Revista Art-emis
„Nu ne uitați!” PDF Imprimare Email
General Bg. (r) Prof. univ. dr. Stan Petrescu   
Miercuri, 07 Iunie 2017 18:30

General Bg. (r) Prof. univ. dr. Stan Petrescu„Fără vamă de suferințe, fără lacrimi din prinosul durerii, fără sânge din prinosul vieții - nu se mântuie din robie un neam". (Nicola. Iorga)

Neamul nostru românesc și-a dus existența sa milenară în felurite construcții statale, fiind urgisit să reziste sub multe stăpâniri. Ni s-au trasat frontiere arbitrare, unii, ducându-ne la Vest, alții, dorindu-ne la Est, noi, românii rămânând, aici, pavăză spre apărarea centrului Europei, punând piept sălbăticiei și urii a trei imperii. Conștiința de neam, de sânge, de datini și de credință nu a putut fi hotărnicită, pentru că întotdeauna am strâns Oastea cea Mare și am apărat cu bărăbăție, cu sânge și hotarele naționale și porțile răsăritene ale Europei. Țara este precum Bunul Dumnezeu, Cel care tace și are o infinită răbdare de a ne asculta pe noi toți, cei care o iubim cu adevărat. Părinții noștri rosteau de-atâtea ori, pe la sărbătorile creștine ale neamului, o rugăciune pentru țară și o încheiau ritualic, aproape, cu speranța că sosirea cât mai grabnică a americanilor în România ar elibera românii de comunism pentru totdeauna. Iată-i pe americani că au sosit și, la Ziua Națională, tinerii și frumoșii piloți români au despicat cerul patriei cu primele avioane F16.

De ziua țării, Armia Română, cea mai importantă instituție a statului, a defilat cu demnitate, fală și mândrie nemăsurate, căci are în spate o lungă istorie care-i conferă temei legal și moral să mărșăluiască cu drapelul de luptă fluturând pe sub Arcul de Triumf.
Armata română a fost cea dintâi prezentă la apărarea statalității neamului românesc ori de câte ori aceasta a fost pusă la grele încercări. O țară și un neam nu pot fi apărate fără o Armată puternică. Generalul de divizie Romulus Scărișoreanu, cel care a îndeplinit funcțiile de comandant al Regimentului 9 Călărași, comandant al Brigăzii 2 Călărași și al Brigăzii 5 Călărași, remarcându-se pe timpul acțiunilor militare din Dobrogea din campania anului 1916 și în Bătălia de la Oituz, cel care a comandat Divizia 1 Cavalerie, în fruntea căreia a participat la operațiile militare postbelice din Transilvania (1919-1920), reflecta cu preciziunea omului care avea pe umerii săi greutatea operațiunilor militare românești din Primul Război Mondial:

„Instituția de căpetenie în care trebuie să domine cea mai mare curățenie este Armata. Ea este produsul poporului, produs care stă la baza oricărei organizări de stat. Cu cât acest popor va fi crescut și educat, în sentimente de dragoste de țară, de spirit de sacrificiu, de cinste și de adevăr, cu cât însăși educatorii săi vor fi neîncetat exemple vii de aceste sentimente din care va rezulta binele general iar nu cel personal, cu atât mai mult când va fi nevoie, vom avea în fruntea ei elemente de conducere, care vor face dovezi contrarii celor atât de bine cunoscute în toată suflarea românească. Siguranța pe care trebuie să se sprijine o țară - armata - nu poate să fie o ficțiune, ci aceea ce în adevăr are de îndeplinit și de dovedit, atunci când este chemată de a o face, adică, puternică prin valoarea ei morală și materială. Numai prin puterea ei, națiunea se va putea dezvolta din interior, iar în afară își va impune respectul celorlalte popoare, ale căror năzuințe vor fi stăpânite.

Armată puternică, prin urmare, care să fie în stare în orice moment să apere teritoriul și demnitatea țării, este instrumentul de care avem foarte mare nevoie, iar pentru a obține o astfel de armată, va trebui ca spiritul de dreptate să fie punctul de onoare al oricărui comandant printr-o interpretare justă fără considerațiune de peroane și fără de resentimente, a legilor și regulamentelor, în fața cărora suntem toți deopotrivă, căci respectarea drepturilor legale, este însăși baza celei mai solide discipline, fără de care armata nu poate avea ființă"[1].

Marele geograf vrâncean, Simion Mehedinți, din aceeași generație cu generalul comandant citat, pus în uitare de liderii României sovietizate mai bine de o jumătate de veac, plesnea cu sete geopolitică obrazul marilor diriguitori ai vremii cu un avertisment, conținând un adevăr inexorabil, a cărui valabilitate, peste timp, rămâne neschimbată: „Lupta cu armele este judecata de apoi a țărilor. Atunci se vedea toată puterea sau toată slăbiciunea unui stat. Atunci este ziua de scrâșnire a dinților pentru toți cei care au avut datorii de împlinit și nu le-au îndeplinit cumsecade. Prin urmare, lozinca cea mai cuminte pentru un om de stat este aceasta: ...Căci dacă mâine sună alarma, iar oștirea nu va fi pregătită, zadarnic sunt toate. Degeaba am trăit și am suferit pe acest pământ...., dacă nu vom avea o armată la înălțimea dușmanilor ce ne urmăresc și a idealurilor pe care le urmărim".

Acest text ar trebui să fie înscris, ca un moto obligatoriu, în sufletul fiecărui român, dar mai cu seamă, să fie lipit pe fruntea fiecărui politician, fiecărui decident și să-l repete, continuu, de la deșteptare și până la stingere. Din tranșeele Primului Război Mondial un tânăr locotenent, contemporan al eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, a transmis în versuri o sfântă și dramatică rugăminte urmașilor, urmașilor lui, adică nouă, cei ce trăim și ne bucurăm de libertatea pentru care el și-a dăruit viața: aceia de a nu-i fi uitat. Locotenentul Paul Epuran, autorul acestor superbe versuri testament, datate august 1917, ne trimite, peste veac, rugămintea sa dramatică în numele tinerilor ofițeri ai generației sale aflați în anticamera morții înaintea marilor bătălii ale anului 1917, bătălii ce aveau să urmeze și să se încheie cu uriașa victorie de la Oituz, Mărăști și Mărășești. Cine să-i asculte astăzi?

„Nu ne uitați[2]

„Nu ne uitați în groapa noastră/ Țintiți de schije sau de plumbi,/ Căci noi vă dăm holdele toate/ Și lanurile de porumb.// În fiecare spic de grâne/ E osul nostru măcinat,/ În fiecare poamă dulce/ E sânge din noi picurat./ Iar pâinea ce o duci la gură/ E truda noastră la hotar,/ Căci fără firul vieții noastre/ Era cu gustul mai amar.// Și tihna ta de lângă vatră/ E-o mântuire de amvon/, Nu ne uitați că e făcută/ Din nopțile fără de somn.// N'e sufletul în orice floare/ Ce stă-n pământul românesc,/ De o privești adu-ți aminte/ Că ochii noștri te privesc.// Nu ne uitați în groapa noastră,/ Ci ne cinstiți în slove sfinte/, Căci limba dulce Românească/ Este făcută din morminte".

Păcat, că la o sută de ani de la începerea marelui război de eliberare a popoarelor, steagul roșu încă luminează deasupra României, ținând-o, în parte, dezunită și ruptă de istoria ei adevărată, „lipsindu-i o armată mare și de calitate superioară, la baza căreia să să domnească sentimente de patriotism, de conștiință în îndeplinirea datoriei, de obligația pe care o au toți cetățenii, deopotrivă, o au de a se sacrifica când nevoia o cere și, care obligație, să le asigure respectarea drepturilor câștigate, astfel cum impune spiritul democratic imprimat de vremurile în care trăim"[3].

Vinovații de drama prin care a trecut Armia Română, în ultima jumătate de veac al secolului trecut, sunt aceia dintre românii trădători, mulți dintre ei minoritari, lipsiți de sentimente bune și puțin dispuși să se sacrifice pentru țară, inși care la 23 August 1944 vor declanşa prima și cea mai mare epurare în armata română, executată la ordinul politic al ocupantulu sovietic. Acţiunea dictată de noul aliat al României se va încheia în 1964 cu distrugerea elitei militare româneşti.Transformarea armatei regale în armată populară era condiţionată de dispariţia bravilor generali, formaţi în cultul onoarei şi demnităţii, adevărți comandanți care au condus, cu pricepere şi curaj, trupele române pe câmpurile de luptă ale celor două războaie mondiale, Generalii care în perioada interbelică şi pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au îndeplinit funcţii de miniştri sau miniştri secretari de stat, generalii care s-au aflat în funcţii de conducere în Ministerul de Război, în Ministerul de Interne, în Jandarmerie, în Statul Major General sau la comanda Armatelor, Corpurilor de armată, Diviziilor şi Brigăzilor vor fi judecaţi şi condamnaţi în urma unor simulacre de procese. În această perioadă peste 161 de generali vor fi condamnaţi, 78 dintre ei murind în închisorile comuniste: 19 la Aiud, 17 la Sighet, 12 la la Jilava, 9 la Văcăreşti, 5 la Canal şi Făgăraş, 3 la Gherla, 2 la Râmnicul Sărat, câte unul la Botoşani, Dej, Galaţi, Ocnele Mari, Piteşti şi Târgul Ocna. Alţi doi generali au murit pe timpul anchetelor executate de către Securitate, un viceamiral a murit într-o închisoare care nu a putut fi identificată, iar generalul Gheorghe Avramescu a fost asasinat pe front de agenţi ai N.K.V.D.[4].

A urmat în decembrie 1989 o „revoluție" sângeroasă care a dat naștere unei democrații imperfecte, comunisto-capitaliste, șchioapă, chioară, surdă și strâmbă. Iar cea mai mare rușine adusă acestui neam cuminte este aceea că în Tribuna oficială a paradelor se va găsi permanent un invitat roșu, un ins pus sub acuzare „pentru crime împotriva umanității", un comunist sadea, așezat lângă eroii neamului. Sunt nedumerit și indignat că trebuie să privesc la un tablou de un paradox șocant: victimele stau alături de călău, acesta din urmă, gratulând, prin bătăi de palme otrăvite, defilarea Armiei Române la Ziua Națională.

Întrebarea legitimă este: cum putem să cinstim eroii noștri români în slove sfinte și să nu-i uităm, dacă lângă noi stau, sfidându-ne, cu râs cominternist, asasini și criminali care au sluțit nu numai țara, ci și sufletul acestui neam, iar discipolii lor penali, prin fraudă, rămân perpetuu la putere, pentru că românilor de azi, urmașii celor ce și-au lăsat oasele pe câmpul de bătaie de la Mărăști-Mărășești - Panciu și Oituz, le lipsește instinctul statal și dragostea de patrie? Poetul erou, tânărul locotenent Paul Epuran, ne avertiza încă de acum un secol, să nu-i uităm în groapa lor, țintiți de schije sau de plumbi. Iar noi, urmașii lui, ce facem? Exact pe dos. Preferăm să luăm calea bejaniei în lumea întreagă, țara nemaiavând nicio semnificație adâncă pentru ei, pentru că la frâiele puterii s-au instalat ticăloșii politici roșii ai neamului. Să sperăm, că va trezi, din somnul cel de moarte, pe încă „nedeșteptații români" lectura Înaltului Ordin de Zi Nr. 39, dat de M.S. Regele, în ziua de 20 August 1917, adică exact acum una sută de ani, ordin care cuprindea:

„Ostași de pe frontul Român!
Luptele crâncene ce s-au dat în timpul ultimelor săptămâni de către trupele Ruso-Române, puse sub comanda mea, au dat din nou la iveală, însușirile ostășești ale armatelor aliate pe frontul român.
După ce bravele mele regimente din Armata 2-a, cot la cot cu cu vitejii lor frați din Armata 4-a Rusă, au alungat pe vrăjmaș din pozițiile ținute atâta timp, Armata 1-a, împreună cu corpul 7 și 8 Ruse, au știut să ție în respect valurile inamice ce încercaseră a rupe frontul la Nord de Focșani.
Mărăști - Mărășești - Panciu și Oituz sunt niște denumiri cari constituie titluri de glorie, pentru trupele ce sau luptat și sângerat acolo.
Cu piepturile voastre, ați ridicat un zid mai tare decât granitul; voința voastră, vitejia Țărilor noastre aliate, au pus o stavilă potopului vrăjmășesc ce a vrut să se reverse asupra câmpiilor Moldovei, pentru a purta valurile sale și mai departe, până în sânul Rusiei.
Cu mândrie mă uit la voi și, vă aduc mulțumirile mele călduroase și recunoștința mea, ofițerilor și trupei, care v-ați purtat atât de bravi.
Onoare acelora cari și-au lăsat viața pentru apărarea Patriei lor.
Ne mai așteaptă noi lupte, nouă sforțări și nouă jertfe vi se impun, căci dușmanul tot își mai ține capul sus.
Nu uitați nicio clipă, că drumul spre biruință duce numai într-o singură direcție - înainte - numai învingând pe vrăjmaș , puteți realiza străduințele voastre.
Ați dovedit până acum că puterea voastră de rezistență este mai tare decât năvălirile vrăjmașului, iar vitejia voastră mai mare decât numărul lui.
Va veni momentul când voi veți fi năvălitori, când veți purta drapelele noastre înainte, pentru a alunga pe vrăjmașu de pe pământul care nu este al lui, căci cât timp mai are un picior pe pământul nostru, biruința nu este desăvârșită.
Vitejia ce ați arătat până aici, îmi dă dreptul să privesc cu încredere în viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre cele mai sfinte și, cauza noastră e justă, de aceea și biruința trebuie să fie a voastră.
Acest ordin trebuie citit la toate Companiile, Escadroanele și Bateriile.
Dat la Cartierul nostru General la 12-25 August 1917.
Ferdinand"

Evenimentele care au urmat au generat, în mod inevitabil, căderea „invincibilei" armate germane și a conglomeratului de nații Austro-Ungar. Ungaria șovină și bolnavă de ideile cominternist-extremiste, în zbaterile ultimelor sale convulsiuni muribunde, încearcă refacerea și menținerea teritoriilor furate, apelând la ajutorul bolșevicilor ruși și a Internaționalei a 3-a. Acțiunea hotărâtă a Armatei române, desfășurată printr-o contraofensivă devastatoare, a distrus până la pulverizare ultimile forțe ale lui Bela Kuhn, eliberând Ungaria de instaurarea dominației acelei Internaționale comuniste și dezrobind, pentru vecie, poporul român de tribalismul poporului hunic. De bună seamă, că la victoria Armatei române a contribuit și starea în care se afla România, stat învingător în război, cu o armată rodată în luptă și instruită de Franța prietenă, mama gintei latine europene.

Așadar, Armata română, după ce trece trece Tisa, ocupă Budapesta, regimul lui Bela Kun, fiind înlăturat definitiv. Pe 4 august 1919, când intră în capitala Ungariei generalul Mărdărescu alături de grosul armatei, avea loc o defilare pe bulevardul Andrassy cu trupe alcătuite dintr-un detaşament format din Regimentul 4 vânători, un escadron din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 roşiori. Pe Parlamentul de la Buda a fost coborât steagul roșu-alb-verde unguresc și s-a agățat deasupra lui opinca valahă, ridicându-se apoi steagul spre a fi văzut de către toți ungurii pacificatori. După acest ultim eveniment, Românii sfarmă jugul apăsător de secole al stăpânirilor străine, cu sacrificiul a sute de mii de ostași români, al căror sânge a curs de-a lungul tuturor frontierelor noastre naționale.

Aceste înălțătoare fapte de arme, dovedite de marii patrioți ai nației române, ca și imensele sacrificii ale poporului care a sprijinit eforturile de război ale armatei sale, să servească conducătorilor și generațiilor următoare, cărora le revine sfânta datorie de a apăra și păstra hotarele patriei străbune cu aceiași înțelepciune și aceași jertfă de la care, la rândul lor, sub greaua apăsare a blestemului acelora care și-au dat viața pentru Țară, nu le este îngăduit a se depărta[5].

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice „2016 - 100 de ani de la Războiul de Intregire, 75 de ani de la Războiul de Reîntregire Naţională" - Maia, 2016 organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 9-10 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

----------------------------------------------------
[1] General R. Scărișoreanu, Fragmente din Războiul 1916-1918. Istorisiri documentate, Ediția a 2-a,Tiparul Cavaleriei, 1934, p.6-7.
[2] Poezia a fost publicată de către maior C.M Sandovici în „Destăinuireile unei generații - monografie istorică a promoției de ofițeri din toate armele activi și de rezervă 1917". Editura Vremea, București, 1944, p.177.
[3] Ibidem, General R. Scărișoreanu, p.10
[4] Remus Macovei, Revista ART-EMIS din 10 ianuarie 2013. http://www.art-emis.ro/analize/1381-epurarile-politice-ale-generalilor-romani.html
[5] General R. Scărișoreanu p. 386.

footer