Revista Art-emis
Privire sub Coroană - 23 august 1944 - de trei ori TRĂDARE (3) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Miercuri, 30 August 2017 20:28

23-august-1944Declaraţia mareşalului Antonescu, făcută în ziua de 21 august 1944, este de o extraordinară importanţă. Pe de o parte declaraţia dovedeşte că se gândea la acea dată - deci cu 2 zile înainte de a fi arestat, să rupă alianţa cu Germania, justificându-se prin a ne arăta efectul demoralizant, pe care lipsa de atitudine a lui Hitler l-a avut asupra armatei române şi asupra României, prin nerepararea nedreptăţii (dreptatea corectivă) acordului de la Viena. Curios este faptul că aproape peste tot se vorbea de o lovitură de stat şi singurul care nu ştia era tocmai mareşalul.

Cum se explică bravura soldatului român în afara graniţelor ţării, iar pe teritoriul României n-a mai vrut să lupte? Scăderea moralului s-a datorat propagandei din interior contra mareşalului şi contra continuării războiului, propagandă care s-a „clocit" în Palatul Regal. Tot din convorbirea celor doi bravi ostaşi se desprinde profeţia despre marele pericol rusesc care se va răsfrânge asupra Europei întregi, în cazul că Rusia bolşevică va ieşi învingătoare.

Convorbirea celor doi înalţi demnitari, comandanţi de armate, care-şi cunoşteau obiectivele şi scopurile pentru care îşi conduceau armatele în războiul contra Rusiei confirmă nu numai interesele lor, ci şi salvarea Europei întregi. Nu erau doi politicieni, cu intenţia să-şi facă din „salvarea Europei" un argument favorabil politicii lor de război. Declaraţiile mareşalului Antonescu şi ale generalului Friessner sunau ca nişte trâmbiţe de arhanghel pentru a trezi în ceasul al 12 - lea Europa secularizată pornită cu îndârjire să rupă singura barieră, singurul zid aşezat în faţa năvălirii furibunde a bolşevismului în Europa.

La 22 August 1944, mareşalul s-a întâlnit ultima dată cu Comandantul grupului de armată Ucraina de sud şi s-au pus de acord să oprească înaintarea rusească pe linia Galaţi-Focşani. Antonescu şi-a luat obligaţia de a trimite pe front toate rezervele de care dispunea în interesul ţării. Înainte de a se despărţi îi spune camaradului său: „Dacă ruşii trec linia Galaţi-Focşani, România este pierdută pentru totdeauna".

Previziunile profetice ale mareşalului s-au împlinit. Prin Actul de trădare al regelui, de la 23 August 1944, România şi-a deschis larg braţele pentru a strânge la piept Sovietul Suprem. Primul act politic al primului guvern Sănătescu (al trădării) a fost săvârşit în seara de 23 August (la câteva ore) prin predarea mareşalului Antonescu agentului rus Bodnăraş. Este o dovadă certă că guvernul Sănătescu - aflat sub oblăduirea regelui Mihai era - pro-sovietic, iar regele un executant al Kremlinului. Se impun câteva întrebări majore. De ce liderii (istorici) politici, n-au renunţat la tratativele de la Cairo, deşi cunoşteau încă din iunie 1944, condiţiile obţinute de Antonescu la Stockholm, care aveau un suport onorabil ? De ce aceeaşi lideri politici, ştiind avantajul armistiţiului lui Antonescu nu l-au sprijinit? De ce nu şi-au asumat ei acceptarea armistiţiului propus de sovietici? De ce nu şi-au asumat răspunderea, dacă Antonescu voia să renunţe la putere încă din Aprilie 1944? De ce a mai fost necesară trădarea de la 23 August 1944?

Nu se poate accepta niciodată termenul de „Lovitură de Stat" sau alt termen, decât trădarea. Fiindcă Lovitura de stat presupune, dincolo de plan şi de pregătire, un asediu asupra unei fortăreţe (în speţă - clădire) în care se află cei care îşi exercită puterea; iar cei care vor să le-o ia (complotând) trebuie să-i asedieze mai întâi. Trădarea presupune doar un complot şi o atragere în cursă, în capcană, afişând la orizont drapelul alb. În cazul lui Antonescu, regele-Mihai, poate fi acuzat, îndreptăţit, de trei ori de trădare:
1. TRĂDARE, fiindcă mareşalul venise paşnic în audienţă, pentru problemele ţării.
2. TRĂDARE, deoarece obiectivul audienţei se împlinea prin propunerea şi acceptarea armistiţiului de către Mareşal.
3. TRĂDARE, întrucât Mareşalul Antonescu era singurul garant al suveranităţii şi suzeranităţii Statului Român.

România a fost ocupată de sovietici atât prin actul trădării de la 23 August 1944, prin voinţa regelui (declaraţia de armistiţiu), cât şi prin condiţiile de armistiţiu semnate la 12 Septembrie, după ce ruşii ocupaseră deja Ţara. Dacă ar fi fost semnat armistiţiul lui Antonescu garantat de armată, sovieticii ar fi fost obligaţi să le accepte. Cum însă „armistiţiul" lui Mihai, n-a fost discutat, ci impus şi acceptat, documentul de mai târziu este de fapt confirmarea capitulării. Dacă ruşii ar fi fost opriţi pe linia fortificată Focşani-Galaţi-Dunăre până la Mare, cu siguranţă că şi ei ar fi acceptat condiţii mai blânde pentru noi. Dar prin actul necugetat al regelui Mihai (mai ales că a fost executantul planului de la Moscova adus de agentul Bodnăraş), prin trădarea sa mârşavă, a spulberat orice nădejde ca România să se poată salva.

Aşadar trădarea lui Mihai, este trădarea Naţiunii Române. Avea un demn model în tatăl său, care fusese bine instruit la rându-i de Internaţională. De trei secole ruşii se străduiau să ocupe România.N-a fost să fie, deoarece fii şi conducătorii bravi , voievozii şi boierii au apărat-o pâna la jertfă. A fost să fie acum când prin trădare un rege străin, de tradiţie, de cultură şi de religie, de
morală, de limbă, de ţară, nu străin însă de avariţie, de laşitate, de trădare, de capitulare.

Mareşalul şi-a asumat soarta până la împuşcare. N-a cerut graţierea. Regele avea dreptul de a graţia (dat de Dumnezeu). Dar prin actul trădării s-a rupt de Dumnezeu. Nu mai avea autoritatea de a graţia... A trimis o scrisoare să se motiveze... Antonescu a refuzat să pună mâna pe ea. Mirosea a sânge... Pentru actul său mârşav şi odios, „Tătucu" Stalin, îl decorează pe regele fidel la 20 Iulie 1945, cu „Ordinul Victoria", ca răsplată pentru trădarea „a la Iuda" pe care a comis-o. Prin capitularea ordonată armatei române,regele Mihai a deschis pofta expansiunii bolşevice pentru Europa de Răsărit. Ca să răspundă la gestul lui „Tătucu" băieţelul blajin-regal a decorat şi el prietenii din guvernul Groza. Trei comunişti care trăiseră în Rusia şi aveau naţionalitatea rusă, au fost numiţi miniştri în guvernul Groza cu asentimentul regelui. Era vorba de Bodnăraş, Vasile Luca şi Ana Pauker.

„Acest armistiţiu - afirmă R.H. Markham - a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercată şi realizată de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice. Rusia avea aşadar oficial puterea de a controla jurnalele, radioul şi adunările, să suspende activitatea oricărei organizaţii, să aresteze pe orice român, declarându-l criminal de război, sau inamic al aliaţilor (al Rusiei). Ea putea să ceară sumele pe care le dorea, ca să-şi acopere cheltuielile de război, să ia orice instalaţie şi orice uzină ca pradă de război. Ambasadorul Statelor Unite la Moscova nu numai că a consimţit totul, dar a împins cu putere România să accepte, după cum Hitler în 1940 împinsese România să dea Basarabia Uniunii Sovietice".

La fel, Henri Prost scrie: „Organizaţiile care făceau o propagandă ostilă aliaţilor, în special ruşilor, vor fi dizolvate, legile rasiale anulate. O cenzură va fi stabilită pentru toate pubicaţiile, emisiunile radiofonice, filmele, corespondenţa etc. O comisie de control aliată este prevăzută - compusă din delegaţi ai Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite - dar va funcţiona «sub autoritatea şi conform ordinelor înaltului comandament sovietic». Guvernele de la Londra şi Wasington s-au dat mâna comandamentului sovietic de aici înainte, în tot ceea ce priveşte execuţia clauzelor armistiţiului; delegaţii lor la comisia de control vor fi simpli observatori. Or, clauzele armistiţiului nu numai că autorizează, dar chiar invită pe ruşi să se amestece în afacerile interne române; lor le aparţine dreptul de a determina ce organizaţii se dedau la o propagandă care le este ostilă, aşadar de a nu lăsa să funcţioneze decât pe acelea pe care ei le admit, de fapt de a dispune de guvernul României. Un act internaţional, aprobat de Statele Unite şi Marea Britanie, a predat România bunului plac al Uniunii Sovietice. Se va afla că aşa a fost decis la conferinţa de la Teheran din decembrie 1943".

Mai sunt şi alte dovezi că după 23 august statul român nu mai era un stat suveran. Astfel, în ianuarie 1945 - în timpul guvernului general Rădescu – N.K.V.D. (poliţia rusească), întovărăşită de comisari români, al căror rol era să mascheze operaţiile poliţieneşti ruse în România, a făcut o colosală razie pe întreg teritoriul ţării şi a ridicat circa 100.000 de germani, cetăţeni români, care au fost transportaţi în Rusia. Guvernul român era răspunzător de libertatea şi siguranţa cetăţenilor români. Dacă poliţia rusă - deci poliţia unui stat străin - a putut să desfăşoare o astfel de activitate pe teritoriul României, înseamnă că guvernul român nu şi-a impus autoritatea faţă de această poliţie, şi nu numai că n-a putut-o împiedica să răpească libertatea unor cetăţeni români aleşi după voia ei, dar a fost obligat să-i pună la dispoziţie şi elemente din poliţia română, care să facă act de prezenţă în această razie. Evident că într-un stat suveran, o astfel de operaţie este de neimaginat.

Aşadar, la 23 august 1944, România şi-a pierdut suveranitatea. Cui a folosit deci această ieşire a României din alianţa cu Germania, executată în condiţiile dezastruoase pe care le-a văzut? Ce imperioasă şi urgentă necesitate politică a obligat pe Regele Mihai şi pe oamenii politici ai Blocului Naţional-Democrat să-l înlăture pe mareşalul Antonescu de la conducerea statului, în timpul unei bătălii, care impunea ca toate forţele naţiunii să fie unite pentru oprirea inamicului? Căci un lucru este evident. Nu se poate încheia un armistiţiu în cursul unei bătălii pe care inamicul a câştigat-o şi înaintează în interiorul ţării. Chiar dacă s-au dus tratative în acest scop înainte de această bătălie - aşa cum a fost cazul româno-rus - ele nu pot fi continuate în timpul bătăliei care se desfăşoară în favoarea inamicului.

Se poate face două ipoteze. Ori această bătălie este decisivă, şi atunci inamicul nu se grăbeşte să încheie un armistiţiu ci merge până la capitularea învinsului, ori înaintarea inamicului poate fi oprită undeva pe o linie mai înapoi, şi - în acest caz - trebuie să fie oprit mai întâi inamicul pe această linie şi numai după aceea să se reia discuţiile asupra armistiţiului. Adică trebuie să se arate inamicului că nu suntem la ultima limită a rezistenţei şi că mai poate suferi pierderi grele într-o durată de timp nelimitată. Acesta era cazul României. Deşi bătălia din Moldova şi Basarabia se desfăşura în favoare adversarului, înaintarea acestuia putea fi oprită pe linia Carpaţii Moldovei - linia fortificată Focşani-Galaţi-Dunăre - până la mare. Mareşalul Antonescu, în discuţiile cu comandandul grupului de armate Ucraina de sud din zilele 21 şi 22 august, decisese să apere această poziţie. Ruşii, care erau grăbiţi să încheie un armistiţiu cu România, când s-ar fi văzut opriţi pe această linie, ar fi acordat condiţii de armistiţiu mai favorabile. Lovitura de stat de la 23 august a împiedicat punerea în aplicare a acestei hotărâri şi deci a sabotat posibilitatea obţinerii unui adevărat armistiţiu. Prin acest act, Regele Mihai a distrus orice posibilitate de a salva independenţa României.

Dar să zicem că România s-a sacrificat ca să ajute Occidentul. Atât Anglia cât şi Statele Unite voiau să termine războiul cât mai repede şi deci se poate afirma că prin ieşirea României din alianţa cu Germania s-a scurtat războiul cu câteva luni şi multe vieţi au fost salvate. Din punct de vedere politic însă, acest act a avut consecinţe grave pentru puterile occidentale. Se ştie cu câtă insistenţă a stăruit Churchill ca debarcarea anglo-americană să se facă undeva în peninsula balcanică, ca să ajungă înaintea ruşilor în Ungaria şi România. Dacă debarcarea s-a făcut totuşi în Franţa şi evenimentele de război au avut cu totul altă desfăşurare, nu mai puţin interesul occidentalilor era ca armele ruse să fie ţinute mai mult timp pe teatrul de operaţii românesc, pentru ca ei să ajungă prin Franţa şi Germania la Viena, Praga, Budapesta şi Belgrad, înainte ca Austria, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia să fi fost ocupate de ruşi. După cum am văzut că s-au desfăşurat operaţiile occidentalilor în Germania în primăvara anului 1945, se poate afirma că dacă România ar mai fi rezistat câteva luni - trupele occidentale ar fi ajuns înaintea ruşilor în ţările din Europa centrală şi în parte şi în sud-estul european.

Deci capitularea României la 23 august 1944 a permis armatelor ruse să ocupe Ungaria, Cehoslovacia şi Austria şi, poate, Iugoslavia, creând în centrul şi sud-estul Europei o situaţie politico-militară defavorabilă puterilor occidentale. Aşadar răsturnarea mareşalului Antonescu şi capitularea României a adus avantaje de o importanţă extraordinară atât politice cât şi militare numai ruşilor". (General Platon Chirnoagă - Op.cit.)

La peste şapte deceniide la negocierea predării României în mâinile sovieticilor Adevărul încă aşteaptă să fie cunoscut şi mai ales, recunoscut cu demnitate de cei pe care Dumnezeu în imensa Sa bunătate le-a oferit şansa pocăinţei. Din păcate însă, se pare că tocmai Demnitatea lipseşte ...

footer