Revista Art-emis
Operaţii aeropurtate sovietice la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial (1) PDF Imprimare Email
Colonel dr. Mircea Tănase   
Miercuri, 19 Iulie 2017 19:35

Trupe aeropurtate sovieticeLa sfârşitul anilor '30 liderii militari sovietici erau conştienţi de pericolul care le ameninţa ţara, însă factorii politici refuzau să accepte această ameninţare. În această situaţie, militari au fost nevoiţi să ducă pe umeri povara unei armate insuficient dotate şi pregătite, decimată de efectele devastatoare ale epurărilor staliniste din deceniul abia încheiat şi de accederea în funcţii înalte a unor militari lipsiţi de experienţa necesară obţinerii performanţei în exercitarea actului de comandă. Acestor neajunsuri, care puteau îndrepta Armata Roşie spre o iminentă catastrofă, li se adăugau echipamentul învechit, ezitarea liderilor politici de a disloca la graniţele apusene ale teritoriilor recent ocupate (statele baltice, estul Poloniei, Basarabia) suficiente trupe din dorinţa de a nu irita nejustificat Germania nazistă, necesitatea de a schimba poziţiile fortificate cu cele încă nepregătite de la aceste noi graniţe.

Trupele aeropurtate erau de câţiva ani parte a structurii de forţe a armatei sovietice şi se confruntau cu aceleaşi probleme serioase. Lipsa de experienţă a unor comandanţi de rang înalt care nu se dovedeau deocamdată capabili să-şi integreze, la nivel strategic, unităţile în complexitatea câmpului de luptă, precum şi lipsa unei dotări corespunzătoare, deşi sovieticii sunt cei care au marcat începuturile acestor trupe, în deceniul anterior, au fost pe parcurs depăşite, datorită pregătirii deosebite a acestor forţe de elită, ai căror comandanţi se vor afirma în anii următori ai războiului.

Putem spune că sovieticii au fost pionieri în dezvoltarea trupelor aeropurtate în perioada interbelică. Cu toate că şi alte naţiuni au avut în vedere constituirea unor astfel de forţe, doar germanii s-au apropiat de realizările sovietice în domeniu. Italia efectuase primele experimente la sfârşitul primului deceniu interbelic şi , în 1928 a constituit o companie de paraşutişti, dar mai apoi interesul pentru aceste forţe a scăzut. Britanicii, deşi luaseră act de experienţele sovietice la manevrele acestora din 1933 şi 1936, au privit cu reticenţă dezvoltarea acestor forţe, mai ales că nu dispuneau de aeronavele care să le ridice în aer, dar şi pentru că nu vedeau rostul acestora într-un război care pentru ei ar fi fost, în principiu, defensiv. Francezii îşi creaseră, în 1938, două companii aeropurtate, dar şi această mică forţă a fost desfiinţată după începerea războiului. În mod similar, nici Statele Unite nu au acordat credit acestui gen de forţe. Numai după ce Germania utilizase forţa aeropurtată în Creta în mai 1941, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii şi-au creat primele unităţi de acest fel.

Germanii au fost în schimb mai preocupaţi de caracterul ofensiv al forţelor armate şi a apreciat potenţialul trupelor aeropurtate. În 1930 a început constituirea unor asemenea structuri care, în concepţia germană, oferea posibilităţi de atac prin surprindere şi de materializare a Blitzkrieg-ului. Constituirea unei forţe consistente a început în secret în 1938, când, sub comanda generalului-maior Kurt Student, a luat fiinţă Divizia 7 aeropurtată, formată din batalioane de paraşutişti şi de infanterie aeromobilă, alături de forţa de transport aerian. În 1940, la declanşarea războiului, Germania nu avea, totuşi, decât această divizie aeropurtată.

Cartierul general suprem sovietic, STAVKA, trasase, în linii mari, misiunile trupelor aeropurtate: cooperarea cu forţele terestre pentru încercuirea şi distrugerea marilor grupări de forţe inamice; dezorganizarea comenzii, controlului şi logisticii inamicului; ocuparea şi menţinerea unor raioane importante şi puncte obligate de trecere din dispozitivul inamicului; ocuparea şi distrugerea aerodromurilor inamice; ocuparea zonelor de debarcare a infanteriei marine şi a trecerilor peste râuri.

În 1939, trupele aeropurtate sovietice se compuneau din 6 brigăzi : Brigada 201 Aeropurtată, comandată de colonelul I.S. Bezugli dispusă în Districtul Militar Leningrad; Brigada 202 Aeropurtată, comandată de maiorul M.I. Denisenko, dispusă Extremul Orient; Brigada 204 Aeropurtată, comandată de maiorul I.I.Guradevici, dispusă în Districtul Militar Kiev; Brigada 211 Aeropurată, comandată de maiorul V.A. Glazunov, în Districtul Militar Kiev; Brigada 212 Aeropurtată, comandată de maiorul I.I.Zatevakin, dispusă iniţial în Extremul Orient, ulterior în Districtul Militar Odessa; Brigada 214 Aeropurtată, comandată de colonelul A.F. Levaşov, dispusă în Districtul Militar Belorusian[1].

Chiar dacă şi germanii şi sovieticii au apreciat potenţialul trupelor aeropurtate, aceştia din urmă le-au dat o amploare mai mare şi le-au întrebuinţat în rezolvarea conflictului ruso-japonez din iulie-august 1939. Sub comanda colonelului. I.I. Zatevakin, Brigada 212 Aeropurtată, ca parte a Grupului de armate comandate de G. K. Jucov, a acţionat terestru în estul Mongoliei, pe Muntele Fui, anihilând flancul drept al forţelor japoneze[2].

În timpul războiului sovieto-finlandez, în iarna lui 1939-1940, după mai multe eşecuri sovietice, forţele aeropurtate (Brigăzile 201 şi 204 Aeropurtate) au fost introduse în luptă ca trupe de infanterie şi cu misiuni de diversiune, în spatele "Liniei Mannerheim. Acţiunea lor a rămas fără rezultat.

Forţele aeropurtate sovietice au fost folosite pentru prima dată în propriul lor rol şi introduse în luptă pe calea aerului în Basarabia, în iunie 1940, în teritoriul anexat în mod ultimativ de la statul român, pentru a ocupa rapid poziţiile înaintate şi a deschide drumul unităţilor de tancuri şi cavalerie sovietice şi de a împiedica distrugerile pe care le-a fi putut produce trupele româneşti în retragere.

După declanşarea operaţiei terestre, la 20 iunie 1940, forţele aeropurtate (Brigăzile 201, 204 şi 2014), au fost transportate cu trenul la 350 kilometri de zonele de lansare planificare şi au fost îmbarcate în 170 de bombardiere TB-3 din patru regimente de aviaţie.

La 29 iunie, Brigada 204 Aeropurtată a fost lansată la 12 kilometri de Bolgrad, pe care l-a ocupat în seara aceleiaşi zile. În ziua următoare, Batalionul 1 din aceiaşi brigadă a ocupat oraşul Kahul şi gura de vărsare a Dunării. În aceiaşi zi, Brigada 201 Aeropurtată a primit ordin să aterizeze la Izmail şi să securizeze acest oraş şi căile de comunicaţie importante care treceau pe acolo, însă recunoaşterea aeriană a infirmat capacitatea aerodromurilor din zonă de a primi o asemenea forţă, s-a recurs la paraşutarea trupelor lângă oraş şi la ocuparea acestuia, în seara zilei de 30 iunie. Operaţia de ocupare a acestor oraşe s-a făcut fără opoziţie din partea forţelor româneşti şi specialiştii militari sovietici au considerat-o ca pe o repetiţie, mai realistă, a unor exerciţii aeropurtate anterioare.

În principiu, în 1941, după declanşarea Operaţiunii „Barbarossa", corpul aeropurtat sovietic se compunea din trei brigăzi aeropurtate, un regiment de artilerie cu trei baterii de mortiere şi tunuri antitanc, subunităţi de transmisiuni şi de transport şi, opţional, un batalion de tancuri (45 tancuri). Fiecare brigadă avea în compunere 4 batalioane de infanterie aeropurtată, un batalion de artilerie (tunuri de 76 mm), o companie de mitraliere (24 mitraliere uşoare), o companie cercetare (dotată cu biciclete şi arme automate), o companie transmisiuni (cu mijloace radio), o companie transport, o companie tunuri antiaeriene, o companie geniu. Fiecare batalion de paraşutişti avea câte trei companii paraşutişti, o companie mortiere, un pluton geniu-distrugeri, un pluton mitraliere, un pluton transmisiuni. Efectivele unei brigăzi erau de peste 3.000 oameni, astfel că la sfârşitul lui 1941, trupele aeropurtate sovietice numărau peste 200.000 oameni[3].

Declanşarea agresiunii naziste asupra U.R.S.S a găsit conducerea politico-militară a ţării în mare impas, fiind nevoită să angajeze imediat în luptă unităţile aeropurtate, însă doar ca unităţi de infanterie terestră. Parţial pregătite pentru o asemenea confruntare, insuficient dotate, obligate iniţial să se retragă în dezordine, trupele aeropurtate au fost capabile să-şi restabilească capacitatea de luptă şi, în scurt timp, să-şi dovedească pregătirea deosebită. După numai 6 luni de război, întrebuinţate în câteva misiuni specifice, au fost în măsură să determine liderii militari să-şi reorienteze opţiunile cu privire la întrebuinţarea lor în luptă, cu acestea însă nu au fost angajate în acţiuni de importanţă strategică.
- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice „2016 - 100 de ani de la Războiul de Intregire, 75 de ani de la Războiul de Reîntregire Naţională" - Maia, 2016 organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 9-10 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

----------------------------------------
[1] David M Glantz, The History of Soviet Airborne Forces, FRANK CASS c/o International Specialized Book Services, Inc., 5804 N.E. Hassalo Stret, Portland, Oregon, 1994, p.36.
[2] Ibidem. p.38.
[3] Ibidem, p. 62.

footer