Revista Art-emis
Terorizarea populatiei româneşti din Bihor de către soldaţii unguri bolşevici PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 04 Octombrie 2017 16:28

Armata lui Bela KunStudiu de caz - Coriolan Moisa din Aştileu

„Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah".
Adresant Pop Coriolan - 2 februarie 1919.
Semnatar - Un fecior de secui

Am început să „detest şovinismul ungurilor atunci când le-am cunoscut faptele abominabile", mărturisea, pe 19 octombrie 1907, laureatul premiului Nobel pentru literatură Bjornst J. Bjornson, iar Richard Wagner era şi mai categoric: „De ungur, Doamne apără-mă Tu"! Ceea ce spera contele Tisza Istvan, atragerea românilor de partea ungurilor pentru a face Ungaria Mare şi puternică s-a năruit pe 12 octombrie 1918 când, la Oradea, fruntaşii români au semnat celebra declaraţie de autodeterminare, act care a însemnat începutul drumului spre Alba Iulia. Cu un iresponsabil simţ politic, recent desprinsă din imperiul austriac, Ungaria voia să fie o putere doar pentru sine, chiar dacă, astfel, conglomeratul popoarelor se transfera şi mai evident între graniţele sale. Transilvania lipită în 1867, pe nedrept de şi în dualismul Austro-ungar, avea din 12 Octombrie 1918 un apărător puternic: Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor (C.N.R. Bh.).

Ca primă măsură, C.N.R. Bh., a trimis o delegaţie comisarului Katz Bela pentru a-i cere cu fermitate să pună capăt sălbăticiilor cu care erau maltrataţi, jefuiţi şi chiar ucişi românii din Bihor. Delegaţia formată din patru persoane - după cum ne mărturiseşte şeful delegaţiei Roman Ciorogariu - printre care canonicul Iacob Radu, Nicolae Zigre, lasă un amplu rechizitoriu în care comisarului i se aduceau la cunoştinţă: faptul că partea maghiară din comisia mixtă de semnalare a atrocităţilor tărăgăna şi zădărnicea administrarea dovezilor şi constatările sub diferite pretexte; siguranţa persoanei şi a averii erau în mare primejdie; cruzimile erau săvârşite de soldaţii unguri înarmaţi. Faţă de situaţia de fapt reprezentantul în teritoriu al guvernului era direct responsabilizat: „Iei asupra D-tale răspunderea pentru această anarhie?"[1]. Delegaţia desigur nici nu aştepta, nici nu a primit răspuns pe loc, fapt pentru care a înaintat un memoriu, în 41 de puncte cu atrocităţile comise asupra românilor, Conferinţei de pace de la Paris.

Evident, pentru a scăpa de răspundere, comisarul Katz îşi apăra subalternii dând vina pe „vad szeklyek" (sălbaticii de secui - n.n.), încercând în acest fel să tragă de timp până să aducă la cunoștință „guvernului stăpân şi responsabil" şi trupelor Diviziei 20 de Secui, comandate de generalul Kratochwil pentru a stopa cu energie acele cazuri. Comisarul promitea că personal se v-a convinge la faţa locului. În replică vicarul Roman Ciorogariu susţinea că starea de lucruri era dovedită de 42 de cazuri ce sunt doar „o infimă parte a cruzimilor şi faptelor". Injuriile, batjocura la adresa românilor şi a simbolurilor lor - steagul - era ceva obişnuit atunci când unui secui sau unui ungur bolşevic le aţineau calea. Aşa de pildă steagul românesc tricolor - acceptat oficial a fi arborat pe primării, biserici, etc – a fost tăiat şi franjurat la Borod. La Tăşnad - preotul, în plină zi - a fost pălmuit în faţa enoriaşilor săi. Într-o zi de târg, la Beiuş 12 români au fost omorâţi. La Ţeţchea - după cum declara Ruxandra Gui - care întoarsă de la Oradea constată că fiul cel mic, Gaşpar, zăcea sub genunchii unui soldat care tocmai împlânta baioneta în el. Disperată femeia la rugat pe soldat să-i cruţe copilul, dar acesta supărat a apucat-o de mână şi a înjunghiat-o şi pe ea pe la spate. Ceva mai devreme bărbatul femeii a fost ucis în bătaie.

Terorizaţi, o parte a populaţiei sta ascuns cum au ştiut. Zeci de preoţi şi învăţători şi-au părăsit satele, căutând un adăpost sigur prin păduri şi pe la neamuri la Oradea, cei mai mulţi au rămas pe loc şi au îndurat, aşteptând cu speranţă venirea armatei române. Un preot, în disperare, urmărit de unguri s-a ascuns la Budapesta. În tren, în vagoanele în care se găseau mai mulţi români, soldaţii înarmaţi întrebau: „Nincs itt egy olah pap, hogy igyunk belőle méleg vért". (Nu este pe aici un popă român să bem un pic de sânge cald din el?)[2]. Pentru Bihor, după cum se putea citi din sentinţele Tribunalului: „nu există nici Wilson, nici Conferinţa de pace, nimic din drepturile câştigate ale popoarelor de a se cârmui pe sine. Sub suliţele secuilor aici tot solgăbirăul (notarul) e Dumnezeu pe pământ"[3]! Stăpâniţi de o asemenea conduită ungurii au alcătuit liste negre cu românii ce urmau a fi ucişi dacă armata română ar mai fi întârziat intrarea în Bihor. Aşa au căzut în martiraj: doar la Beiuş 70 de valahi printre care şi avocaţii Ioan Cordaş şi Nicolae Bolcaş. Singurii bihoreni, care le-au mai puteau face faţă soldaţilor unguri bolşevizaţi şi secuilor, erau cei din „gărzile naţionale româneşti, drept pentru care din februarie-martie 1919 au fost dezarmaţi[4].

Documentele de arhivă nu încriminează faptele ungurilor în general ci pe a acelora care le-au săvârşit şi pe aceia care le-au tăinuit sau justificat. Din acest motiv le inventariem doar în acest studiu pe caz. Dovezile au fost produse de martorii participanţi direct la evenimentele din perioada noiembrie 1918 - aprilie 1919. Se ştie astfel că vinovatul principal pentru omorurile comise prin părţile Beiuşului şi Vaşcăului a fost comandantul secuilor Verbőczy şi subalternii săi: sublocotenent Karacsony, Erno Molnar, s.a. Unele rapoarte aminteau de faptul că aproape n-a fost sat în care românii să nu fi fost agresaţi[5].

Şi pentru ca demersul nostru să fie concret vom studia cazul preotului Coriolan Moisa, din Aştileu. În raportul său, din 16 Martie 1919, către Preacuviosul vicar episcopal Roman R. Ciorogariu, arată motivele absenţei sale de la datorie, din ultima vreme, tocmai datorită angajării sale active în mişcarea naţională din toamna anului 1918. În acel context fiind învinuit, de către învăţătorul şi vicenotarul, că se făcea responsabil de organizarea Gărzii Naţionale şi în acest fel le periclita viaţa lor. După un asemenea denunţ în sat au sosit vreo 400 de soldaţi, cu mitraliere şi tunuri, cu scopul de a dezarma garda românească şi a restabili ordinea. Cum au găsit de cuviinţă a face ordine vom vedea.

Preotul Coriolan Moisa relata: „mie mi s-a prezentat un ofiţer care mi-a adus la cunoştinţă toate păcatele săvârşite contra ungurilor şi a Republicii lor şi m-a citat pe mine înaintea Curţii cu Juraţi, deoarece băiatul meu ar fi furat din cancelaria naţională actul nr.96, care conţinea secrete ale armatei lor. Eu m-aş fi folosit de acel act în favoarea Armatei Române, aşa dară am comis trădare de patrie şi va trebui să mă justific. Peste noapte, am fost cercetat de 4 soldaţi, care, după ce m-au bătut cu pumnii peste cap, m-au silit să le dau banii, pe care i-aş fi căpătat când am fost la Alba-Iulia. Soţia mea le-a dat cele 7.000 coroane ce le primisem ca ajutor de stat pentru veşminte. Ameninţându-mă, la fel şi pe băiatul meu: majd holnap vegzúnk veletek (mâne vom sfârşi cu voi) apoi s-au dus spunând că majd ugy csinalunk veletek is mint a telegdi expresel csynaltunk (apoi vom face cu voi cum am proceedat cu cei din Tileagd).

După plecare cătanelor preotul Coriolan Moisa avea să afle planul pus la cale de soldaţii de afară, anume că se vor întoarce a doua zi, pe la orele 9 dimineaţa pentru a-l duce pe el şi pe băiat la Cartierul General, dar că pe drum îi vor împuşca, sau îi vor arunca din automobil. Mandatarul ordinului a fost un ofiţer, care a fost şi la Tileagd la părintele, a cărui nume nu-l ştia. Deoarece n-a putut fugi aşa de dimineaţă s-a făcut că-i nebun, şi astfel când a venit patrula de 16 soldaţi a fost chemat doctorul, aflat din întâmplare la un bolnav din sat, care le-a spus: „Hagynak beket a papnak most az bizony meg bolondult (lăsaţi-l în pace pe popă că a înnebunit cu adevărat)"[6]. Mânioşi, armata ungurrească, după ce a bătut pe mai mulţi oameni şi după ce pe unul l-au uşurat de mai mulţi bani ce-i avea (6-7 mii de coroane), s-au dus la Aleşd. Şi pentru ca regia de om nebun să prindă veste şi credibilitate preotul Coriolan Moisa a stat închis în casă, fără a primi pe cineva, afară de câţiva apropiaţi. Cel mai apropiat a fost confratele Petru Papp, care s-a justificat în faţa soldaţilor „că este devotat şi are sentimente maghiare" şi că el şi garda şi consiliul din satul lui Coriolan Moisa le-a înfiinţat. Evident, era adevărat, numai că în prima fază a fost intrigat că arunca-se toată răspunderea asupra sa, dar în acest fel a câştigat bunăvoinţa secuilor. După cele relatate preotul Coriolan Moisa cerea îndrumarea Consistoriului „să se tămăduiască ori să mai joace rolul de nebun?, căci s-ar fi refugiat la Lipova"[7], dar îi era frică. Îi era în pericol securitatea sa şi a familiei. De la Consistoriu a fost înştiinţat să se prezinte pentru a ridica ajutorul de stat, dar din motivele de mai sus, nu se putea deplasa în siguranţă.

Câte asemenea cazuri au rămas oare neconsemnate? Calvarul se sfârşise, speranţa bihorenilor a renăscut odată cu primăvara întregirii, când pe 20 aprilie 1919 generalul Traian Moşoiu, în Sfânta zi a Învierii, a intrat în Oradea Mare !

Ce a jurat atunci un fecior de secui, din păcate s-a maturizat, mai târziu, prin jurământul lui Dűcő Csaba, în 1940, şi aplicat cu bestialitate şi cruzime.
Fie ca acele vremuri să nu se repete!

----------------------------------------
[1] Roman R. Ciorogariu, Zile Trăite, p.214-215
[2] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura Galant, Oradea, 1994, p.39
[3] Ibidem
[4] Vezi pentru temă: Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1918-1919, Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918-aprilie 1919)
[5] Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului(1918-1919)
[6] Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, act 191, 1919 (III-18-1919), p. 1-2, manuscris, original
[7] Ibidem

footer