În timp ce armata română lupta şi murea în apărarea fruntariilor asaltate de sovietici, reprezentanţii Palatului erau prezenţi la consfătuiri cu Pătrăşcanu şi Emil Bodnarenko-Bodnăraş, emisar al Moscovei, paraşutat de ruşi în România! Spre onoarea lor, nici unul din reprezentanţii partidelor istorice nu a fost prezent la consfătuirea din 13/14 iunie 1944. Grigore Niculescu-Buzeşti a devenit membru al P.N.Ţ., după afirmaţiile lui Ion Mihalache, abia în 1946. Dar nu trebuie să ne mai mirăm că „frontul românesc" a fost „rupt", „străpuns", că armatele erau în derută şi frontul dezorganizat. Virusul trădării intrase în rândurile ei. În această privinţă, avem o mărturie preţioasă din partea lui Gould Lee, în „Crown Against Sickle, la pagina 66": „Nu încape nici o îndoială că absolut toate informaţiile planului erau transmise ruşilor de Pătrăşcanu, care avea o legătură printr-o staţie de radio adusă de comuniştii sovietici paraşutaţi în România de câteva luni".
Echipa comunistă era formată din Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Gheorghe Maurer şi Niculescu-Buzeşti... şi condusă de primul, căruia i s-a subordonat şi regele Mihai. Nenorocirea a fost ca şi şefii partidelor politice au acceptat capitularea fără condiţii „sperând" numai că Aliaţii nu vor impune măsuri prea severe. Planurile lui Maniu propuneau „Schimbarea de guvern să aibe loc simultan cu o ofensivă sovietică masivă"[1].
„Iezuitul de la Bădăcin" cerea pe deasupra o debarcare sovietică în Dobrogea, bombardamente aliate asupra oraşelor româneşti precum şi paraşutarea a 2.000 de soldaţi aliaţi „dacă aceşti soldaţi vor fi anglo- americani sau ruşi, să decidă Înaltul Comandament Aliat"! (general Platon Chirnoagă- Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice). Mareşalul negocia cinstit susţinut de Armată, iar politicienii preparau dezarmarea Armatei Române, sechestrarea Comandamentului ei Suprem şi predarea lui şi a României în mâinile Ruşilor. Conform propunerilor lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi politicieni, începe Marea Ofensivă rusească în Nordul Moldovei.
În Martie 1944, Mareşalul Antonescu avea sub ordinele sale peste 500.000 de combatanţi hotărâţi să lupte până la capăt. „Planul Avramescu" propus de generalul Avramescu, cerea retragerea armatei până la poalele şi crestele Carpaţilor Moldoveni şi linia Nămoloasa-Galaţi. Iar în cel mai rău caz, armata română se putea organiza de-a lunul întregului lanţ al Carpaţilor. O rezistenţă prelungită pe oricare din aceste fronturi ar fi oferit Puterilor Centrale Occidentale un pretext şi un prilej de a nesocoti Înţelegerile de la Quebec şi Teheran şi de a ajunge ei cei dintâi la Viena, la Budapesta sau la Bucureşti. Planul Avramescu putea fi combinat cu intrarea în acţiune a Armatei Bulgare. Destinele României trecuseră însă din mâinile mareşalului în mâinile unor simbriaşi ai Moscovei: generalii Şteflea şi Racoviţă, Buzeşti şi Mocsony-Stârcea, Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dănăceanu...
Generalul Gheorghe Avramescu a fost comandantul Armatei a IV-a române până în ziua de 3 Martie 1945, asasinat de bolşevici în noaptea de 5-6 Martie 1945, într-un autoturism.Cum a putut fi arestat comandantul unei armate române, din chiar mijlocul ei ? În 1932, doi ofiţeri germani au scris o carte, tradusă de prinţul Ilie Vlad Sturdza, în care consemnau: o linie de rezistenţă aparentă de la Marea Baltică la Marea Neagră, iar frontul de rezistenţă definitivă pe Urali şi pe Volga. În Noiembrie 1940, se aflau în jurul unei mese la Berlin „ca Statul Major al Armatei germane: Hitler, Antonescu, Mihai Sturdza, mareşalul Keitel, Ribbentrop şi interpretul. Antonescu trăgând cu degetul o linie pe hartă a spus: De la Baltică la Marea Neagră - o linie de apărare; şi în spate - un teritoriu militarmente gol". „Aşa este!" a confirmat mareşalul Keitel[2].Linia Marea Baltică - Marea Neagră fusese o farsă strategică; frontul definitiv, de neîntrecut, era organizat pe Volga, cum prevăzuseră cei doi ofiţeri germani cu zece ani înainte. Cum se explică această eroare fundamentală a Marelui Stat Major german?! Foarte simplu: prin „grija" (trădarea) Amiralului Canaris, şeful Serviciului Special de Informaţii al armatei germane.
Canaris lucra pentru anglo-americani, al căror interese erau ca spaţiul rusesc să înghită cât mai multe divizii şi cât mai mult armament german. Datorită informaţiilor lui armata germană a pătruns în Iunie 1940, în Rusia fără nici o pregătire pentru o companie de iarnă. Consecinţele se cunosc. Corespondentul Amiralului Canaris în România era Moruzov, care ocupa o funcţie similară. Solicitând o întrevedere cu prinţul Mihai Sturdza, ministrul de externe român, Amiralul Canaris i-a spus în încheiere: „Veţi ocupa în curând, în Ţara Dumneavoastră, un post important. Trebuie să-mi făgăduiţi că veţi face totul pentru a salva viaţa lui Moruzov"[3].Moruzov, ex-comisar sovietic din Harkov, se „refugiase" în România, în 1920 . Debutează în Siguranţa Română, ca simplu informator, care urcă cu sprijinul Elenei Lupescu şi a lui Carol, la funcţia supremă de Şef al Serviciului de Informaţii al Armatei române. Comandorul von Müller, adjutantul lui Canaris, i-a încredinţat un sfat cu avertisment lui Mihai Sturdza: „Faceţi tot posibilul ca România să nu intre niciodată într-un război împotriva Marii Britanii. Marea Britanie va fi întotdeauna învingătoare." (opera citată). Keitel şi Antonescu primiseră informaţiile lor din acelaşi izvor (Canaris-Moruzov), izvor intenţionat şi otrăvitor.
Un prestigios cotidian francez compara în 1955, Conferinţa de la Crimeia cu o ... bombă cu efect întârziat. O brutală dominaţie a Kremlinului. În totalitate dosarul Yalta închidea în el o tragedie şi o trădare a popoarelor călcate în picioare cu cinism, cu sânge rece şi cu ură de cei „Trei Mari": Stalin, Rooselvelt, Churchill. Cum de a fost posibil? Care a fost scopul? Dominaţia? Expansionismul revoluţiei mondiale bolşevice? Coroborând documentele tipărite şi a arhivelor române şi străine, astăzi aflăm cu stupoare, că trădarea drepturilor şi intereselor popoarelor sud-est europene a fost planificată şi că toată tragedia ce a urmat pentru ele a rezultat ca un corolar!
„Yalta reprezintă un business neîncheiat" declara profesorului Zbigniew Brzezinski ex-asistent al preşedintelui Carter pentru problemele securităţii naţionale (1977-1981). Yalta - dincolo de „intenţia" de a „instaura pacea", a agravat conflictul dintre Moscowa pe de o parte şi Washington şi Londra, pe de altă parte, contribuind decisiv la „încălzire" războiului rece. Yalta a exprimat categoric dispoziţiile sigure ale superputerilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial; delimitând „sfere de interese şi de influenţă". În cursul reuniunilor celor „Trei Mari" din Februarie 1945, României i-a revenit un loc distinct. Comunicatul dat publicităţii la 11 Februarie 1945, reliefa „Voinţa semnatarilor" de a ajuta statele eliberate de sub ocupaţia nazistă, ori forţe „satelite" ale axei Berlin-Roma-Tokyo, de a reveni ele însele, libere, independente şi suverane, democrate şi pe plan economic restabilite, susţinerea statelor de a-şi alege guverne reprezentând voinţa naţională, organizarea de alegeri libere
Yalta este o disproporţie flagrantă între angajamentele asumate în Crimeea şi politicile promovate şi aplicate de Kremlin, Londra sau Washington. Rezultatul: Cei „Trei" au putut câştiga războiul mondial, dar devenind „Mari" au ştiut să rateze pacea! Aşadar cei „Trei Mari", în umbra asigurărilor de la Crimeea şi sub siguranţa trupelor sovietice aflate în România, au instituit un regim, un sistem comunist-urmaş legitim al regimului totalitar, creat de dictatura lui Carol al II- lea care s-a prelungit până în anii 1990. „Carol al II-lea a fost simpatizant şi sprijinitor al mişcării comuniste „când era moştenitor, i-a adresat (lui Rakovski Cristescu Plăpumaru) cerere de înscriere în partidul socialist"[4].
Regimul totalitar al lui Carol al II-lea a creat premisele „spiritului" Yaltei! Este aşadar evident că „spiritul" Yaltei a crucificat România aruncând-o în haos. Zarurile haosului fuseseră aruncate de Churchill în Octombrie 1944, la Moscova. A urmat o „recepţie cu bufet rece" la Malta şi apoi „marele banchet" propus la Yalta şi onorat la Bucureşti - la Palatul regal... când Vişinski a cutremurat masa regelui Mihai cu pumnul... A înţeles oare regele sub ecoul izbiturii lui Vişinski, trădarea comisă asupra mareşalului Antonescu, care ştia de ce dorea să impună armistiţiul său având arma la picior şi armata în spate, pentru a salva totuşi Naţiunea ?!?
Sub spaima brutalităţii şi violenţei verbale a lui Vişinsky, regele Mihai a cedat puţina independenţă a Naţiunii, care-i mai rămăsese, deşi ştia că „Este un principiu al Chartei Atlantice – dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ, restituirea independenţei şi propria guvernare a popoarelor care prin forţă au fost private de aceste drepturi de către naţiuni agresoare. Pentru a supraveghea condiţiile în care popoarele eliberate, îşi exercită aceste drepturi cele trei guverne vor acorda împreună sprijin oricărui popor eliberat sau fost component al Axei, din Europa, acolo unde, după părerea lor, condiţiile impun:
- restabilirea păcii din interior;
- măsuri de urgenţă în ajutorul sinistraţilor;
- constituirea autorităţilor guvernamentale provizorii, reprezentând pe larg toate elementele democratice şi stabilirea unei date cât mai apropiate pentru alegerea guvernului, prin alegeri libere, potrivit dorinţei maselor;
- să faciliteze acolo unde este necesar, desfăşurarea alegerilor"[5].
Prin „spiritul" Yaltei ni s-a confiscat definitiv independenţa, chiar de marea putere, garantă a libertăţii şi suveranităţii popoarelor; sub privirea încurajatoare al celorlalţi aliaţi. Fără îndoială că regele Mihai prin „actul său curajos" de a-şi aresta mareşalul, a reuşit să impună dezastrul ţării, datorită capacităţii sale de „strateg" - caracteristică dominantă şi predominantă a augustului său tată, care tot prin „strategie" a sfârtecat România în Iunie - August 1940. Abil în strategia sa politică, Mihai era cât pe aci să fie măturat de zelul afişat de „mătuşile roşii" aşa cum erau numite în acea perioadă principesele Ileana şi Elisabeta.
Flirtul sovieticilor cu ex-regele Carol al II-lea a fost de notorietate. Secretarul II al Ambasadei S.U.A. la Londra, Robert Coe, ne avertizează despre legătura lui Carol II cu bolşevicii şi încrederea pe care aceştia i-o acordau:„Ar fi fost un dezastru dacă [Regele] Carol ar fi reuşit să ajungă în Europa şi este cât se poate de necesar să se folosească să ajungă în Europa şi este cât se poate de necesar să se folosească toate mijloacele pentru a-l reţine dincolo de Ocean, deoarece ruşii nu vor ezita să-l detroneze pe Mihai şi să-l reinstaleze pe Carol ca rege"[6].
Grija ambasadorului american, deşi îndreptăţită era lipsită de temei, fiindcă orice trădare îşi are „arginţii săi". Regele Mihai era moştenitorul legitim al tatălui său: politic, moral, economic. În actul mârşav, odios, profanator, „anacatafic" pentru Naţiune, Mihai nu s-a servit doar de răzbunarea unei fiinţe de a fi stat mereu sub „papucul" mareşalului şi nici de ruşinoasa „tutelă", ci de satisfacerea celei mai depline lăcomii - aurul. Aurul nu e numai simbol monarhic ci şi poftă regală...
La modul general, se ştie că lăcomia are descendenţă regală. „Vigilenţa aurului era înăscută regelui Mihai." Mai puţin îl interesa pe el soarta Naţiunii. Nu ştia de la tatăl său că era cea mai dispreţuită Naţie, pe care a urât-o cu o înverşunare viscerală zece ani şi mai bine? Ce nu ştia regele Mihai în ajunul trădării sale? Ştia sigur că Antonescu putea încheia armistiţiul în condiţii onorabile. Ştia că în caz de neacceptare, Antonescu va continua războiul, care iar putea avea o soartă tot mai onorabilă decât capitularea. Ştia de asemenea că Stalin acceptase cele 3 puncte forte ale armistiţiului propus de Mareşal. Ştia că va rămâne complet eclipsat de aura mareşalului dacă va ieşi învingător. Şi mai ştia că mareşalul prin politica sa economică adusese României 49 de vagoane de aur...
„S-au găsit 49 de vagoane de aur, când România, în toţi anii de pace, abia adunase 16. Da, în 1944, Banca Naţională a României avea în seif 40 de vagoane de aur! România nu a dat nimic şi a primit totul pe bază de acorduri: petrol, bumbac, cereale"[7].
În prag de a fi trădat şi arestat mareşalul Antonescu are o convorbire cutremurătoare cu generalul FrIessner, în zilele tragice când s-a decis soarta poporului român. Din convorbire se desprinde clar că apărarea poziţiei fortificate Galaţi-Focşani era posibilă şi atunci soarta României şi evident a Europei de Răsărit era alta dacă mareşalul aplica „planul Avramescu". Pe ce se baza mareşalul Antonescu? Pe cele 168 de batalioane de oameni instruiţi, dar fără arme. Pentru a nu lăsa loc unor interpretări greşite redau integral răspunsul mareşalului: „Rog pe Excelenţa Voastră să-mi permită să vorbesc de aseme de la soldat la soldat şi tot aşa de deschis, de la om la om.
Este evident şi de la sine înţeles că războiul actual decide soarta Europei şi în special soarta poporului român. Nu numai eu şi pătura noastră conducătoare, ci şi poporul român în covârşitoarea lui majoritate este bine convins şi-şi dă seama de ceea ce înseamnă superioritatea care creşte ameninţător a statului ruso-sovietic; aceasta cu atât mai mult cu cât poporul român şi statul român secole întregi au luptat contra soartei vitrege a asupririi ruseşti şi a trebuit să suporte ca Rusia, în năzuinţele ei spre sud-estul european, să smulgă necontenit bucăţi din trupul românesc. Această conştiinţă a pericolului care ameninţă Europa, o găsim la păturile conducătoare, aproape la toate popoarele europene. Însă nu numai că anumite popoare din Europa nu luptă alături de Germania, dar unele din ele duc acţiuni care vatămă serios importanţa Germaniei.
Se pune întrebarea, care este motivul pentru care aceste popoare acţionează astfel? Răspunsul poate fi numai în acela că Germania a comis grele greşeli politice. Astfel, în cursul acestui război, niciodată Germania, prin reprezentanţii ei, n-a declarat care sunt intenţiile germane faţă de fiecare stat, dacă victoria finală este câştigată. O astfel de declaraţie ar fi adus o lămurire pentru poparele europene şi ele s-ar fi unit în lupta comună contra Rusiei sovietice".
Mareşalul Antonescu, ca ilustrare a expunerii lui, a desenat pe perete cu puţine linii această schiţă şi a continuat:
Schiţă
„Germania a pregătit războiul contra Rusiei deja încă din 1930 (Desigur o greşeală în procesul verbal - n.a.) şi totuşi comite - abia un an înaintea începerii acestuia - o mare greşeală politică, jefuind singură braţul ei drept, prin sfărâmarea şi ciopârţirea frontierelor române în favoarea Rusiei, Ungariei şi Bulgariei, când era clar că de la Marea Baltică până la Marea Neagră poporul german are numai un singur popor ca aliat şi direct interesat în lupta contra Rusiei sovietice: poporul român şi statul român. În loc să întărească acest stat şi poporul român - căci prin aceasta ar fi fost întărit braţul Germaniei care trebuia să lovească Rusia - s-a comis din partea Germaniei marea greşeală politică de a mutila statul român şi poporul român în corpul lui şi de asemenea în moralul lui.
Ministrul de externe german, domnul von Ribbentrop, în anul 1939 la Moscova, cu ocazia încheierii pactului germano-rus care a precedat războiul contra Poloniei, a promis ruşilor Basarabia şi Bucovina de nord. Domnul von Ribbentrop - aşadar Germania - a smuls apoi din trupul României de nord, leagănul poporului român, şi l-a dat Ungariei, care nu are nici un drept. Eu îl numesc pe domnul von Ribbentrop, căci la Viena, Mussolini, Ciano şi mai ales Italia nu contau, cum n-au contat nici după aceea. Germania a smuls o altă parte din trupul României, partea de sud a Dobrogei şi a dat-o Bulgariei. Dacă din punctul de vedere al poporului, regiunea dată Bulgariei nu avea o puternică populaţie românească, Basarabia, Bucovina de nord şi Transilvania de nord sunt - din punctul de vedere al poporului - într-o majoritate superioară, cu o populaţie curat românească.
Poporul român, aşa de lovit de greşita politică germană în loc să se întoarcă şi să arunce în braţele inamicilor care i-au promis şi încă îi promit retrocedarea regiunilor pierdute prin diplomaţia germană, şi care continuu accentuează că nu recunosc valabilitatea dictatului de la Viena, merge alături de Germania în loialitate şi în nestrămutată credinţă. Este singurul caz în istorie în care un popor astfel trădat de un alt popor aliat nu se întoarce contra acestuia ci merge cu el. Este singurul caz în istorie în care un popor intră ca aliat într-un război, fără să aibă un tratat de alianţă, militar şi politic. Nu este aceasta o dovadă foarte evidentă a ţinutei etice şi a onorabilităţii loiale cu care poporul român stă de partea Germaniei în acest război şi călătoreşte pe acelaşi vapor, fără ca cel puţin să ştie încotro este condus? Căci până astăzi, cu toate încercările mele, conducerea germană niciodată n-a declarat deschis ce soartă îi este rezervată acestui popor român, aliat credincios şi loial.
Singurele fiinţe care urmează pe stăpânii lor, chiar atunci când sunt ofensaţi, sunt sclavii. Poporul român însă nu este sclav. Sclavul lucrează din frică; poporul român acţionează însă din conştiinţa adâncă a firii lui. Căci el este pe deplin conştient de marele pericol care îl ameninţă în miezul fiinţei lui: puterea covârşitoare a statului ruso-sovietic.
Poporul român stă singur în mijlocul popoarelor slave. El nu are modul de a gândi al poporului bulgar, care vede în poporul rus pe fratele mai mare, ca şi poporul sârb şi cehoslovac. El este conştient că stând în calea intereselor ruseşti şi înconjurat de popoare slave, are numai un singur sprijin şi un aliat natural: poporul german şi statul german; şi tocmai de aceea el nu poate înţelege şi se întreabă singur, dacă un rege al lui şi o personalitate conducătoare au comis anumite greşeli, pentru ce este lovit în întregime? Căci care popor în lume n-a comis greşeli?
Pe de altă parte, interesul alianţei şi al colaborării între poporul român şi poporul german nu cuprinde numai această perioadă de timp a războiului actual, ci se întinde în timpurile viitoare, atât în domeniul politic, cât şi în cel economic. Cum şi războiul poate să meargă spre sfârşit, Rusia va ieşi de aici mai puternică decât a intrat. Aceasta va însemna aşadar şi mai departe pentru Europa un pericol mare şi de durată. Poporul european căruia îi revine misiunea să înfrâneze aspiraţiile statului covârşitor de puternic ruso-sovietic este poporul german, care are în estul şi sud-estul Europei un singur aliat natural: poporul român, care ocupă o regiune întinsă pe circa 40 % din linia dreaptă a distanţei între marea de est şi Marea Neagră.
Statul german trebuie să fie tare pe marea de est şi la sud; statul român şi poporul român trebuie să fie mare şi tare la Marea Neagră şi la nord, ca să formeze un bastion contra intenţiilor Rusiei sovietice. Acum, în loc să fi întărit acest stat şi acest popor, care reprezintă în războiul contra Rusiei sovietice direct braţul Germaniei, statul german a făcut greşeala politică să slăbească material şi moral acest braţ al Germaniei, prin faptul că l-a mutilat.
Credeţi Dv., Excelenţă, că simplul cetăţean român, soldatul şi ofiţerul român, dintre care mulţi au în Transilvania predată Ungariei părinţi, fraţi, surori, rude şi averi şi care au fost sistematic jefuiţi, închişi, batjocoriţi şi asasinaţi de unguri - şi aceasta cu toate intervenţiile şi expunerile mele faţă de conducerea germană şi în special faţă de domnul von Ribbentrop - care totuşi prin dictatul de la Viena se obligase să garanteze un tratament omenesc populaţiei române din acea regiune - nu-şi pun întrebarea, pentru ce aliatul României în războiul contra Rusiei permite Ungariei toate acestea?
De ce acest aliat nu declară public că nu se mai recunoaşte legat de dictatul nedrept de la Viena? Este adevărat că la ultima mea vizită la Führer, acesta mi-a spus între patru ochi că pentru el acordul de la Viena nu mai există. Aceasta este însă o afacere personală; eu nu pot să-i spun nimic despre aceasta, căci comunicarea a fost între noi doi şi nu oficial. Poporul român nu ştie nimic despre aceasta şi eu nu eram destinat să fac publicitate, căci avea un caracter absolut confidenţial.
Cum stă acum sufletul poporului român faţă de acest tratament, când propaganda de partea aliaţilor îi umple urechile zilnic cu asigurări că România va fi iarăşi instalată în drepturile ei teritoriale, care i-au fost tăiate prin diplomaţia germană la Viena? Aceasta este explicaţia faptului că în anumite cercuri române s-au pus poate chestiuni şi s-au făcut sforţări de felul acelora la care Excelenţa Voastră aţi făcut aluzie. Eu nu sunt un supraom, eu nu am în spatele meu nici un partid politic, ci sunt singur, şi totuşi am ajuns să conduc statul român timp de patru ani astfel încât nimeni nu-mi poate face un reproş sau să ridice vreo acuzaţie contra politicii mele interne şi externe. Fără mareşalul Antonescu, România ar fi poate astăzi o jertfă a anarhiei şi a puterilor duşmane Germaniei, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte ţări din Balcani.
Eu sunt singurul conducător de stat din Europa care poate să meargă în mijlocul poporului lui fără „gardă de corp", fără să aibă teamă că i se va întâmpla ceva. Eu sunt singurul conducător de stat din Europa, care îşi poate permite să apară, ca oficialitate, nepăzit. Poporul român ar putea să ştie ce soartă îl aşteaptă din partea aliatului lui german după victoria finală. Eu declar din nou că - cu toate acestea - poporul român a mers din totală convingere şi ca cel mai loial aliat din partea Germaniei şi va merge mai departe"[8].ÂÂÂ
- Va urma -
----------------------------------------------