Revista Art-emis
Chipul lui Avram Iancu, păstrat în biserici, opere literare şi de artă, în vestul României PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Duminică, 13 August 2017 16:35

Avram IancuCercetarea temei a fost ocazionată de un fapt sentimental, personal, legat de locul în care mi-am unit destinul cu soţia mea - Voichiţa Maria - biserica din satul Portiţa[1]. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate în cadrul Diacezei de Oradea prin prestigiul preoţilor care au slujit în perioada tumultoasă din sec. XVIII - XIX. Dintre aceştia preoţii Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Teodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu[2] (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881), Gheorghe Chereji (1883 - 1903), Andrei Bogdan (1904-1925) au avut un important rol în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Deviza cea dintâi, a acestor preoţi, a fost „lauda lui Dumnezeu, scopul principal a fost înaintarea culturii morale a poporului şi a ridicării stării ei materiale" [3].

Implicarea preoţilor din Portiţa, alături de fruntaşii mişcării naţionale a românilor, în evenimentele revoluţiei din Transilvania, de la 1848, cum a fost cazul preotului Vasile Vanc, care împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţiei de la Blaj[4], explică şi influenţa şi prestigiul de care s-au bucurat fruntaşii ardeleni ai revoluţiei în rândul creştinilor români din Portiţa. De dată recentă am aflat despre faptul că, în Biserica din Portiţa, s-a păstrat o vreme o importantă Stampă[5] care dovedeşte pe de o parte legăturile preoţilor cu fruntaşii revoluţiei de la 1848 iar pe de altă parte strădania lor de a aduce în lăcaşul sfânt simbolurile şi idealurile luptei românilor pentru afirmarea drepturilor lor naţionale. În acest sens, de altfel documentele de arhivă demonstrează că, episcopii Diacezei de Oradea - greco catolica - au activat prin gazetele vremii, „Foaie pentru minte inimă şi literatură", „Gazeta de Transilvania", precum şi prin tipărirea unor importante lucrări româneşti despre cei mai vestiţi români[6] pentru pregătirea şi ridicarea poporului. Cercetând în sumar biografiile preoţilor care au slujit în Biserica din Portiţa, sau a altora apropiaţi locului - cum a fost cazul lui Ioan Silviu Sălăjan[7] - considerăm că prin opera lor filosofică, literară şi religioasă au slujit idealului naţional şi au pregătit drumul luptei de mai târziu al memorandiştilor şi al unioniştilor din 1918.

Revenind la Stampă, aceasta, a fost realizată de Barbu Iscovescu şi a fost imprimată la Paris în 1850. Stampa reprezentându-l pe Avram Iancu între prefecţii şi tribunii săi, format 56/47 cm, este una dintre cele mai semnificative imagini care au fost realizate în anii 1848-1849, ca şi mai târziu, când au apărut mai multe desene şi tablouri cu imagini din revoluţie, înfăţişând chipul lui Avram Iancu şi al căpitanilor săi. Cel mai important loc printre acestea îl ocupă tablourile pictorului revoluţionar Barbu Iscovescu, sosit în cetatea naturală din munţi după înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească şi care a rămas alături de Iancu mai mult timp. În opinia lui Constantin Mălinaş, „Stampa e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei". Acesta consideră că documentarea lui Barbu Iscovescu s-a făcut atunci când acesta a poposit printre revoluţionarii transilvăneni şi „le-a fixat efigiile pe pânza, preocupat în primul rând de evocarea nobleței de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint îşi impun prezenţa simplu şi convingător în aceste mici portrete". Plecând din munţi, Iscovescu ajunge în cele din urma la Paris, unde executa această stampă. „Ortografierea franceza a numelor, dar mai ales a titlului « Les defenseurs de la nationalite roumaine en Transilvanie 1848-1849 » probează că stampa a fost destinată a fi răspândită nu numai printre români, dar şi în Franţa, unde ideile lansate de revoluţia franceză privind libertatea şi egalitatea indivizilor evoluau înspre libertatea şi egalitatea popoarelor. Din bibliografia iconografiei Iancului nu rezultă la ora actuală unde s-ar mai păstra un exemplar original al ei, deci cel de la Portiţa, conservat la Oradea, s-ar putea să fie un unicat"[8].

Merita de menţionat că în biserica din Portiţa au fost folosite şi s-au păstrat, până la noi, exemplare de carte veche românească, între care „Liturghierul" de la 1713, al lui Antim Ivireanul, mărturie esenţială a legăturilor şi unităţii românilor, din Valea Ierului, cu fraţii lor din celelalte provincii. Cercetarea noastră viitoare va avea ca obiect de studiu aşa numită „Pravilă de la Portiţa" despre a cărei legendă am auzit doar. Cum a ajuns heliogravura lui Iscovescu de la Paris la Portiţa e greu de fixat in detalii, mai degrabă presupunem că prin legătura strânsă a preoţilor cu cercurile culturale naţionale şi ca o reacţie la politica imperiului dualist austro-ungar de deznaţionalizare a românilor. La vederea chipului lui Avram Iancu, păstrat ca icoanele în biserici, cu siguranţă că românii aveau sentimentul mândriei şi demnităţii căci, acest fapt echivala cu o conştiinţă naţională vie.

O altă ipostază în care ne este înfăţişat Crăişorul apusenilor am descoperit-o într-o operă literară nepusă, încă, în scenă, după ştiinţa noastră. În viziunea Galliei Tudor „Avram Iancu - tragedie istorică"[9] piesă de teatru, în 4 acte şi 7 tablouri, apărută la Bucureşti, la 10 mai 1928, este o reconstituire, foarte bună, a vieţii eroului nostru naţional, o foarte frumoasă şi documentată lucrare despre eroul nostru naţional. Piesa ne aduce în prim plan atmosfera ce domnea în 1848-1849 în Ţara Moţilor şi ne prezintă într-o manieră directă, eroii ce au făcut parte din pleiada lui Avram Iancu: Simion Bărnuţiu, Pelaghia Rosu, Andrei Şaguna, Ion Maiorescu etc. Piesa a fost creată, de Gallia Tudor, pe baza unei temeinice documentări, făcute chiar la faţa locului şi nu se îndepărtează prea tare de adevărul istoric.

Personajul principal - Avram Iancu - ne este prezentat ca o fire prevăzătoare ce se pune mai mult în slujba altora şi nu voieşte nimic pentru sine. Mândria naţională şi spiritul ce l-a caracterizat pe Crăişorul munţilor, sunt splendid surprinse în refuzul eroului de a primi „Crucea" dăruită de împărat. În replică Iancu spune: „Cât despre onoruri, asta nu priveşte pe nimeni!. Omului îi poţi lua cu forţa tot, dar nu-i poţi da nimic, fără voia lui! " (actul III, tabloul VII, scena I, p. 125). Avram Iancu ne este prezentat ca un om cu un suflet blând din care izvorăşte dreptate, lui nu-i place lupta mişelească, cruţă viaţa adversarului când acesta vine la tratative. Reproducem aici un fragment din Actul III, tabloul VII, care ilustrează această idee.
„Toma Onetu - Aici e numai o solie de cinci, cu steag alb fără arme.
Avram Iancu - Adu pe şeful lor aici! (Toma iese; toţi se ridică şi privesc în culise curioşi. Toma reintră urmat de Voşvari, care e însoţit de un soldat cu un steag alb şi un pachet mare în braţe).
Voşvari - (Intră curajos). Sănătate generale!
Avram Iancu - (Surprins). Aaa! Tu, Feher Pal?! . . .
Voşvari - Nu mai sunt aprinsul Feher Pal - ci sunt fiorosul Voşvari, care m-am înarmat cu un cearşaf alb ca să pot pătrunde până la tine!
Avram Iancu - Pentru ce ai venit?!
Voşvari - Să-ţi propun pentru a doua oară, să vii cu mine până la Budapesta!
Avram Iancu - Rău ai făcut de ai venit, căci de data aceasta nu cred să te mai întorci!
Voşvari - Am să mă întorc de braţ cu tine până la Kosuth Lajos!
Avram Iancu - Nu-i voi face această cinste tiranului vostru! Dar spune-mi rogu-te, cum ai pătruns în munţi?!
Voşvari - Din cauza pâclei dese pândaşii tăi nu m-au zărit, deşi am trecut foarte aproape de postul lor!
Avram Iancu - Hâm! Pândaşii mei te puteau împuşca tot din cauza aceleiaşi pâcle dese! Te-ai expus cam îndrăzneţ, Voşvari!
Voşvari - Recunosc, că am avut mare noroc! (Desface pachetul din mâna soldatului şi scoate un calpac de general, cu pene, o mantie albă cu hermină şi o sabie cu pietre încrustate în mâner, Iancu îl priveşte nepăsător). Ţi-am adus mantie, sabie şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi decret de General Gubernial! (Ii dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!
Avram Iancu - (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! ...Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!
Voşvari - (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia, Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!
Avram Iancu - (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!
Voşvari - Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.
Avram Iancu - Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.
Voşvari - Bine, atunci deleagă pe căpitanii tăi!.
Avram Iancu - Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!. (Ii întinde mâna).
Voşvari - (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!.
Avram Iancu - (Apleacă capul în semn de salut). Cozma, du-te cu Onetu şi conduceţi pe Domnul General până în apropierea trupelor lui!. Grije, să nu i se întâmple nimic şi iute înapoi, nu-i timp de pierdut!.
Toma Onetu - Să trecem peste cordon?
Avram Iancu - Puneţi-l în siguranţă, dar fiţi cu luare aminte se înţelege!. Ce n-am făcut noi, ar putea face ei. (Cei patru ies, Iancu către Corcheş). Acum e acum!. (Suflă iar de trei ori în tulnic,) ..."

Acel suflet mare, omenesc, a avut şi pasiunea sa. El nu a iubit o româncă, inima lui a ales tocmai din tabăra duşmană. Cu toate acestea inima nu i-a dictat niciodată conştiinţei, căci de fiecare dată a ştiut să-şi înfrâneze pasiunile şi să-şi facă o bară puternică intre iubirea de patrie şi dragostea lui pentru Aninta. O singură dată pare învins de iubire şi atunci numai pentru o clipă. Te iubesc mai mult acum Anint... ba nu patria, ele au nevoie de mine.

Înaintea patriei nu trebuie pus nimic! Şi Avram Iancu n-a pus. „Craiul moţilor" nu s-a abătut de la această poruncă a sufletului său, a neamului său. S-a debarasat şi de aleasa sufletului său, „Aninta, atunci când a aflat că s-a căsătorit cu amicul său Moldovan". Dezamăgit de iubită, dezamăgit de împărat, Avram Iancu înnebunit în actul final îi citeşte tatălui său următorul testament: „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, fără mult succes ba tocmai acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire, îmi pare, că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare, să treacă-n folosul naţiunei, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând, că apărătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele.
Semnat: Câmpeni la 30 decembrie 1850 Avram Iancu, Avocat şi prefect emerit".

Între iubirea mamei şi dragostea faţă de semeni, Avram Iancu preferă să-i apere pe oameni: „Să ştii, mamă, că am să vin numai de dragul dumitale, dar ceva mai târziu, căci acum mai am alte lucruri de pus în rând!. Procesele cu urmăriţii noştri cu pădurile, la Cluj!". Cu sufletul plin de admiraţie pentru înaintaşii martiri ai neamului, care, cu devotament până la sacrificiul de sine, au dispreţuit viaţa în interesul libertăţii naţionale, Gallia Tudor ne prezintă tragedia istorică a craiului munţilor Avram Iancu. Tragedia personală, prin modul de prezentare devine una naţională prin simbol, prin acţiune şi prin idealul pentru care s-a bătut eroul. „Avram Iancu - tragedie istorică" este o piesă de teatru a cărei punere în scenă ar cinsti orice teatru românesc, fapt pentru care am semnalat-o în rândurile de faţă.

Am recurs la două genuri de documente diferite care se ocupă de conservarea memoriei vii a aceleaşi legende eroice - Avram Iancu - deoarece, în împrejurările de astăzi, unii ar fi tentaţi să nu mai considere necesar aducerea în actualitate a personajelor intrate în legenda populară românească. Acestora le impune, cu o forţă de sinteză aparte, sculptorul Cornel Durgheu creaţia sa de excepţie: Bustul lui Avram Iancu, din Oradea. Fără a avea pretenţii calificate, de critic de specialitate, ne îngăduim a observa că această lucrare întruneşte, prin trăsături definitorii, personalitatea puternică a Crăişorului, sobrietatea şi hotărârea acestuia. De fiecare dată descoperim noi însuşiri pe care artistul le-a surprins, cu fineţe şi măiestrie. Mă fascinează privirea eroului. Gândurile i se vor împlinite căci, Avram Iancu, „nu avea altă dorinţă decât să-şi vadă naţia fericită". Acest gând testamentar flutură în înaltul soclului, frumos şlefuit în marmură şi este parcă transmis, trecătorului grăbit, prin flamura ce se leagănă la gât şi care nu-ţi dă pace să treci nepăsător. Sunetul prelung de buciume, ce-şi chemă oastea parcă la lupta dreaptă care nu s-a produs, întristează chipul semeţ al eroului nostru. Acestui chip legendar nu-i mai trebuie alăturat - din motive lesne de înţeles - decât oastea pe care a ridicat-o la înălţimea virtuţii săvârşite de însuşi moţul Apusenilor.

Cornel Durgheu, ni-l prezintă pe erou într-o postură de om preocupat de soarta a lor săi. Aşa îl percep de câte ori încerc un dialog cu eroul pe teme diverse, cum ar fi: organizarea oastei populare, după model roman; sfatul şi taifasul cu căpitanii şi prefecţii săi; înţelegerile şi neînţelegerile cu autorităţile imperiale şi cu ungurii lui Koşuth; sau cu prietenii de peste Carpaţi.... Şi de fiecare dată răspunsurile parcă nu mă nemulţumesc. Rămâne permanent senzaţia că nu ştim destule despre erou, că nu s-a spus suficient despre suferinţa înaintaşilor, că nu facem mai mult pentru ca personajele legendare ale statuilor să grăiască, să ne transmită puterea pe care, cei dăltuiţi în eternitatea bronzului, nu au avut-o ca în libertate să se afirme pe ei şi pe ai lor. Subscriu la ideea lui Ioan Aurel Popovici că "şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor"[10]. Avram Iancu, pe lângă faptul că este un exemplu tipic din acest punct de vedere, este prezent zilnic în viaţa Oradiei, prin lucrarea sculptorului Cornel Durgheu.

Artistul înlocuieşte „sabia", care era simbolul luptei lui Avram Iancu, cu o înfăţişare senină, naturală, optimistă în care se regăseşte mitul, care cheamă mai degrabă privitorii - participanţi la sărbătoarea şi victoria spiritului său de luptă. Fluierul, simbol al jertfei şi al morţii eroice, îl intuim, pentru că-l ştim bine aşezat la cingătoare, alături de pistoale. Simbol al tinereţii şi al dinamismului, prin impetuozitatea sa, Avram Iancu a pus stăpânire pe natură şi a făcut din Munţii Apuseni o cetate inexpugnabilă unde, el, era stăpân. De acolo pe firul Crişurilor vestea vremuri mai bune. Poate de aceea artistul l-a plasat pe un soclu înalt, ca de acolo, să reverse speranţă, încredere şi demnitate în câmpie. Nu este împodobit cu straie de sărbătoare ci cu frumosul suman pe care-l purta şi la horă şi la târgul din Abrud şi atunci când, înfrânt, s-a retras în munţi. Prin înfăţişare, port şi preocupări, se identifică cu aceia pentru care s-a dăruit şi s-a bătut fără încetare. Şi atunci când puterile i-au slăbit idealul său a fost preluat de alte şi alte generaţii, până la Marea Unire.

Am fost martor la memorabila zi în care s-a făcut dezvelirea statuii, 24 iunie 1994. Am simţit freamătul şi mândria românilor adunaţi cu mic, cu mare, atunci când, acompaniaţi de famfara militară a garnizoanei, poporul din piaţă a cântat « Deşteaptă-te, române! », voind parcă a-l asigura pe Crăişor că jertfa sa n-a fost zadarnică, că lupta sa pentru drepturile şi libertăţile românilor se împlineşte încet, încet. Onorul gărzii venea dat, ca într-un marş triumfal, încoronat cu cântecul de însoţire, drag tuturor, şi orădenilor în special, «Iancule mare, Iancule tare, Cu noi să fii, tu însoţeşte şi întinereşte pe ai tăi fii[11]...» a pus pecetea pe o stare de fapt: istoria vie a lui Avram Iancu care se retrăieşte, prin acest monument, în fiecare zi, aici, la Oradea. Meritul incontestabil al acestui eveniment aparţine deopotrivă iniţiatorului - Gl. Lazăr Cârjan, inspector şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bihor şi colaboratorilor domniei sale - şi autorului lucrării sculptor Cornel Durgheu.

Mergând pe firul manifestărilor omagiale închinate eroului naţional - Avram Iancu - aflăm dint-un studiu semnat de Stelian Boţoghină că imaginea eroului a fost folosită de către regele Ferdinand I pentru a-şi construi sieşi rolul de salvator şi de unic întregitor al tuturor românilor. Mitul şi legenda istorică se transformă şi se deformează prin astfel de manevre într-un mit politic[12]. La Oradea onorurile s-au dat şi se dau, în exclusivitate, celui care le merită: Avram Iancu.

Merită amintit, fie şi în treacăt, că eroul nostru naţional este foarte îndrăgit, fapt ce l-a determinat pe P.S.S. Vasile Coman să-i comande lui Laurenţiu Profeta, prin '74, să-i zugrăvească chipul pe o imensă frescă care sintetizează istoria neamului românesc. Tot acolo îl regăsim şi pe predecesorul său - Horea - un alt chip de erou legendar care, de altfel, se păstrează şi în Biserica Catedrală cu Lună[13] din Oradea. Demn de reţinut, ca un caz singular, în pictura bisericească românească, la cheia de boltă a arcadei de deasupra iconostasului, care separă altarul de naos, într-un medalion, cu ancadrament din lauri aurii se află chipul lui Horea - capul răscoalei de la 1784 - an care corespunde cu acela al punerii pietrei de fundaţie a catedralei. Acest simbol echivalează cu o manifestare populară faţă de acest erou şi faţă de ecourile răscoalei ajunse pe plaiuri bihorene. O urmă pozitivă a răscoalei conduse de Horea este însăşi „Catedrala cu Lună" care a fost construită ca urmare a drepturilor şi libertăţilor obţinute de români după răscoală. Şi în fine galeria acestor eroi naţionali se încheie, în fresca păstrată la Episcopia din Oradea, cu intrarea triumfală a generalului Traian Moşoiu, din 20 aprilie 1919, şi primirea acestuia de episcopul locului Roman R. Ciorogariu.

Concluzia că Biserica a păstrat chipurile eroilor neamului ca pe propriile odoare, că tradiţia populară a fost conservată în opere literare şi de artă care, la un loc, elogiază şi preamăresc simboluri asumate, de întreaga românitate, ca valori naţionale perene, nu mai trebuie demonstrată. Într-un astfel de context se înscriu manifestările organizate la Oradea pe 20 iunie a.c., prilej de apariţie a nr. 2 al revistei „Identitate naţională", publicaţie a Societăţii cultural patriotice „Avram Iancu"- Filiala Oradea.

------------------------------------------
[1] Satul Portiţa, situat la 15 km sud de Carei, pe şoseaua Carei - Andrid, este una dintre cele mai vechi aşezări de pe valea Eriului. Biserica este situată în mijlocul satului, vis a vis de casa părintească a soţiei mele (Nr.32), pe vatra unde odinioară fusese o biserică de bârne. Actuala construcţie, renovată în mai multe rânduri din 1864, de când a fost zidită din cărămidă, cu dimensiuni de 22,7 x 8 m. şi un turn de 18 m. în care sunt dispuse 3 clopote, este pictată în tempera. Astăzi parohia are mai puţin de 100 de familii. Preoţii care au slujit în această biserică s-au bucurat de ascultare din partea credincioşilor, mulţi dintre ei afirmându-se ca duhovnici ai norodului pe care l-au păstorit. Vezi şi istoricul Bisericii dres, la 15 septembrie 1978, de preot paroh Pădureanu I. Ioan, în Albumul oferit P.S.S Vasile Coman, păstrat în Muzeul Episcopiei Ortodoxe Oradea.
[2] Vasile Vanc (Vankai), o personalitate remarcabilă, şi-a început cariera preoţească în 1842 şi a slujit în Portiţa mai bine de 20 de ani. A elaborat mai multe cărţi, necesare tineretului din şcolile confesionale, între care Istoria patriei, Economia rurală sau Istoria naturală, alături de cărţile de rugăciuni Lumina credinţei şi Lauda S. Treime. Cea mai importantă lucrare, intrată în uzul şcolar popular cu aprobarea Consiliului locumtenenţial, a fost scrisă pe vremea când încă păstorea la biserica din Portiţa, în 1863, intitulată Agricultura, îndreptariu în economia practică.
[3] Apud Iudita Căluşer, Episcopia greco-catolică de Oradea, Editura Logos 94, p. 161
[4] Prof. dr. col. r. Vasile Tutula, Petiţia naţională a românilor adoptată la adunarea naţională de la Blaj, 3/15 mai 1848-actul de identitate naţională, în Identitatea naţională, anul II, nr. 2, iunie 2017, p.67-72
[5] Cristina Bursuc, Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi s-a păstrat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Exemplarul, care reprezintă chipul Crăişorului şi a căpitanilor săi, pare a fi un unicat, se păstrează în Muzeul Episcopiei Ortodoxe din Oradea.
[6] Din lucrarea Iuditei Căluşer, op. cit., p. 156-165, aflăm despre tipărirea unor lucrări necesare instrucţiei şcolare, articole de deşteptare a poporului şi cărţi cu conţinut religios, dintre care amintim pe cele semnate de Ioan Munteanu: Simţiri de bucurie, Serbare zeilor Lares, Biografiile celor mai vestiţi români, sau acelea ale lui Moise Noac – Istorinţia despre începutul românilor (lucrare în trei părţi cu texte preluate din limba latină), şi Românii Ungariei în 1814 şi acum. Faptul că din decembrie 1848 până în august 1849 Ioan Munteanu va fi înrolat preot militar în armata lui Bem umbreşte oarecum activitatea sa. Mai mult el a fost acuzat o vreme că ar fi devastat biblioteca lui Timotei Cipariu după cum circula şi versiunea că ar fi fost salvatorul acesteia. Ibidem, p. 158. Notabil este că Ioan Munteanu a lăsat prin testament 1282 de titluri de carte şi 24 de mape Bibliotecii Gimnaziului greco-catolic din Beiuş. După moartea sa George Bariţiu avea să lămurească zbuciumul unui român nevoit să slujească sub steagul lui Bem considerând că suferinţele din anii 1848/49 pot revărsa lumină clară asupra iubirii sale de naţiune deoarece acest bărbat a fost „o raritate în soliditatea şi constanţa sa de a apăra interesele naţionale româneşti cu orice preţ" Ibidem. George Bariţiu l-a cunoscut bine pe Ioan Munteanu, cel care împreună cu Moise Sora Noac se vor învrednicii a tipări Cronica lui Gheorghe Şincai.
[7] Ibidem, p.162. Preot , profesor şi publicist, născut în ziua de Crăciun 1836, în satul Irina (5 km Sud de Portiţa), v-a sluji ca preot în Vezendiu (lipit la Nord de Portiţa), v-a publica în 1871 Manualul de geografie pentru tinerimea română, şi O disertaţie asupra portului popular în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Un fapt remarcat de presa vremii, ca o ciudăţenie daco - romană deoarece părintele şi-a botezat copii cu nume care să nu poată fi maghiarizate: Marţian, Sever, Camil, Sepronia, Salustia, Romelia.
[8] Cristina Bursuc, Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi..., op. cit.
[9] Constantin Moşincat, Avram Iancu - tragedie istorică, în Munţii Apuseni III, Oradea 1996, p.60.
[10] Nicolae Brânda, Adio, la arhive!, interviu cu Ioan Popovici, în Crişana, 6 ianuarie 1998
[11] Marşul lui Iancu se aude zilnic, în Oradea, la ora exactă, dată de orologiul instalat în turnul primăriei.
[12] Stelian Boţoghină, 1924: Centenarul naşterii lui Avram Iancu. Mitul creator de imagine, în Cetatea Bihariei nr. 2, Oradea 2004, p.36-38 „Mitul politic înseamnă multă fabulaţie, este deformarea sau interpretarea ce recuză în mod obiectiv realul. Dar, deşi e o legendă, el exercită şi o funcţie explicativă, furnizând un anumit număr de chei pentru înţelegerea prezentului [...] Rolul explicativ este dublat de rolul mobilizator[...], Raoul, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European, Iaşi, 1977, p. 4
[13] Prin proporţiile ei - 38 m lungime, 19 m lăţime şi 55 m înălţimea turlei cu cruce aurită, cu un plan bizantin, pronaos, naos, cu apside laterale şi o armonie echilibrată a arcadelor, Catedrala cu Lună, cu hramul Adormirea Maicii Domnului este un sugestiv monument de arhitectură şi artă românească. Catedrala adăposteşte multe odoare bisericeşti, preţioase, de aur şi argint aurit care au fost primite în dar de la bisericile surori din Grecia.

footer