Revista Art-emis
Centenarul Unităţii Naţionale (7) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 26 Iulie 2017 18:39

Nincs Kegyelem centenar 7„Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere!" - Supunerea la munca forţată

O altă cale utilizată de fasciştii unguri pentru depopularea părţii de nord a Transilvaniei de populaţia românească a fost trimiterea românilor la muncă în Germania, în speranţa - din nefericire confirmată - că mulţi dintre cei plecaţi nu se vor mai întoarce niciodată. În cei patru ani de ocupaţie au fost trimişi la muncă forţată în Germania hitleristă peste 30.000 de români. În acelaşi timp, s-au creat detaşamente de muncă forţată cu regim de exterminare şi pe teritoriul Ungariei. În anul 1943 la Budapesta, Miskolc şi în partea de nord a Transilvaniei (Ciocârlan - Satu Mare, Marghita - Bihor, Dej) funcţionau nu mai puţin de 74 de detaşamente de muncă forţată, în care lucrau aproximativ 15.000 de români.

Iată o mărturie a epocii: referindu-se la viaţa deţinuţilor din detaşamentele de muncă forţată, postul de radio clandestin Kossuth arăta în emisiunea din 5 decembrie 1942: „Companiile de muncă constituie o ruşine. Oamenii sunt trataţi asemenea criminalilor de drept comun. În timpul lucrului sunt păziţi de gărzi înarmate. Sunt bătuţi pentru cea mai mică neglijenţă, sunt răstigniţi de mâini. Alimentaţia este atât de proastă, încât bolile şi foamea decimează. Dar ei, din principiu, nu sutn internaţi în spitale. Există un ordin pe armată care prevede că în companiile de muncă să se aplice tratamentul cel mai sever".

Deposedarea de proprietăţi şi lipsirea de locuri de muncă

Nu se poate spune că soarta românilor rămaşi nedeportaţi era mai bună. Au fost confiscate, prin sechestrări şi execuţii silite, micile întreprinderi, atelierele, magazinele, locuinţele. Celor mai mulţi dintre micii meseriaşi şi comercianţi români le-au fost retrase autorizaţiile de funcţionare. Muncitorii români au fost alungaţi de la locurile de muncă. La Atelierele feroviare Cluj, unde în august 1940 lucrau 1680 de muncitori români, mai erau, după un an, doar 100. la fel, în acelaşi interval, numărul muncitorilor români de la Manufactura de tutun - Cluj s-a redus de la 500 la 25; la uzinele „Dermata" - de la 700 la 72.

În agricultură, autorităţile horthyste au trecut la deposedarea românilor de pământurile primite prin reforma agrară din 1921. Între septembrie 1940 şi octombrie 1941 au for intentate 17.000 de procese împotriva ţăranilor români, în urma cărora aceştia au fost deposedaţi de 77.160 de iugăre cadastrale. Prefectul judeţeului Sălaj, baronul Jósika Miklós, a intentat el singur procese pentru ocuparea pământului a peste 400 de ţărani români. Dar în multe cazuri moşierii maghiari, fără a mai apela la justiţie, au trecut cu de la sine putere la alungarea în masă a ţăranilor români de pe pământuri, acţine încurajată de însuşi ministrul agriculturii, baronul Bánffy Dániel. Prin măsuri asemănătoare au fost oferite aristocraţiei maghiare zeci de mii de iugăre de teren forestier.

Conform unor calcule statistice, în cei patru ani de ocupaţie horthystă, prin exploatarea resurselor şi jefuirea sistematică a celorlalte bunuri din teritoriul nord-estic al Transilvaniei, s-au produs pagube evaluate la suma de 88 milioane lei – la nivelul anului 1938 (circa 613.000.000 dolari la cursul aceluiaşi an). Practic, populaţia românească a fost exclusă de la viaţa politică şi administrativă. La un milion de români, horthyştii au „acceptat" o „cotă" de 12 deputaţi - din care la şedinţele parlamentului s-a permis participarea ... unuia singur. Acelaşi simulacru a fost aplicat şi în ce priveşte reprezentarea în organele administrative locale, la care românilor le era drastic îngrădit dreptul de participare, membrii consiliilor judeţene, municipale şi comunale fiind în totalitatea lor nu aleşi, ci numiţi de ministrul de interne horthyst.

Deznaţionalizarea

Cu o deosebită cruzime şi tenacitate au urmărit horthyştii deznaţionalizarea populaţiei române. În primul rînd, pentru „decapitarea culturală" a fost lovită în modul ei cel mai brutal intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestaţi aproape toţi intelectualii români din Oradea; au fost bătuţi, schingiuiţi, insultaţi şi apoi... urcaţi în vagoane de vite, care au fost plumbuite şi expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au sosit la punctul de frontieră Curtici, grănicerii şi vameşii români s-au cutremurat în faţa imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete, la sosirea unui nou tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliţi 467 de intelectuali din judeţele Sălaj, Someş şi oraşul Cluj. Pentru şcoli, cuvântul de ordine a fost: „Să nu se mai audă vorbindu-se româneşte!" Politica de maghiarizare forţată şi-a găsit o elocventă expresie în Ordonanţa din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor şi Instrucţiunii Publice care stabilea ca şcolile cu secţii de predare mixte, în limbile română şi maghieră, să treacă până la 1 martie 1942 la învăţământul exclusiv în limba maghiară. În acelaşi timp, s-a luată măsura ca la înscrierea în şcoli numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate şi scrise după ortografia ungurească.

Şi mai gravă era situaţia din învăţământul liceal; oraşe întregi, cu numeroasă populaţie româneacă în împrejurimi (ca Dej, Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Zalău, Satu Mare, Tg. Mureş) au rămas de la început fără şcoli liceale cu limba de predare română, acestora adăugându-li-se, începând cu anul şcolar 1941/1942 şi oraşele Bistriţa şi Oradea. În ce priveşte învăţământul superior în limba română, acesta a fost redus, doar la două academii teologice pe lângă episcopiile din Cluj. Întregul învăţământ la Universitatea din Cluj se preda în limba maghiară.

Prigoana antisemită

Prigoana antisemită, specifică hitlerismului, a luat sub dominaţia horthystă în Transilvania forme din cele mai sălbatice. Pe plan economic, Decretul horthyst nr. 5777 M.E. din 1941 a hotărât confiscarea localurilor comercianţilro evrei, aşa-numita „Asociaţie Baross" a comercianţilor horthyşti „specializându-se în această direcţie. În anii ce au urmat, populaţia evreiască a fost obligată să poarte ca semn distinctiv o strea galbenă în şase colţuri; s-a trecut la concedierea obligatorie a tuturor angajaţilor intelectuali evrei, la micşorarea raţiilor de alimente şi instituirea domiciliului forţat. În aprilie 1944, în toate oraşele mai mari a început închiderea evreilor în ghetto-uri. La Cluj a fost amenajat un ghetou în incinta Fabricii de cărămidă, în care au fost aduşi şi înghesuiţi în condiţii înspăimântătăare 17.000 de locuitori evrei; la Oradea, pe un teren din împrejurimile sinagogii de rit ortodox s-a creat un ghetou cu 30.000 de internaţi.

În timp ce România a fost una din extrem de puţinele ţări unde hitleriştii n-au reuşit să impună trimiterea populaţiei evreieşti spre lagărele-crematoriu din Transilvania dominată de horthyşti au fost trimişi, în coloane de câte 10.000 de oameni, peste 40.000 de evrei în lagărele de exterminare naziste. Când armata română a început ofensiva de eliberare a teritoriului naţional, furia şi ura horthyştilor, care vedeau apropierea sfârşitului, au atins grade paroxistice. Au început masacre în masă împotirva românilor şi a ceea ce mai rămăsese din populaţia evreiască, a prizonierilor de război. Au fost executaţi românii din localităţile Pesac, Periam, Biled, Jimbolia. În noaptea de 15/16 septembrie 1944 fasciştii hitlerişti şi horthyştii au ucis la Sărmaş 126 de bărbaţi, femei şi copii evrei. În comuna Alioş, horthyştii au executat pe toţi bărbaţii pe care i-au putut captura şi au incendiat zeci de gospodării. La Giroc, 13 ostaşi români, căzuţi prizonieri, au fost puşi la zid şi executaţi prin împuşcare în ceafă. Un monument ridicat de sculptorul Vida Géza, în comuna Moisei din Maramureş aminteşte drama locuitorilor comunei - trupele hitleriste şi horthyste au îngrămădit în două case 31 de ţărani români, i-au împuşcat prin ferestre şi au incendiat întregul sat. Flăcări şi sânge, scrum şi lacrimi, moarte şi distrugere - acesta a fost drumul pe care au plecat extremiştii unguri din Transilvania.

footer