Revista Art-emis
Nicolae Titulescu despre Basarabia ca element al marii unități etnice românești PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 20 August 2017 13:41

Nicolae Titulescu Argument. La 20 iunie curent, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu" din Chișinău a organizat lansarea albumului cartografic „Descriptio Bessarabiae", avându-i ca autori pe distinsul profesor universitar dr. Adrian Năstase (coordonatorul volumului), Excelenţei Sale Mihai Gribincea, Ambasador al Republicii Moldova în România și istoricul Ovidiu Dumitru. La doar două luni de la memorabilul eveniment științific, E.S. domnul Adrian Năstase, președintele Fundației Europene Nicolae Titulescu, lansează o nouă importantă inițiativă, propunând amplasarea, în mun. Chișinău, a statuii marelui diplomat român Nicolae Titulescu. În speranța că demersul prof. univ. dr. Adrian Năstase va găsi un ecou favorabil la factorii de decizie din Republica Moldova, textul de mai jos își propune să ofere argumente în plus în susținerea acestei lăudabile inițiative.

„Mă impresiona de fiecare dată, prin energia sa clocotitoare, cunoașterea perfectă a situației europene, spiritul și clarviziunea în materie de diplomație. Conversația cu el îți oferea mereu subiect pentru nenumărate reflecții și uneori chiar o sursă de inspirație pentru acțiunile viitoare". (M. Maiski, fost ambasador sovietic la Londra).

„Citeam adeseori împreună un text care îl interesa și, de la prima lectură, era capabil să reproducă pasaje întregi. Putea lucra zile întregi în camera sa, mulțumindu-se cu o masă mai mult frugală, studiind și scriind până-n zori". (Savel Rădulescu, colaboratorul cel mai apropiat al lui N. Titulescu la Londra, apoi subsecretarul său de stat la București).

„E un spirit lucid. E impulsiv în discursurile sale, dar metodic în acțiune. Raționamentul său, adesea paradoxal, este fondat pe texte și perfecta stăpânire a dreptului internațional". (Léon Blum, prim-ministru al Franței, 1936-1937, 1938, 1946-1947).

„Acest ministru al unei țări mici făcea o politică mare", - astfel a caracterizat personalitatea și calitățile diplomatice ale lui Nicolae Titulescu premierul și ministrul de externe francez Edouard Herriot (1924-1926), adăugând: „În afara țării, s-a îmbarcat pe o barcă fragilă pe care o conduce de parcă ar fi un vas de mare tonaj; în interior, stă călare pe o scândură putredă căreia reușește să-i dea stabilitatea unei stânci"[1].

Încă de la începuturile sale, Nicolae Titulescu (4 martie 1882 - 17 martie 1941) s-a remarcat în viața politică românească ca o adevărată explozie de inteligență și talent. Take Ionescu scria, la 23 decembrie 1913, în „La Roumanie": „Limbajul îi este elegant și de o corectitudine perfectă. Și această formă impecabilă este pusă în slujba unei gândiri în același timp limpezi și profunde, care nu-l părăsește niciodată, nici chiar în momentele celei mai mari emoții. În vocea sa, în răsuflarea sa, pe chipul său se citește, se simte participarea la torturile creației. Fără aceasta nu există și nu va exista niciodată un artist adevărat. Iar această creație e însoțită de o puritate absolută în intenții, de o convingere profundă și neclintită"[2].

Nicolae Titulescu s-a impus în contextul european al epocii ca „unul din cei mai de seamă diplomați ai Europei contemporane, ca diplomatul european, ba chiar „ministrul european cel mai popular" din perioada interbelică[3]. Privit ca „marele european", cum era apreciat încă în viață de diverși analiști și oameni politici, după care „autoritatea și tactul său au servit adesea Europei prin Societatea Națiunilor și altfel"[4], Titulescu a fost acuzat, tot în viață, de „oameni de slabă știință și multă rea credință", cum că ar fi fost mai mult ministrul Ligii Națiunilor în România decât ministrul României la Liga Națiunilor" [5].Este o afirmație total eronată, deoarece, așa cum confirmă colaboratorii săi cei mai apropiați, prin toată gândirea și activitatea lui Nicolae Titulescu străbate ca o constantă majoră „perenitatea sentimentului național și năzuințele țării sale"[6]. Din momentul în care ideea de a organiza Noua Europă sub semnul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele s-a impus ca unica soluție acceptabilă în epocă, această idee a dominat gândirea și activitatea sa. Contrar celor care susțineau că suveranitatea și, respectiv, sentimentul național ar fi o „cauză de anarhie", un obstacol în calea realizării păcii, Nicolae Titulescu a considerat suveranitatea ca un element de ordine, un principiu esențial al organizării și evoluției relațiilor internaționale. La rândul său, statul suveran și independent constituiau, în aceeași accepție, celula elementară și fundamentală a acestor relații[7]. Astfel, de la nivelul unei concepții organice, urmărind cu fidelitate gândirea sa diplomatică, N. Titulescu a pus interesele patriei sale mai presus de orice.

Sosit la Paris, la 18 iulie 1918, împreună cu Take Ionescu, N. Titulescu fondează, la 3 octombrie, Consiliul Național al unității române, care se consacră apărării intereselor românești pe lângă Aliați. Acest comitet, care contracarează guvernul germanofil de la București, a fost rapid recunoscut de Franța (12 octombrie), Marea Britanie (11 noiembrie) și Italia (22 noiembrie). Titulescu ține conferințe, acordă interviuri, îi asaltează pe conducătorii politici francezi Briand, Pichon, Millerand. Acea activitate neobosită va dura până în vara lui 1919. Ea a contribuit foarte mult la impunerea ideii fundamentale, care va fi cea a tratatelor din 1919-1920: recunoașterea principiului naționalităților, a dreptului națiunilor oprimate pentru libertate și independență. N. Titulescu și-a adus obolul său la formarea Noii Românii și strângerea laolaltă a moldovenilor, transilvănenilor și bucovinenilor.

Iată cum l-a văzut Pierre Brisson, în epocă: „Surprins, când îl zăreai, de chipul său imberb și foarte oriental, cu ochii îngustați, cu corpul său mare cam de paiață și vocea de falset, te trezeai, după cinci minute, peste măsură de captivat, încolăcit de la tălpi în creștet într-un lasou despre care nu știai cum se abătuse asupră-ți. Efervescența sa verbală, debordând de afectare, întrețesută cu «dragă Adolphe, dragă Madeleine», era o continuă, o extraordinară scânteiere de inteligență. Știa totul, înțelegea totul, vorbea toate limbile. Mâinile sale lungi și agile, mereu în mișcare, te făceau să taci îndată ce deschideai gura, căci el îți ghicea replica înainte chiar să fie formulată. Ceea ce îți demonstra era atât de rapid, atât de ușor și de o subtilitate atât de luminoasă, încât rămâneai zăpăcit, convins și, pe moment, în întregime la discreția sa"[8].

Semnatar, în numele României, al Tratatului de pace de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), care a consfințit, politic și juridic, pe plan internațional unirea Transilvaniei cu România și a încheiat, astfel, „cea mai importantă epocă din întreaga istorie a națiunii române" (R.W. Seton Watson)[9], Titulescu a avut, ca odinioară N. Bălcescu, o clară viziune a patriei noastre comune, a marii unități etnice românești. A jucat, de asemenea, un rol deosebit în fixarea clauzelor Tratatului de la Paris privind Basarabia, semnat la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și România, care „recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei" și includea obligația de a acorda „asistență României", în cazul unei încercări rusești de a redobândi Basarabia[10].În așa mod, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, - principiu afirmat cu putere în cursul evenimentelor care au dus la prăbușirea imperiului țarist, a imperiului austro-ungar, a imperiului german și a celui otoman, - România a intrat, după 1918, așa cum visa odinioară N. Bălcescu, „în posesia deplină a drepturilor sale istorice".

După ce s-a înapoiat în țară cu aureola unui eminent om de stat, în 1921 numit trimis extraordinar al României la Londra, între 1920 și 1936 reprezentant al României la sesiunile Societății Națiunilor și la lucrările majorității sesiunilor Consiliului Ligii, de două ori (între 1927-1928 și 1932-1935) ministru al Afacerilor Externe al României[11], semnatarului Tratatului de la Trianon i-a revenit și misiunea de a-l apăra cu nespusă strădanie și abnegație contra tuturor celor ce vor încerca să-l înlăture sau să-l modifice. În toate acțiunile sale diplomatice, având în vedere mai presus de orice apărarea suveranității naționale a României, N. Titulescu a fost unul din cei mai activi și mai fervenți apărători ai statului național unitar român în fața Europei.

În virtutea principiului proclamat al dreptului la autodispoziție al popoarelor, aparținea popoarelor dunărene înșile de a-și determina propria lor soartă, declara Titulescu, astfel că tratatelor de pace nu le revenea decât misiunea de a consfinți existența unui stat român teritorial întregit. Era o vie realitate, era fructul unei evoluții istorice și al unor seculare străduințe ale întregii națiuni, corespundea unor comandamente istorice multiseculare. Granițele noastre sunt, deci, apărate contra revizuirii de o întreagă pavăză: juridică, morală și politică. Revizuirea lor este juridic imposibilă, susținea el, ferm. „Și cum ar putea să fie altfel? Granițele tratatelor care au încheiat marele război, sunt trase cu sânge, și sunt fructul unor suferințe fără pereche. Cum ar fi acceptat puterile învingătoare să obție teritorii cu obligația ca, într-un chip sau altfel, să le restituie mai târziu?". Și, prin urmare: „Frontierele actuale ale Europei Centrale sunt rezultatul unei evoluții de secole, a unei idei de justiție. Chestiunea frontierelor Europei Centrale constituie un proces sfârșit, iar nu un proces care trebuie să înceapă. La orice tentativă de actualizare a lui, noi vom răspunde: lucru judecat"[12].

Argumentele sale priveau deopotrivă cauza în sine ca și procesul ei: „Frontierele României n-au fost trasate de țările interesate, ci de mari experți avizați. Frontierele României au fost arbitrate de Marile Puteri, iar în stabilirea lor au jucat un rol covârșitor experții englezi și americani. Apoi, acești experți au făcut studii atât de amănunțite pentru fiecare caz în parte, încât nu ezită să spună că dacă ar fi vorba să se schimbe o frontieră pentru a se repara o nedreptate, rezultatul ar fi că s-ar crea o nedreptate și mai mare decât cea pe care ar dori s-o îndrepte"[13]. Astfel, celor care ne contestau chiar dreptul de apărare de atâtea ori, Titulescu le răspundea: „România și-a câștigat prea scump dreptul la viață ca să renunțe vreodată la el"[14]. Și, în acest sens, în mod flagrant, revizuirea nu este pentru România numai amputarea moșiei strămoșești. Revizuirea este amputarea atribuțiunilor istorice ale neamului nostru, tocmai în clipa în care el și-a desăvârșit unitatea"[15].Apărând Transilvania, bunăoară, Nicolae Titulescu n-a uitat niciodată de Basarabia și Bucovina, demersurile sale certificând o concepție integratoare, în care problema revenirii acasă a tuturor provinciilor românești era privită ca un tot, chiar dacă evoluțiile politice au plasat temporar una sau alta dintre componentele ei în prim plan. Nicolae Titulescu nu a vorbit și nu a acționat în privința Transilvaniei și a Basarabiei în termeni alternativi[16].

N. Titulescu pornea de la afirmația că Basarabia a fost, este și rămâne vechi și străvechi pământ românesc, că în chestiunea Basarabiei nu există litigiu între cele două state, între cele două guverne, român și sovietic. La baza concepțiilor și poziției lui N. Titulescu în problema Basarabiei se aflau cel puțin trei rațiuni, trei argumente esențiale, și anume: 1) Basarabia a aparținut întotdeauna României; 2) în 1812, Turcia a cedat Rusiei un teritoriu ce nu-i aparținea și 3) autodeterminarea din 1918 [17].În primul rând, omul de stat și politic român susținea că, de la originea timpurilor și până în 1812, întregul teritoriu basarabean a fost sub dominație română. Ștefan cel Mare, considerând că nu se puteau continua luptele împotriva turcilor, în ciuda victoriilor sale, chemă la patul său de moarte pe fiul său Bogdan și îi spuse că de atunci înainte, Moldova trebuia să fie supusă unui stat mai puternic care să fie în stare s-o apere. Există două state, a spus Ștefan cel Mare, care ar putea îndeplini acest rol: Polonia și Turcia. Dar, adăugă el, Moldova nu trebuie să aibă încredere în Polonia. În consecință el, care purtase 44 de războaie împotriva turcilor, l-a sfătuit pe fiul său Bogdan să supună Moldova Turciei, care este leală. În aceste condiții a fost încheiat acordul cu Turcia. Ce înseamnă, din punctul de vedere al dreptului internațional, un contract de felul celui intervenit între Moldova și Turcia? Este un contract de vasalitate, bine cunoscut în tratatele de drept internațional și studiat ca atare.Care este prima obligație impusă Seniorului de un asemenea contract? Apărarea pe calea armelor a teritoriului vasalului, ceea ce Turcia nu a putut sau nu a vrut să facă în 1812. În aceste circumstanțe, menționa N. Titulescu, violarea unui contract de către Turcia cu complicitatea Rusiei, nu creează dreptul[18].„Când în 1812, Rusia, încurajată de Napoleon, a cerut Turciei Basarabia, ce a făcut Turcia? Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie Turcia a violat pur și simplu contractul său de vasalitate: și Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internațional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul" [19].

Nicolae Titulescu se afla în acest sens pe o poziție similară cu Marx. Fie că l-a studiat sau nu pe Marx, cert este că în această privință temeiurile și rațiunile celor doi gânditori coincid, aprecierile lor asupra acestei probleme fiind în deplină consonanță.Iată ce afirma Marx în această privință: „Tratatul din 28 mai 1812. Poarta renunță la Basarabia. Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra Țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate"[20].Așadar, Poarta nu a fost îndrituită să cedeze un teritoriu ce nu era al său. Iar Rusia nu putea primi un teritoriu contestat, care nu-i aparținea de drept și de fapt Turciei. Înțelegerea ruso-turcă fiind astfel, ab initio, lovită de nulitate, deci nulă și neavenită, contra dreptului internațional.

Aceste sinuozități ale activității politico-diplomatice și ale politicii marilor puteri din secolul XIX, cu implicații directe asupra României, aruncă o lumină destul de clară asupra drepturilor istorice ale României privitoare la Basarabia și explică temeiurile concepției lui N. Titulescu cu privire la Basarabia. În această privință, N. Titulescu conchide, subliniind următoarele: „Odată ce Basarabia a revenit în posesia noastră prin tot felul de mijloace, a cere recunoașterea rusă a acestei anexiuni înseamnă a renunța la 2000 de ani de posesiune, înseamnă ratificarea noastră a violării contractului internațional, comisă de Turcia în 1812, înseamnă recunoașterea noastră a complicității ruso-turce ca sursă de drept. De aceea, când a fost vorba de Basarabia, eu am cerut întotdeauna un singur lucru: recunoașterea frontierelor noastre ca fapt în sine și nu ca o concesie rusă față de noi"[21].

Un alt argument îl constituia, după aprecierea lui Nicolae Titulescu, „autodeterminarea din 1918"[22], când poporul basarabean, în deplină cunoștință de cauză, liber și nesilit de nimeni a decis să se unească cu frații săi din Transilvania, Țara Românească, Moldova, Banatul și Bucovina, să se unească cu Țara. Astfel, „Basarabia a vrut, - cum remarcă N. Titulescu, - să se alipească Patriei Mame" [23], ceea ce a avut o însemnătate primordială pentru viitorul țării și al poporului român.Hotărârea poporului a fost confirmată în ziua de 27 martie 1918, când Sfatul Țării (Parlamentul Basarabiei) a ratificat decizia maselor, hotărând cu 84 voturi pentru, 36 contra și 3 abțineri Unirea Basarabiei cu România. Alcătuită în majoritate covârșitoare din români moldoveni, populația din Basarabia a uzat de dreptul său la autodeterminare și a decis liber să se unească cu Patria Mamă. Referindu-se la structura etnică a acestei provincii istorice, N. Titulescu califica Basarabia drept „cea mai românească provincie"[24], care „după însăși statisticile rusești cuprinde 72 % din locuitori români"[25].

Primului drept al României asupra Basarabiei, izvorât din dreptul popoarelor la autodeterminare și din votul Sfatului Țării pe care, menționa N. Titulescu, „nu-l poate schimba nici o putere din lume", se adăuga cel de-al doilea drept, creat prin Tratatul semnat în octombrie 1920 de Franța, Italia, Anglia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, la redactarea căruia N. Titulescu a avut o contribuție esențială, refuzându-i-se Uniunii Sovietice dreptul de a face apel împotriva suveranității României asupra Basarabiei sau cu privire la problema frontierelor[26]. Conceput în spiritul Pactului Ligii Națiunilor, Tratatul de la Paris recunoștea actul plebiscitar din 27 martie/9 aprilie 1918, acesta încadrându-se în ansamblul de tratate internaționale care consacra de jure desăvârșirea statului național unitar român. Acest tratat a fost ratificat la 19 mai 1922 de Marea Britanie și România, la 11 mai 1924 de Franța și la 7 martie 1927 de Italia. Japonia nu a ratificat Tratatul. Dar recunoașterea drepturilor României era atât de net formulată, încât nici una din puterile semnatare nu au putut să o nege[27].Importanța Tratatului din 28 octombrie 1920 constă și în faptul că el includea „singura obligație" asumată de Marea Britanie în Balcani, în afara celor prezente în tratatele de pace și în înțelegerile convenite prin rezoluția Conferinței Ambasadorilor cu privire la Albania[28].

Un alt drept al suveranității României asupra Basarabiei obținut de N. Titulescu în calitatea de ministru al Afacerilor Străine au fost Convențiile de la Londra din 3 și 4 iulie 1933, semnate între Uniunea Sovietică și mai multe state, inclusiv România, care au adoptat o definiție univocă a agresiunii, cuprinzând și precizarea, că „prin teritoriu trebuie să se înțeleagă teritoriul asupra căruia un stat își exercită în fapt autoritatea" [29]. Conform articolului 2 al Convenției, era socotit agresor statul care cel dintâi ar fi comis una din următoarele acțiuni: declarație de război împotriva unui alt stat; invazia armată a teritoriului unui stat, chiar fără declarație de război; atac asupra teritoriului, navelor sau aeronavelor unui stat; blocajul naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat; sprijinul dat bandelor înarmate, formate pe teritoriul său, care ar invada teritoriul altui stat sau refuzul de a lua, pe propriul teritoriu, măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecție. Articolul 3 stipula că „nici o considerație de ordin politic, militar, economic sau de altă natură nu vor putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzută la art. 2"[30].

Aceste documente constituiau o recunoaștere de către U.R.S.S. a graniței comune cu România, așa cum exista ea în acea vreme. Opinia publică din România a primit cu vie satisfacție semnarea convențiilor de la Londra, ceea ce a îndreptățit unele ziare ale vremii să afirme, cu justificat temei, că „în România, toată presa, de la ziarele de stânga până la cele de extremă dreaptă, salută cu încredere noul aranjament pacific intervenit între București și Moscova", sau că „opinia publică (din România.- n.n.) ia act cu deosebită satisfacție de noua evoluție a raporturilor noastre cu Rusia Sovietică"[31].

„Știu că semnând această convențiune, - afirma în iulie 1933 M.M. Litvinov, ministrul de Externe sovietic, - v-am dăruit Basarabia. Dacă nu pot recunoaște acest lucru oficial, este din cauza dificultăților ce le-aș avea cu opinia mea publică, în special cu cea din Ucraina. Când, însă, mă angajez să nu fac niciodată agresiune împotriva Basarabiei, atunci nici revizuirea nu pot s-o cer, nu numai pentru că U.R.S.S. nu este membru al Societății Națiunilor, dar pentru că, din principiu, suntem împotriva revizuirii, căci ea înseamnă război; prin ce mijloc aș mai putea să obțin înapoi Basarabia?" [32].

În fine, nu însă și în ultimul rând, când România a devenit membră a Societății Națiunilor, ea avea deja Basarabia, ca rezultat al votului liber exprimat de Sfatul Țării, înainte de a fi semnate unele dintre Tratatele de Pace. Ea o deținea, de asemenea, în conformitate cu Tratatul semnat de Marile Puteri în 1920, înainte de a fi semnat alte Tratate de Pace. În plus, potrivit dreptului internațional, atunci când Uniunea Sovietică a devenit membră a Societății Națiunilor, ea a fost admisă cu teritoriile ei existente, care nu includeau Basarabia, în privința căreia ea nu a formulat nici o rezervă. Tocmai în aceste împrejurări și ținând cont de teritoriile pe care le dețineau atunci când au devenit membre ale Societății Națiunilor, România și U.R.S.S. au fost recunoscute de jure de către comunitatea statelor ca subiecte de drept internațional[33].

 Aceasta a fost, în linii generale, concepția lui Nicolae Titulescu asupra Basarabiei și a fundamentelor ei juridice, teoretice și istorice. Cu justificat temei și mândrie, N. Titulescu afirma că „nimeni din România nu a luptat mai mult pentru a apăra interesele românești în ce privește U.R.S.S.", că el este „cel care a apărat în modul cel mai activ Basarabia în discuțiile dintre România și Uniunea Sovietică"[34].Într-o epocă profund zbuciumată de forțele cele mai reacționare, primitive și înapoiate în gândire și acțiune care credeau că pot impune lumii civilizate, propriilor popoare, prin teroare și forța brutală, un mod de viață ce nu avea nimic în comun cu progresul, democrația, cultura, ci se afla la antipodul acestora, Nicolae Titulescu a susținut - și cu câtă dreptate! - că „nu de revizuirea tratatelor are nevoie umanitatea, ci de revizuirea propriilor ei prejudecăți, pentru că în fața dorinței și necesității de pace, nu schimbând frontiera cu câțiva kilometri mai la Est sau mai la Vest vom servi mai bine cauza păcii. Ceea ce trebuie făcut pentru asigurarea păcii este ca popoarele, în deplină sinceritate și fără gânduri ascunse, să lucreze împreună pentru spiritualizarea frontierelor" [35].

------------------------------------------------------
[1] Cf. Jacques de Launay, A cincea valiză. Titulescu și Europa. Versiune românească de Stelian Țurlea, Bucureşti,Editura Agni,1993, p. 11.
[2] Cf. Ibidem, p. 6-7.
[3] Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, în Diplomați iluștri. Vol. I, București, 1969, p. 395.
[4] A. F. Frangulis, A fost, poate, cel mai mare diplomat al timpului său, în In Memoriam Nicolae Titulescu, București, 1982, p. 86.
[5] Nicolae Mărgineanu, Nicolae Titulescu, în Sub semnul omeniei. Particular și universal în cultura românească, București, 1969, p. 278.
[6] Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, în Diplomați iluștri. Vol. I, București, 1969, p. 397.
[7] George G. Potra, Contemporanul Nicolae Titulescu, în „Lumea", nr. 12 din 16 martie 1972, p. 22.
[8] Cf. Jacques de Launay, A cincea valiză. Titulescu și Europa. Versiune românească de Stelian Țurlea, Editura Agni, București, 1993, p. 22.
[9] Cf. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iași, 1991, p. 22.
[10] Ibidem, p. 24.
[11] Ion Mamina și Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți (1916-1938), București, 1996, p. 248-249.
[12] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, București, 1967, p. 409-419; Idem, Discursuri, București, 1967, p. 407.
[13] Idem, Discursuri, p. 578.
[14] Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, București, 1966, p. 255.
[15] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, p. 424.
[16] Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace. Ediție îngrijită de George G. Potra și Const. I. Turcu. Studiu introductiv de George G. Potra, București, 1996, p. 11.
[17] Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc. Ediție îngrijită, studiu introductiv de Ion Grecescu, București, 1992, p. 10.
[18] Ibidem, p. 10-11.
[19] Ibidem, p. 12.
[20] Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Iași, 1995, p. 38.
[21] Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, p. 13.
[22] Ibidem, p. 14.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 112-113.
[27] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iași, 1991, p. 89.
[28] Ibidem, p. 24, 89.
[29] Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 109.
[30] Ion Calafeteanu, Politică și interes național în România interbelică, București, 1997, p. 229-230.
[31] Cf. Ibidem, p. 230.
[32] Cf. Ion Constantin, România, Marile Puteri și problema Basarabiei, București, 1995, p. 31.
[33] Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 127.
[34] Ibidem, p. 101, 114.
[35] Cf. Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României. 1919-1940, București, 1991, p. 375.

footer