestesc lucruri îngrozitoare despre pățaniile basarabenilor plecați acolo. Cei înapoiați, nici n-au unde măcar se adăposti, căci înainte de plecare și-au vândut tot ce-au mai avut pe aicea"[41]. Puțin timp mai târziu, ziarele relatau repatrierea a încă 120 de basarabeni, originari din județele Tighina, Cetatea Albă și Ismail. „Ei au o înfățișare demnă de plâns, - relata ziarul « Бессарабская почта » - Sunt pe jumătate dezbrăcați și pur și simplu slăbiți de foame. [...] Unii din ei au lucrat la plantațiile de cafea din São-Paolo și Santos. Ei povestesc lucruri înfiorătoare despre suferințele emigranților basarabeni din Brazilia [...]. Emigranții povestesc că în ultimele 6 luni au murit peste 100 deEmigrarea din tarile balcanice 1901-1940 basarabeni numai în regiunea or. São-Paolo [...]"[42].

Astfel părea să se fi consumat unul din cele mai dramatice evenimente din istoria Basarabiei interbelice. În 1928, cu prilejul împlinirii unui deceniu de la Marea Unire din 1918, istoricul Petre Cazacu a publicat un documentat studiu „Moldova dintre Prut și Nistru. 1918-1928", în care menționa: „condițiile grele, în care au căzut nenorociții, victime a neștiinței lor și a speculației, după ce i-au ruinat pe toți, au omorât pe mulți, i-au silit pe cei rămași să-și caute adăpost tot în Basarabia, tot sub hulita noastră stăpânire românească, care nu este probabil așa de rea, dacă oamenii se întorc la ea, după ce au încercat în alte părți"[43]. Dacă în perioada 1924-1926 majoritatea emigranților din România au constituit-o lucrătorii agricoli basarabeni, atunci deja în 1928, în urma măsurilor luate de guvernul României[44], cota acestora s-a redus la aproximativ 11,0 % din totalul emigranților din România în Brazilia, din care circa 90,0 % o constituia populația de origine ebraică[45].

Un important rol în stoparea emigrației populației din Basarabia l-a avut reducerea aproape totală a cotei de imigrare a românilor în țările Americii de Nord. Astfel, în 1924 S.U.A., - unica țară mai convenabilă pentru emigrarea românească, - au redus cota imigrării românilor de la aproximativ 10.000 de persoane anual, la 603 persoane, pentru a o coborî, în 1929, la numai 290 de persoane anual. La rândul său, Canada, introducând sistemul contingentării, a fixat o cotă foarte redusă pentru imigranții români; aceleași măsuri au fost luate și de guvernul Braziliei[46]. În consecință, în timp ce în deceniul 1921-1930 în S.U.A. au imigrat 67.646 de persoane din România, în deceniul 1931-1940 numărul lor a fost de numai 3.871[47].

În atare mod, devine mai mult decât evidentă falsitatea și gratuitatea afirmației istoricilor sovietici, cum că din Basarabia interbelică ar fi emigrat mai mult de 500.000 de locuitori sau 16,5 % din totalul populației[48], din simplul considerent că cifra invocată constituie, în realitate, volumul emigrării nete a populației tuturor țărilor balcanice în perioada 1921-1940, fapt confirmat de datele conținute în tabelul ce urmează.Așadar, a fost imposibil, - atât din punct de vedere teoretic, cât și la modul practic, - ca din Basarabia interbelică să fi emigrat mai mult de 500.000 de locuitori, în timp ce din toată România în perioada 1921-1940 au emigrat circa 130.000 de persoane, iar din toate țările balcanice, în aceeași perioadă, au emigrat circa 458.000 de oameni[49]. Mai mult ca atât, în cazul în care emigrarea populației Basarabiei ar fi avut într-adevăr amploarea pe care i-o atribuise istoriografia sovietică, fenomenul în cauză ar fi fost, cu certitudine, semnalat în statisticile Biroului Internațional al Muncii al Societății Națiunilor, recomandărilor căruia asupra metodicii întocmirii statisticii mișcării migratorii România se conformase încă de la 1 aprilie 1923, în timp ce Uniunea Sovietică a refuzat să facă același lucru[50].

- Va urma –

---------------------------------------------------

[1] Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 284.
[2] Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, X/95 bis/1932, fila 6.
[3] Șerban Drutzu, Românii în America, F.e., Washington, 1922, p. 9.
[4] Ministerul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale. Zece ani de politică socială în România. 1920-1930, Editura Eminescu S.A., București, F.a., p. 192.
[5] Ș. Drutzu și A. Popovici, Românii în America, Editura Cartea Românească, București, 1926, p. 32-33.
[6] Dumitru Șandru, Controverse pe tema problemei agrare în România interbelică, în Probleme actuale ale istoriei naționale și universale. Culegere de studii și materiale, Editura Universitas, Chișinău, 1992, p. 280.
[7] Ș. Drutzu și A. Popovici, Românii în America, Editura Cartea Românească, București, 1926, p. 16.
[8] Agricola Cardaș, Reforma agrară din Basarabia (II), în „Generația Unirii", nr. 4, 1929, p. 18.
[9] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 727, inv. 1, dosar 17, partea II, fila 347 verso.
[10] I. Saizu, Modernizarea României contemporane (Perioada interbelică): pas și impas, București, 1991, p. 119.
[11] Cf.: Ibidem, p. 139.
[12] Eugen Titeanu, O reformă compromisă, în „Generația Unirii", nr. 10, 1929, p. 28.
[13] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 1416, inv. 1, dosar 4, fila 18.
[14] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 723, inv. 1, dosar 28, partea I, fila 57, 76, 188, 63.
[15] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 723, inv. 1, dosar 15, fila 44-44 verso.
[16] Ibidem, fila 44.
[17] Ibidem, inv. 1, dosar 24, partea I, fila 132 verso.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, fila 133.
[20] Arhiva Națională a Republicii Moldova, fond 742, inv. 2, dosar 26, fila 135.
[21] Ibidem, fond 1786, inv. 1, dosar 1, fila 17.
[22] Ibidem.
[23] Arhivele Naționale ale României, București, fond Ministerul de Interne, dosar 780/1925, fila 8 verso.
[24] Ibidem, fila 8 verso – 9; «Бессарабский телеграф», 15 сентября 1925 г.
[25] Arhivele Naționale ale României, București, fond Ministerul de Interne, dosar 780/1925, fila 9.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem, fila 9 verso.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem, fila 8.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, fila 7.
[32] Ibidem, fila 10-12.
[33] Ibidem, fila 12 verso.
[34] Ibidem, fila 10 verso.
[35] Ibidem, fila 11 verso.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem, fila 12 verso.
[38] Anuarul statistic al României. 1926, Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S.A., București, 1927, p. 240, 241.
[39] «Бессарабская почта». 25 марта 1927 г.
[40] „Cuvânt Moldovenesc", 16 ianuarie 1927.
[41] „Cuvânt Moldovenesc", 13 martie 1927.
[42] «Бессарабская почта». 25 марта 1927 г.
[43] Dr. Petre Cazacu, Zece ani dela Unire. Moldova dintre Prut și Nistru. 1918-1928, „Viața Românească", Iași, F.a., p. 15.
[44] Arhivele Naționale ale României, București, fond Ministerul de Interne, dosar 780/1925, fila 13 verso; M. Constantinescu, Politica reparațiunii energiilor naționale. Pentru sau contra emigrațiunei, în „Generația Unirii", nr. 9, 1929, p. 15; N. Crainic, Basarabia de ieri și de mâine, în „Revista Fundațiilor Regale", an. VIII, 1941, nr. 8-9, p. 332.
[45] „Buletinul muncii, cooperației și asigurărilor sociale", an. IX, nr. 7-9, 1928, p. 364.
[46] Vezi: Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Zece ani de politică socială în România. 1920-1930, Editura Eminescu S.A., București, F.a., p. 195-196; «Бессарабская почта». 10 февраля 1927 г.; C. Ștefănescu, Munca în viața economică, în Enciclopedia României. Vol. III: Economia națională. Cadre și producție, Imprimeria Națională, București, 1939, p. 78.
[47] D. Șandru, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei Române, Iași, 1980, p. 77.
[48] А.М. Лазарев. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинёв: Изд-во «Картя Молдовеняскэ», 1974. С. 327-328.
[49] Б.С. Хорев, В.Н. Чапек. Проблемы изучения миграции населения. Статистико-географические очерки. Москва, 1978. С. 128.
[50] Vezi: Bureau International du Travail. Les méthodes des statistiques de l'Émigration et de l'Immigration, Geneva, 1922, p. 37, 47; Bureau International du Travail. Les mouvements migratoires de 1925 à 1927, Geneva, 1929, p. 4, 15; International migrations. Vol. I: Statistics / Imre Ferenczi, Walter F. Willcox, New York, 1929, p. 875; Arhivele Naționale ale României, București, fond Dr. Sabin Manuilă, III/25/1937, fila 7 verso - 8.

footer