Revista Art-emis
Deportările românilor în Siberia, 1940-1941 şi 1944-1953 PDF Imprimare Email
Col. (r) Conf. univ. dr. ing. Anatol Munteanu, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 30 Iulie 2017 11:41

Basarabia deportăriFenomenul deportărilor românilor basarabeni în Siberia de către bolșevicii ruși (U.R.S.S.), este strict legat de procesul de abandonare a regelui Carol al II-lea și conducerii de stat, a populației și a provinciilor românești din Moldova de peste Prut, numită Basarabia.

Retragerea autorităților românești.

Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 a devenit un moment dramatic, un coșmar pentru populația Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, care în 48 de ore s-au refugiat peste Prut. Oamenii au lăsat rușilor casele, averile, terenurile agricole, vite, păsări, hambare cu pâine, unelte agricole, bunuri agonisite de zeci de ani și s-au refugiat cu câteva valize conţinând strictul necesar pentru supravieţuire. Neamuri și familii întregi au fost despărțite pentru totdeauna. Situații și mai dramatice s-au înregistrat cu românii care nu s-au evacuat, care au rămas la vetrele lor să-și păzească averea, casele și pământurile. Sovieticii le-au confiscat acestora tot, iar populația a fost transformată în sclavi, robi și deportată în Siberia, pentru a-și ispăși pedeapsa că sunt români.

Cedările teritoriale hotărâte de regele Carol al II-lea, de factorii politici și militari în ședințe la Consiliul de Coroană și-a dovedit lașitatea și incapacitatea de a gestiona situația anului 1940, în condițiile în care aveau la îndemână toate pârghiile puterii. Carol al II-lea putea și trebuia să ceară politicienilor și militarilor să acționeze pentru respingerea ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, trebuia să pună în aplicare planul de apărare al teatrului de operații de est, așa numitul „Planul Ștefan".

Finlanda și Polonia s-au opus sovieticilor,au avut lideri politici și militari, care au decis să-și apere țara, conștienți de riscul pe care și-l asumau. Sub conducerea liderilor politici și militari, armata poloneză și cea finlandeză, sprijinită de către populația celor două state, au luptat cu devotament și curaj. Gestul lor a fost apreciat de către analiștii vremii, rezistența polonezilor și finlandezilor fiind unanim apreciată ca exemplu de atitudine în momente de criză pentru un stat.

Armata română a vrut să lupte ca să apere Țara. La București, în schimb, au fost luate decizii care au lezat demnitatea Armatei, onoarea ofițerilor, subofițerilor și a trupei, care se pregătise, atât cât a fost posibil, în limita resurselor alocate și preocupărilor factorilor de decizie și execuție, să-și apere Țara. Nu au fost lăsați să o facă. În loc să fie puși să facă ceea ce știau mai bine, să apere direcțiile și fășiile încredințate, comandanții au primit ordin să execute ceea ce știau mai puțin : evacuarea teritoriilor cedate, acțiune pe care nici o armată nu o exersează în timp de pace. Militarii de carieră, istoricii și politologii consideră că luptând, Armata română ar fi opus o rezistență fermă între Prut și Nistru, pe o durată care ar fi generat o altă atitudine din partea Germaniei și Italiei. Cu siguranță ceva s-ar fi întâmplat pentru moment pentru țara noastră, poate mai bine ori poate mai rău. Am fi rămas însă în Istorie, alături de polonezi și finlandezi, am fi rămas țara și poporul care ne-am opus colosului de la răsărit, ne-am fi bucurat de stimă și prețuirea prietenilor și neprietenilor, am fi fost aliați doriți, nu numai prin prisma poziției geostrategice și a resurselor țării, ci și în privința atitudinii de răspuns prin forță la amenințarea privind integritatea teritorială și suveranitatea țării.

Ocupația sovietică. Deportările.

În prima ocupație sovietică de după Pactul Ribbentrop-Molotov, 1940-1941, majoritatea românilor supuși represiunilor au fost dislocați în ținuturile Altai și Krasnoiarsk, R.S.S. Kazahă, RASS Komi, regiunile Kirov, Novosibirsk, Omsk și Ircutsk. O parte din deportați a fost transferată ulterior în lagărele din Jakutia, în apropierea Cercului Polar. Rupți de baștină, condamnați la foamete și frig, în condiții insuportabile de trai și de muncă forțată, mulți dintre acești oameni s-au stins din viață departe de casă. În tabelul 1 sunt prezentate datele despre deportații din R.S.S.Moldovenească și alte regiuni de Vest ale U.R.S.S.(Odesa, Cernăuți, Hotin ș.a.), perioada 1940-1941.

Anatol Munteanu Tabel 1Memoriile oferă informații valoroase despre modul în care s-au desfășurat deportările, detalii uluitoare despre condițiile de muncă și de trai în locurile dislocării cu regim de reședință forțată, viața și comportamentul oamenilor în condiții extremale. Mărturii cutremurătoare despre calvarul primei ierni siberiene găsim în retrăirile lui Alexandru Pripa, originar din satul Pilinia, raionul Râșcani, care mărturisește că unde fusese deportat în 1941 împreună cu familia, și-au găsit moartea peste 80% dintre românii deportați, au murit aproape toți copiii și bătrânii: „Ne-au dus cu trenul două săptămâni până la Novosibirsk. Acolo am fost îmbarcați pe șlepuri și duși pe râul Obi, spre nord, încă două săptămâni în regiunea Narym, în raionul Pudino unde și-au găsit motmântul 80% din cei deportați. Aici am fost impuși la muncă fizică grea, fiind lipsiți de cele mai elementare condiții de viață".

Valoarea istorică a amintirilor despre gulag rezidă în calitatea tot mai evident în mărturii documentare despre soarta celor deportați și deținuți în lagărele sovietice. Apolinarie Vataman, originar din satul Ghica Vodă (azi satul Miciurin), raionul Droghia, deportat împreună cu părinții la 13 iunie 1941, își amintește despre două familii numeroase de români-moldoveni, care și-au găsit sfârșitul în Siberia: „Din satul Brătușeni, tot atunci, în 1941, a fost deportată familia Draganiuc, în care erau șapte copii. Capul familiei a fost scos din vagon, ca și ceilalți bărbați, în stație. Am aflat apoi, că a decedat într-un lagăr. Mama împreună cu copiii a fost deportată în satul Vdovino, raionul Pightovsk, regiunea Novosibirsk. În iarna anului 1942, copiii au început să moară unul după altul. Mama a fost nevoită să pună cadavrele copiilor într-un stog de fân unde au zăcut până în primăvară, când pământul s-a dezghețat puțin și a putut să-i îngroape. Din cei șapte copii a scăpat cu zile doar fiica Zinaida. După eliberare, în timpul « dezghețului » hrușciovist, neavând nici o posibilitate de a reveni la baștină, ea a rămas să locuiască cu maică-sa în regiunea Novosibirsk."

Emilia Vataman, originară din satul Cuconeștii Vechi, raionul Brătușeni, deportată împreună cu întreaga familie în regiunea Novosibirsk la vârsta de 14 ani, în 1941, își amintește: „Din cauza verii ploioase nu s-a făcut roada. Toată recolta a fost predată statului, oamenilor nu le-a rămas nimic. Cartofi putrezi - iată din ce făceau oamenii turte pentru mâncare. După o vară ploioasă, în timpul iernii, oamenii au început să moară de foame. În plus, iarna a fost aspră, a ajuns la -50 grade frig. O mulțime de moldoveni au murit atunci.... Au fost multe cazuri când rudele, istovite, nu puteau îngropa cadavrele, pământul era înghețat bocnă și trupurile neînsuflețite erau îngrămădite în tindă, unul peste altul, și așa au stat până primăvara. Doar atunci au fost îngropați, nu în cimitir, care era prea departe în mlaștină și unde nu mai aveau puteri să ajungă, ci care și unde, în gropile de silozuri, pe unii acoperindu-I numai cu puțin pământ. Mai târziu, peste trei-patru ani, când oamenii au mai prins puteri, au început să caute osemintele rudelor și au fost înmormântați toți în gropi comune. Acolo odihnesc moldoveni, ruși și alții, toți cei care au murit în timpul foametei în localitatea Vdovino". Din satul Volintiri, Ștefan Vodă au fost ridicați noaptea 16 familii cu copii și bătrâni, transportați ca animalele, în Siberia-Krasnoiarsk: familia Boldișor - 8 persoane, familia Bogdan - 5 persoane, familia Bragarencu - 6 persoane, familia Cerneavschi - 8 persoane, familia Andoni - 6 persoane, familia Oltean (Oteanu) - 5 persoane, ș.a., majoritatea nu s-au mai întors acasă.

În vara anului 1949, organelle de partid sovietice împreună cu forțele N.K.V.D. au desfășurat operațiunea „Sud", în urma căreia au fost deportate 35796 persoane, dintre care 9864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. Într-o singură noapte, viața miilor de oameni nevinovați s-a transformat în coșmar. Mulți basarabeni, ale căror familii urmau a fi deportate, au reușit să se ascundă până la momentul arestării în speranța că, în lipsa capului familiei, soțiile și copiii vor fi lăsați liberi. Autoritățile sovietice, însă, s-au condus strict după instrucțiuni, instinctul asiatic de a reprima populația băștinașă și al regimului totalitar: din moment ce figurau în liste, familiile basarabenilor erau alungate din case și îmbarcate în camioane, indiferent de lipsa vreunui membru. „Fugarilor" nu le rămânea altceva decât să se prezinte în fața autorităților locale, cerând învoirea să-și urmeze familiile la locul deportării forțate. Unul dintre supraviețuitorii acelei nopți de groază, Simion Buiuc, își amintea mai târziu: „Până la 6 iulie 1949 am locuit în satul Chiperceni, raionul Orhei și lucram în colhozul din localitate. În noaptea de 6 iulie 1949, în timp ce mă aflam la Chișinău, soția a fost deportată în ținutul Altai, iar averea a fost confiscată.Aflând despre toate acestea, am revenit la Chiperceni și, deoarece nu figuram în listele chiaburilor, m-am dus la Președintele executivului rational și l-am întrebat:
- Cum de s-a întâmplat, că mi-ați deportat soția în timp ce eu nu sunt kulak și cum poate fi îndreptată greșeala?
Președintele mi-a răspuns:
- Chiar dacă până acum nu ai fost, de azi înainte vei fi kulak!".
În categoria „chiaburi" au fost incluși mii de țărani mijlocași și chiar personae la limita sărăciei. În lista celor condamnați deportărilor găsim femei gravide, mame cu prunci în brațe, copii orfani, bătrâni.

Memoriile supraviețuitorilor indică cert controlul total asupra modului de viață al deportaților, strict reglementat de legile sovietice. Potrivit Hotărârii Sovietului Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. nr.35 din 8 ianuarie 1945, toți deportații erau obligați: să fie social utili, să comunice în termen de trei zile la comenduire despre toate schimbările intervenite în familie, nu aveau dreptul de a se deplasa fără acordul special al organelor comenduirii, erau obligați să respecte regimul stabilit și ordinea publică în caz contrar erau pedepsiți administrativ cu o amendă în sumă de 100 ruble sau cu reținerea forțată până la 5 zile. Așa prevedea litera „legii" sovietice. Nu mai puțin traumatizante au fost pedepsele neîndreptățite și batjocura nemiloasă la care erau supuși deportații basarabeni, mai ales în primii ani de exil. Memoriile lui Alexandru Pripa consemnează: „În vara anului 1944, în luna august, când mama nu mai putea merge, fiind hămesită de foame îndelungată, eu am fost trimis la treierat mazăre acolo pe loc, în colhozul « Iromov » din satul Iarovoi. La amiază am dat fuga acasă să o văd pe mama și să-I duc, pe ascuns, un buzunar de mazăre. La poartă am fost oprit de comandantul Norodnic din N.K.V.D., care m-a arestat, m-a dus la cârmuire, m-a pus și-am deșertat mazărea din buzunar, mi-au cântărit-o - 800 grame, m-au dus cu revolverul din urmă, desculț și-n zdrențe și m-au întemnițat în închisoarea din Pudino. Acolo mi-au făcut anchetele și mi-au dat doi ani de închisoare, conform articolului 52 punctul « g »: « Za hișcenie gosudarstvennogo imușcestva ». M-au dus apoi în orașul Tomsk, într-un lagăr de concentrare din localitatea Ceriomușca, unde am lucrat forțat la o uzină militară. Căram cu spatele material pentru obuze. Aici, în munca grea și foame, am ajuns în starea de a nu mai puteam merge, fiind complet sleit de puteri. Cântăream 46 kg, având statura de 180 cm. În așa stare, la 22 februarie 1945, nu am ieșit la lucru, am rămas în barak . După masă, au venit și m-au luat ca sabotajnik, m-au dus în carceră, unde m-au pus pe 12 ore în «sobacii iașcic». Aceasta nu este altceva decât o cușcă de lemn asemănătoare cu căsuța unui câine, unde pedepsitul stă închis în patru labe, cu capul afară.

Rudele noastre Iacob, Ana, Ilie, Maria, Petre, Valentina și Ion Boldișor, dar și alții, după revenirea din Gulagul-ul Siberian, povesteau situații dramatice ale deportărilor. Au fost ridicați noaptea de la casele lor de soldații înarmați ai autorităților sovietice, au fost duși la o gară, unde erau încărcați în vagoane de transportat vite. Am văzut cum unii bărbați erau zmulși din mulțime, separați de familii și urcați în alte trenuri, mamele erau despărțite de copii, soțiile de soți. Soldații strigau și amenințau cu armele... Tremuram de frică văzând aceste scene groaznice". Ei plângeau și povesteau: „Ne tupilam, ne adunam toți grămăjoară și parcă ne așteptam rândul morții. Ne-au numărat odată, ne-au numărat încă odată, ne-au dus în alte vagoane de marfă, peste tot se auzeu numai plânsete, bocete ca la o înmormântare. Nu era de mirare, lumea plângea, se tânguia pentru că își lua rămas bun de la pământul natal, de la Basarabia".

Oamenii erau zmulși din mediul în care au trăit, duși undeva departe, în ţinuturi străine, pierzând totul: casa, unelte, animale, hrana cea de toate zilele, pierzând totul ce adunase cu atâta greu ani și ani la rând... Din memoriile vărului meu Ion (Ivan) Boldișor: „Eram legați de localitate, de locul de muncă, de pădure. Nu aveam dreptul să mă angajez la fabrică, în organizații de stat. Noi eram deportați - robi, sclavi, nu aveam pașaport, aveam o hârtie în loc de pașaport, certificate « spravca », cu care trebuia să ne înregistrăm de două ori pe lună, pe 1 și 15. Era o umilință groaznică. Se întâmpla să întârzii cu înregistrarea și întotdeauna erai penalizat cu 50 ruble, ceea ce în acea vreme constituia o sumă mare. În 1956 am fost eliberați. Dar ne-au impus să semnăm că nu avem dreptul să locuim în acele locuri de unde ne-au deportat, adică în Basarabia, Cetatea Albă, Volintiri... Apartament nu ne-au dat, locuiam cu chirie. Mai apoi am aflat că avem totuși dreptul să locuim în orice colț, de unde am fost deportați. Atunci am hotărât să revenim la baștină, dar revenind în Moldova, timp de șase luni nu am putut obține viză de reședință."

În Republica Moldova (Basarabia) sunt cunoscute patru valuri de deportări, deși documentele de arhivă demonstrează, că familii întregi erau deportate în fiecare lună.
Primul val de deportări s-a efectuat în nopțile de 13-16 iunie 1941. Atunci au fost ridicate 20.000 de oameni și familiile acestora. Au fost deportați cei mai buni gospodari, în sate rămânând oamenii săraci, mai puțin harnici.
Al doilea val de deportări a avut loc imediat după război, în 1944, și au continuat și în 1945. Au fost arestate și deportate în Siberia, reprimate sau asasinate 20.000 de persoane, care au fost învinuite de colaborare antisovietică.
Al treilea val de deportări a avut loc în 1949, iar al patrulea val în 1951. În total, conform „Cărților memoriei" și altor documente realizate de cercetătorii istorici, autoritățile sovietice au reprimat, deportat și asasinat circa 100.000 persoane din localitățile Basarabiei.
Un alt eveniment tragic pentru Basarabia a fost foametea din 1946-1947. Acest fenomen produs de natură, în lipsa de apă și puține cereale, s-a amplificat atunci când autoritățile sovietice au expropriat, au rupt cu forța de la gura țăranului, hrana, ultimul bob de grâu și de porumb. Puterea sovietică nu i-a ajutat pe oameni, i-a lăsat să moară; la fiecare 24 de ore decedau câte 5-6 mii de oameni. Din datele de arhivă ale statului, s-a constatat că în perioada decembrie 1946 - august 1947, în Moldova au decedat 115.000 de persoane. În multe localități ale Basarabiei fenomenul foametei nu a fost înregistrat, iar organele sovietice au ținut sub tăcere acest eveniment tragic. Nici un conducător sovietic de Guvern, sau de la partidul comunist din Chișinău nu a răspuns în fața legii pentru ordinele date de distrugere a populației băștinașe prin foamete, pentru că sistemul totalitar de conducere venea de la Moscova.

Cifra exactă a persoanelor supuse deportărilor și foametei în perioada sovietică nu este cunoscută până în prezent; la fel nu este cunoscut numărul familiilor care s-au întors la baștină și, probabil, nu vom putea cunoaște vreodată câți români-moldoveni s-au stins din viață în locurile deportării sau în drum spre locul detenției. Mai mult, după eliberare, numeroase familii au fost impuse să se așeze cu traiul în afara baştinei, acestea alegând să se stabilească cât mai aproape posibil – în satele din Ucraina, situate în imediata vecinătate a Moldovei. La fel, o bună parte dintre persoanele deportate a fost nevoită să rămână în continuare pe meleaguri străine.

În 1954 - 1.000 de familii (2.057 de persoane), în 1955- 1459 de familii (3.070 de personae), în 10 luni ale anului 1956 - 831 de familii (1.823 de personae) au fost eliberate. De asemenea au fost puse în libertate peste 2.000 de familii: ale participanților la Al Doilea Război Mondial, ale persoanelor distinse cu ordine și medalii ale U.R.S.S., membrii familiilor persoanelor căzute pe front, profesorii din instituțiile de învățământ, persoanele singure, invalizii și persoanele afectate de boli incurabile. În total în această perioadă din coloniile speciale s-au întors acasă peste 8.000 de familii, aproximativ 25.000 de persoane, din totalul de 100.000 ridicate și deportate (cifra exactă nu se cunoaște).

Bibliografie:
- Elena, Postică, Cartea memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului communist., Chișinău, Ed. Știința, vol.I-IV, 2005.
- Arhivele memoriei, vol.II, Chișinău, 2016
- Valeriu, Pasat, R.S.S. Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953), Chișinău, ECartier, 2011
- Anatol, Munteanu, Fântânile și izvoarele Moldovei de peste Prut, București, 2016
- Anatol, Munteanu, Interviu despre refugiații români din Basarabia și valurile de deportați în
Siberia. Revista Dacoromania , nr.81, Alba Iulia, 2016, Revista, ART-EMIS, 2016
- Patimile basarabenilor. Ziarul National, 07.04.2016, Bucuresti 2016
- Anatol , Munteanu, Scurtă istorie a comunei Volintiri, București, 2017.

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice „2016 - 100 de ani de la Războiul de Intregire, 75 de ani de la Războiul de Reîntregire Naţională" - Maia, 2016 organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 9-10 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

footer