Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Mo?incat   
Miercuri, 04 Octombrie 2017 16:28

Armata lui Bela KunStudiu de caz - Coriolan Moisa din A?tileu

„Tu valah puturos, unde este în lume, nici p?mântul s? nu te primeasc?, când vei cr?pa. A sunat ceasul t?u cel din urm?, voi s?ra carnea ta împu?it? ?i puturoas? a fiec?rui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va r?mâne aici. A fost bun? pâinea ungureasc?, acum î?i trebuie carnea ungureasc?, s?rând voi pustii toat? vi?a ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah".
Adresant Pop Coriolan - 2 februarie 1919.
Semnatar - Un fecior de secui

Am început s? „detest ?ovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile", m?rturisea, pe 19 octombrie 1907, laureatul premiului Nobel pentru literatur? Bjornst J. Bjornson, iar Richard Wagner era ?i mai categoric: „De ungur, Doamne ap?r?-m? Tu"! Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare ?i puternic? s-a n?ruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea, frunta?ii români au semnat celebra declara?ie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia. Cu un iresponsabil sim? politic, recent desprins? din imperiul austriac, Ungaria voia s? fie o putere doar pentru sine, chiar dac?, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera ?i mai evident între grani?ele sale. Transilvania lipit? în 1867, pe nedrept de ?i în dualismul Austro-ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un ap?r?tor puternic: Consiliul Na?ional Român din Oradea ?i Bihor (C.N.R. Bh.).

Ca prim? m?sur?, C.N.R. Bh., a trimis o delega?ie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate s? pun? cap?t s?lb?ticiilor cu care erau maltrata?i, jefui?i ?i chiar uci?i românii din Bihor. Delega?ia format? din patru persoane - dup? cum ne m?rturise?te ?eful delega?iei Roman Ciorogariu - printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, las? un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cuno?tin??: faptul c? partea maghiar? din comisia mixt? de semnalare a atrocit??ilor t?r?g?na ?i z?d?rnicea administrarea dovezilor ?i constat?rile sub diferite pretexte; siguran?a persoanei ?i a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau s?vâr?ite de solda?ii unguri înarma?i. Fa?? de situa?ia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iei asupra D-tale r?spunderea pentru aceast? anarhie?"[1]. Delega?ia desigur nici nu a?tepta, nici nu a primit r?spuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocit??ile comise asupra românilor, Conferin?ei de pace de la Paris.

Evident, pentru a sc?pa de r?spundere, comisarul Katz î?i ap?ra subalternii dând vina pe „vad szeklyek" (s?lbaticii de secui - n.n.), încercând în acest fel s? trag? de timp pân? s? aduc? la cuno?tin?? „guvernului st?pân ?i responsabil" ?i trupelor Diviziei 20 de Secui, comandate de generalul Kratochwil pentru a stopa cu energie acele cazuri. Comisarul promitea c? personal se v-a convinge la fa?a locului. În replic? vicarul Roman Ciorogariu sus?inea c? starea de lucruri era dovedit? de 42 de cazuri ce sunt doar „o infim? parte a cruzimilor ?i faptelor". Injuriile, batjocura la adresa românilor ?i a simbolurilor lor - steagul - era ceva obi?nuit atunci când unui secui sau unui ungur bol?evic le a?ineau calea. A?a de pild? steagul românesc tricolor - acceptat oficial a fi arborat pe prim?rii, biserici, etc – a fost t?iat ?i franjurat la Borod. La T??nad - preotul, în plin? zi - a fost p?lmuit în fa?a enoria?ilor s?i. Într-o zi de târg, la Beiu? 12 români au fost omorâ?i. La ?e?chea - dup? cum declara Ruxandra Gui - care întoars? de la Oradea constat? c? fiul cel mic, Ga?par, z?cea sub genunchii unui soldat care tocmai împlânta baioneta în el. Disperat? femeia la rugat pe soldat s?-i cru?e copilul, dar acesta sup?rat a apucat-o de mân? ?i a înjunghiat-o ?i pe ea pe la spate. Ceva mai devreme b?rbatul femeii a fost ucis în b?taie.

Teroriza?i, o parte a popula?iei sta ascuns cum au ?tiut. Zeci de preo?i ?i înv???tori ?i-au p?r?sit satele, c?utând un ad?post sigur prin p?duri ?i pe la neamuri la Oradea, cei mai mul?i au r?mas pe loc ?i au îndurat, a?teptând cu speran?? venirea armatei române. Un preot, în disperare, urm?rit de unguri s-a ascuns la Budapesta. În tren, în vagoanele în care se g?seau mai mul?i români, solda?ii înarma?i întrebau: „Nincs itt egy olah pap, hogy igyunk bel?le méleg vért". (Nu este pe aici un pop? român s? bem un pic de sânge cald din el?)[2]. Pentru Bihor, dup? cum se putea citi din sentin?ele Tribunalului: „nu exist? nici Wilson, nici Conferin?a de pace, nimic din drepturile câ?tigate ale popoarelor de a se cârmui pe sine. Sub suli?ele secuilor aici tot solg?bir?ul (notarul) e Dumnezeu pe p?mânt"[3]! St?pâni?i de o asemenea conduit? ungurii au alc?tuit liste negre cu românii ce urmau a fi uci?i dac? armata român? ar mai fi întârziat intrarea în Bihor. A?a au c?zut în martiraj: doar la Beiu? 70 de valahi printre care ?i avoca?ii Ioan Corda? ?i Nicolae Bolca?. Singurii bihoreni, care le-au mai puteau face fa?? solda?ilor unguri bol?eviza?i ?i secuilor, erau cei din „g?rzile na?ionale române?ti, drept pentru care din februarie-martie 1919 au fost dezarma?i[4].

Documentele de arhiv? nu încrimineaz? faptele ungurilor în general ci pe a acelora care le-au s?vâr?it ?i pe aceia care le-au t?inuit sau justificat. Din acest motiv le inventariem doar în acest studiu pe caz. Dovezile au fost produse de martorii participan?i direct la evenimentele din perioada noiembrie 1918 - aprilie 1919. Se ?tie astfel c? vinovatul principal pentru omorurile comise prin p?r?ile Beiu?ului ?i Va?c?ului a fost comandantul secuilor Verb?czy ?i subalternii s?i: sublocotenent Karacsony, Erno Molnar, s.a. Unele rapoarte aminteau de faptul c? aproape n-a fost sat în care românii s? nu fi fost agresa?i[5].

?i pentru ca demersul nostru s? fie concret vom studia cazul preotului Coriolan Moisa, din A?tileu. În raportul s?u, din 16 Martie 1919, c?tre Preacuviosul vicar episcopal Roman R. Ciorogariu, arat? motivele absen?ei sale de la datorie, din ultima vreme, tocmai datorit? angaj?rii sale active în mi?carea na?ional? din toamna anului 1918. În acel context fiind învinuit, de c?tre înv???torul ?i vicenotarul, c? se f?cea responsabil de organizarea G?rzii Na?ionale ?i în acest fel le periclita via?a lor. Dup? un asemenea denun? în sat au sosit vreo 400 de solda?i, cu mitraliere ?i tunuri, cu scopul de a dezarma garda româneasc? ?i a restabili ordinea. Cum au g?sit de cuviin?? a face ordine vom vedea.

Preotul Coriolan Moisa relata: „mie mi s-a prezentat un ofi?er care mi-a adus la cuno?tin?? toate p?catele s?vâr?ite contra ungurilor ?i a Republicii lor ?i m-a citat pe mine înaintea Cur?ii cu Jura?i, deoarece b?iatul meu ar fi furat din cancelaria na?ional? actul nr.96, care con?inea secrete ale armatei lor. Eu m-a? fi folosit de acel act în favoarea Armatei Române, a?a dar? am comis tr?dare de patrie ?i va trebui s? m? justific. Peste noapte, am fost cercetat de 4 solda?i, care, dup? ce m-au b?tut cu pumnii peste cap, m-au silit s? le dau banii, pe care i-a? fi c?p?tat când am fost la Alba-Iulia. So?ia mea le-a dat cele 7.000 coroane ce le primisem ca ajutor de stat pentru ve?minte. Amenin?ându-m?, la fel ?i pe b?iatul meu: majd holnap vegzúnk veletek (mâne vom sfâr?i cu voi) apoi s-au dus spunând c? majd ugy csinalunk veletek is mint a telegdi expresel csynaltunk (apoi vom face cu voi cum am proceedat cu cei din Tileagd).

Dup? plecare c?tanelor preotul Coriolan Moisa avea s? afle planul pus la cale de solda?ii de afar?, anume c? se vor întoarce a doua zi, pe la orele 9 diminea?a pentru a-l duce pe el ?i pe b?iat la Cartierul General, dar c? pe drum îi vor împu?ca, sau îi vor arunca din automobil. Mandatarul ordinului a fost un ofi?er, care a fost ?i la Tileagd la p?rintele, a c?rui nume nu-l ?tia. Deoarece n-a putut fugi a?a de diminea?? s-a f?cut c?-i nebun, ?i astfel când a venit patrula de 16 solda?i a fost chemat doctorul, aflat din întâmplare la un bolnav din sat, care le-a spus: „Hagynak beket a papnak most az bizony meg bolondult (l?sa?i-l în pace pe pop? c? a înnebunit cu adev?rat)"[6]. Mânio?i, armata ungurreasc?, dup? ce a b?tut pe mai mul?i oameni ?i dup? ce pe unul l-au u?urat de mai mul?i bani ce-i avea (6-7 mii de coroane), s-au dus la Ale?d. ?i pentru ca regia de om nebun s? prind? veste ?i credibilitate preotul Coriolan Moisa a stat închis în cas?, f?r? a primi pe cineva, afar? de câ?iva apropia?i. Cel mai apropiat a fost confratele Petru Papp, care s-a justificat în fa?a solda?ilor „c? este devotat ?i are sentimente maghiare" ?i c? el ?i garda ?i consiliul din satul lui Coriolan Moisa le-a înfiin?at. Evident, era adev?rat, numai c? în prima faz? a fost intrigat c? arunca-se toat? r?spunderea asupra sa, dar în acest fel a câ?tigat bun?voin?a secuilor. Dup? cele relatate preotul Coriolan Moisa cerea îndrumarea Consistoriului „s? se t?m?duiasc? ori s? mai joace rolul de nebun?, c?ci s-ar fi refugiat la Lipova"[7], dar îi era fric?. Îi era în pericol securitatea sa ?i a familiei. De la Consistoriu a fost în?tiin?at s? se prezinte pentru a ridica ajutorul de stat, dar din motivele de mai sus, nu se putea deplasa în siguran??.

Câte asemenea cazuri au r?mas oare neconsemnate? Calvarul se sfâr?ise, speran?a bihorenilor a ren?scut odat? cu prim?vara întregirii, când pe 20 aprilie 1919 generalul Traian Mo?oiu, în Sfânta zi a Învierii, a intrat în Oradea Mare !

Ce a jurat atunci un fecior de secui, din p?cate s-a maturizat, mai târziu, prin jur?mântul lui D?c? Csaba, în 1940, ?i aplicat cu bestialitate ?i cruzime.
Fie ca acele vremuri s? nu se repete!

----------------------------------------
[1] Roman R. Ciorogariu, Zile Tr?ite, p.214-215
[2] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura Galant, Oradea, 1994, p.39
[3] Ibidem
[4] Vezi pentru tem?: Viorel Faur, Via?a politic? a românilor bihoreni 1918-1919, Flaminia Faur, M?rturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918-aprilie 1919)
[5] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului(1918-1919)
[6] Episcopia Ortodox? Român? a Oradiei, Bihorului ?i S?lajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, act 191, 1919 (III-18-1919), p. 1-2, manuscris, original
[7] Ibidem

footer