Revista Art-emis
Mişcarea legionară vs Antonescu - în unele lucrări ale istoricilor străini și români PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase   
Miercuri, 07 Iunie 2017 17:43

Miscarea Legionara vs. Ion Antonescu„Singura forţă politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii"[1].

Istoria raporturilor dintre și Mişcarea Legionară și mareșalul Ion Antonescu s-au aflat şi se află îndeaproape în atenţia istoricilor străini și români interesaţi de problematica fascismul internaţional ori de cel european. Dintre studiile privitoare la raportutrile dintre Ion Antonescu și Mişcarea Legionară sunt de menţionat în primul rând Eugen Weber, Nicolalas M. Nagy-Talavera, Ernst Nolte, Francisco Veiga şi Armin Heinen, Andreas Hillgruber şi Keith Hitchis. Astfel, Eugen Weber, în studiul „Dreapta românească”[2], încearcă o abordare ştiinţifică, obiectivă, autorul susține ca și alți istorici/specialiști ai ideii că în septembrie 1940, puterea politică a ajuns în mâinile generalului Ion Antonescu ce a instalat împreună cu leginarii un stat „naţional-legionar". Acest regim care a durat până la rebeliune s-a înscris într-o dreaptă, mai radicală decât cea caroliană. După rebeliune şi abrogarea „Statului naţional-legionar", generalul Antonescu a redus, aspectele radicale ale puterii conduse de el apropiindu-se de practici politice democratice sau făcând propuneri de alianţe şi conducere, ce ar fi putut aduce România pe un făgaş constituţional.

Andreas Hillgruber, prezintă în lucrarea „Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu”, relaţii germano-române (1938-1944)"[3],o lucrare dedicată relaţiilor germano-române de la începutul domniei regelui Carol al II-lea, în 1930, şi până la armistiţiul României din 1944, cu referire şi la raporturile dintre mareşalul Antonescu şi Mişcarea Legionară . Autorul susţine că profunda criză de stat ce a avut loc în România după Arbitrajul de la Viena a putut fi depăşită după ce regele Carol al II-lea i-a dat generalului Antonescu puteri depline şi a abdicat în favoarea fiului său Mihai. Începând din noiembrie 1940, raporturile dintre Conducătorul Statului şi Garda de Fier s-au înrăutăţit continuu, deoarece Garda se străduia să-şi consolideze şi să-şi lărgească poziţia în stat în toate domeniile[4]. După asasinatele de la Jilava din 26/27 noiembrie 1940, şi apoi asasinarea profesorului Nicolae Iorga (fost prim-ministru) şi a lui Virgil Madgearu (fost ministru al economiei) la 3 decembrie 1940, generalul Antonescu a făcut constatarea (penibilă în opinia autorului, dar adevărată- n.n.) că înarmarea acestei "mişcări ilegale a fost realizată de serviciile germane"[5].

După dezaprobarea publică a acţiunilor [teroriste] ale legionarilor s-a ajuns la o înţelegere, dar raporturile loiale de până atunci au fost zdruncinate. Urmarea a fost declanşarea rebeliunii legionare[6]. Legat de desfăşurarea aceasteia, autorul susţine că pentru conducerea supremă germană generalul Antonescu era garantul ordinei şi securităţii trupelor germane din România, astfel că legionarii nu puteau conta pe nici un fel de sprijin german.De asemenea, noul ministru german von Killinger sosit la Bucureşti la 24 ianuarie 1941, avea din partea lui Hitler indicaţia expresă "de a-l sprijini în orice condiţii pe generalul Antonescu". Pentru a-i salva pe cei din conducerea Legiunii, reprezentanţii serviciului secret german din România au hotărât, pe propria lor răspundere, să-i ducă în Germania pe Horia Sima şi pe alţi conducători ai Legiunii[7]. În concluzia acestui episod, autorul subliniază că Legiunea şi-a pierdut popularitatea iniţială, discreditându-se total îndeosebi din cauza greşitei politici de românizare.

Un alt istoric străin autor al unor sinteze din istoria României şi care face referiri importante la raporutrile de putere dintre generalul Antonescu și Mişcarea Legionară este şi Keith Hitchis, autor al volumului Rumania 1866-1947, (România 1866-1947)[8]. Hitchis, susţine faptul că Garda de Fier s-a bucurat de o renaştere după reconcilierea lui Carol al II-lea cu Garda din 18 aprilie 1940. Garda îşi va relua activitatea politică deplină, nestânjenită de autorităţi, dar nu mai era organizaţia de dinainte de 1938. Ca urmare a persecuţiilor lui Carol al II-lea, aceasta fusese redusă de la o mişcare de masă la o mişcare compusă din lideri şi birocraţi[9]. Referindu-se la guvernul instalat de Antonescu, autorul afirmă că acesta s-a decis pentru un guvern alcătuit din fruntaşi ai Gărzii la majoritatea ministerelor, din ofiţeri la Ministerul Apărării Naţionale şi din câţiva specialişti, fără apartenenţă la partid la ministerele economice. La prima întâlnire cu Horia Sima, după abdicarea lui Carol, Antonescu a promis că va colabora cu Garda, dar a declarat fără echivoc că va rezista oricărei tentative a lui Horia Sima de a-şi plasa partidul său deasupra guvernului, considerându-i pe gardişti incompetenţi. Garda de Fier a devenit forţa politică dominantă în noul guvern.

Anunţarea noului cabinet a fost însoţită de proclamarea României ca „stat naţional-legionar" în care se permitea funcţionarea unei singure mişcări politice-Garda de Fier (Mişcarea Legionară). Pentru Antonescu împărţirea puterii cu Garda de Fier a constituit un expedient inevitabil, dar strict temporar[10]. În ceea ce priveşte guvernarea legionară, autorul subliniază faptul că principala cauză a eşecului ei a fost imposibilitatea de a da viaţă propriilor promisiuni[11]. Garda a făcut mult caz de intenţiile sale de a stabili o nouă ordine socială în care burghezia ar fi eliminată şi exploatarea capitalistă ar dispărea. Dar în practică a căutat să-şi introducă pe legionari în rândurile burgheziei pentru a o remodela pe aceasta într-o clasă în întregime conştientă de datoriile sale în statul legionar[12]. Privitor la lupta pentru putere dintre Mişcarea Legionară (Gardă) şi Antonescu autorul susţine că Decretul din 14 septembrie 1940 stabilise în mod teoretic un parteneriat între aceştia deoarece desemnase pe Antonescu drept "conducător" al statului naţional-legionar, iar pe Sima drept comandant al Mişcării Legionare - plasându-i pe picior de egalitate - amândoi se angajaseră să colaboreze dar de fapt aceştia se angajaseră într-o acerbă luptă pentru putere[13].

Antonescu căuta să obţină pentru sine conducerea supremă a mişcării legionare şi subordonarea acesteia propriei sale viziuni despre o Românie a disciplinei şi ordinii. Relaţiile dintre Antonescu şi Gardă au ajuns la punctul critic după crimele comise de către echipele legionare ale morţii în noiembrie. In 27 noiembrie 1940, dar confictul a fost amânat deoarece Antonescu se hotărâse să aştepte până ce Garda se va fi discreditat complet în ochii opiniei publice iar Sima realiza că totuşi Garda era prost pregătită pentru o confruntare decisivă cu armata[14]. Ambele tabere priveau aranjamentul din 27 noiembrie 1940 doar ca pe un simplu armistiţiu. Poziţia lui Antonescu se bucura de un sprijin deosebit intern. Armata îl susţinea cu putere şi chiar liderii P.N.L. şi P.N.Ț.-ului deşi se opuneau dictaturii sub orice formă, s-au aflat de partea lui Antonescu.

In ceea ce priveşte poziţia Germaniei autorul susţine că conducătorii aparatului Partidului Nazist şi în mod special SS-ul sprijineau Garda ca organizaţia cea mai calificată să pună în aplicare planurile lui Hitler pentru România. In acelaţi timp Ministerul de Externe şi reprezentantul acestuia la Bucureşti, Fabricius, precum şi înaltul Comandant al Armatei Germane, considerau Garda incapabilă prin ea însăşi de conducerea guvernului şi economiei româneşti[15]. În acest sens, Legaţia Germană l-a asigurat că armata germană se afla în întregime de partea lui şi i-a respins pe Sima şi pe legionari socotindu-i totalmente incapabili să guverneze. De remarcat că la 21 ianuarie Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din România dăduse o directivă de sprijin pentru Antonescu. După înăbuşirea rebeliunii, toate acţiunile lui Antonescu de au demonstrat în mod clar că Antonescu nu avea nici un fel de intenţie de a repune Garda într-o poziţie de autoritate, întrucât i-a exclus pe membrii acesteia din guvern. Dar, pe de altă parte, germanii considerau că este necesar să păstreze Garda într-o formă sau alta, ca pe un mijloc de presiune asupra lui Antonescu, în cazul în care acesta s-ar fi hotărât în viitor să acţioneze împotriva intereselor germane[16].

Mulţi istorici români au abordat direct sau tangenţial problematica "Mişcării Legionare". Există studii ce rămân fundamentale, dar şi altele care păcătuiesc prin lipsă de documentare, superficialitate sau chiar falsitate. Dintre toate am reţinut numai titlurile care pot fi utilizate cu profit pentru înţelegerea istoriei "Mişcării Legionare" şi a fenomenului legionar. Dintre lucrările de sinteză, având un caracter de referinţă, fără de care nu s-ar fi putut contura cadrul general al vieţii social-economice şi politice în care a apărut şi au evoluat raporturile Regimului Antonescu cu Mişcarea Legionară , menţionă cu prioritate Volumul IX din sinteza" Istoria Românilor" apărut sub egida Academiei Române, sub coordonarea academicianului Dinu C. Giurescu[17]. Un sprijin deosebit în elaborarea unor aspecte privind raporutirle generalului Antonescu cu Mişcarea Legionară sunt cele din excelenta sinteză -" Istoria Românilor, în principal capitolul al II-lea, Regimul Antonescu (6 septembrie 1940- 23 august 1944) şi al III-lea, România şi Marile Puteri (1940- 1944).

În subcapitolul referitor la statul naţional legionar se menţionează că înfrângerea Rebeliunii din ianuarie 1941 va marca ieşirea definitivă a Mişcării Legionare din prim planul politic .şi faptul că un grup de lideri legionari în frunte cu Horia Sima s-a refugiat în Germania, unde au căutat să se constituie într-o grupare suficient de credibilă pentru a servi ca rezervă în cazul unei defecţiuni a generalului Antonescu. nu au existat decât vagi momente de nesiguranţă, alimentate mai mult de serviciile speciale al N.S.D.A.P. şi de mişcările politice lipsite de inteligenţă ale lui Horia Sima. Atât în Germania, cât şi în ţară, s-a adâncit prăpastia între simişti şi codrenişti. Unii legionari rămaşi liberi, după ianuarie 1941, vor intra, din toamna anului 1944, în Partidul Comunist, legalizat la 23 august 1944. Legionarii dădeau astfel consistenţă nu numai unui compromis de circumstanţă, dar şi unor structuri ideologice de adâncime ale Legiunii, care făceau posibilă o apropiere de mistica revoluţionară comunistă[18].

Alte referiri importante la evoluţia mişcării Legionare găsim şi în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român"[19], autor academician Florin Constantiniu, care referindu-se Mişcării Legionare precizează că:"Singura forţă politică importantă ce se oferea lui Antonescu erau legionarii[20]. Privitor la "rivalitatea dintre guvern şi Garda de Fier, Florin Constantiniu face referiri la schimbul de scrisori dintre cei doi protagonişti în timp ce Horia Sima avertiza că: "Un regim legionar nu poate să dăinuiască cu o structură economică liberală. Aici e dificulatatea: două concepţii: două lumi care se lovesc. Accentul trebuie să cadă pe elementul politic şi în economie aşa cum a fost şi în Italia şi Germania".

Antonescu reproşa în 16 octombrie dualitatea centrelor de putere şi dorea unitate sub coducerea sa susţinând că: „Dacă sunt două poliţii în stat; două justiţii, două concepţii şi două conduceri politice şi economice, dacă toţi se amestecă, dacă toţi ordonă şi toţi intervin - când vor şi cum vor - prăbuşirea, in circumstanţele interne şi externe în care se găseşte ţara, va veni vertiginos. Trebuie unitate în conducere. Nu se poate doi şefi de orchestră să conducă, în acelaşi timp, aceeaşi orchestră. In primul rând trebuie separată guvernarea de partid, de unde şi concluzia autorului autorul "Statul national-legionar intrase în criză[21]. Unele aspecte privind raporturile de putere dintre mareșalul/generalul Ion Antonescu și Mişcarea Legionară sunt prezentate şi de prof.univ.dr. Nicolae Ciachir în lucrarea "Marile puteri şi România (1856-1947) .

In această lucrare „Marile puteri şi România (1856-1947)[22] autorul face referiri la Mişcarea Legionară în capitolul al Vll-lea „România în vâltoarea celui de¬al doilea război mondial până la încheierea armistiţiului de la Moscova (1 septembrie 1939-12 septembrie 1944 .Autorul subliniază faptul că "partidele istorice nu doreau să se asocieze la un regim totalitar", în aceste condiţii Antonescu a fost nevoit să-şi completeze lista guvernamentală cu legionarii. Din păcate, legionarii doreau să conducă singuri. O altă lucrarea importantă a istoricului Cristian Troncotă este şi „Eugen Cristescu, Asul Serviciilor Secrete Româneşti, memorii, mărturii, documente (1916-1944)"[23], - o monografie cât mai complet, care să întregească imaginea de ansamblu a unor evenimente controversate din perioada 1940-1944, văzute în primul rănd prin prisma celui care a fost directorul general al Serviciului Special de Informaţii - Eugen Cristescu[24]. republicată în ediţia a II-a cu titlul Omul de taină al Mareşalului şi care prezintă deasemenea referiri importante la raporturile dintre generalul Antonescu și Mişcarea Legionară[25].

În capitolul "Un adversar consacrat al Mişcării Legionare" autorul argumentează de ce mareşalul Antonescu a ţinut să-l aducă pe Eugen Cristescu la conducerea S.S.I.-ului şi condiţiile puse de Cristescu, ştiută fiind adversitatea acestuia faţă de Horia Sima[26]. Unele documente atestă că după rebeliune, Eugen Cristescu şi agenţii săi din Grupa politică a secţiei a ll-a Contrainformaţii au reuşit să dejoace multe planuri puse la cale de legionari prin care se urmărea chiar asasinarea mareşalului Ion Antonescu şi a altor demnitari, precum şi o nouă încercare de lovitură de stat. Documentele de arhivă prezentate dau girul afirmaţiei că Eugen Cristescu a fost un consacrat adversar al Mişcării Legionare iar afirmaţiile memorialiştilor legionari, cum că toate ghinioanele şi nenorocirile care s-au abătut asupra Mişcării Legionare s-ar datora fostului şef al siguranţei şi al S.S.I.-ului nu sunt lipsite de substanţă. Singurul amestec al lui Eugen Cristescu în opinia autorului fiind că sub acoperirea statutului său de funcţionar public, el a ştiut când şi unde să intervină pentru ca gardiştii să nu-şi facă jocul. Motivele sunt mai multe, loialitatea faţă de mareşal, spiritul justiţiar, convingerile sale politice intime[27].

În lucrarea Mişcarea legionara după Corneliu Codreanu[28] se analizează evoluţia Mişcării legionare, după ruperea relaţiilor generalui cu legionarii şi până la actul de la 23 August 1944 când Ion Antonescu este îndepărtat de la conducerea statului[29]. În acest context autorul susţine că din analiza raporturilor dintre Mişcarea legionară şi Al Treilea Reich, prezentate în lucrare, se infirmă atributul de „slugi naziste" pe care comuniştii l-au aplicat adversarilor ideologicii după 23 august 1944 în timpul războiului din Est, atât în România, cât şi în Germania, Berlinul a avut o atitudine neutră faţă de legionari. Aceasta s-a datorat dorinţei Reich-ului de a nu se strica relaţiile cu Ion Antonescu. Nu înseamnă că legionarii nu erau partizani ai ideologiei de extremă dreapta, ei dorind cu orice preţ să fie băgaţi în seama de autorităţile de la Berlin. Autorul consideră că acest lucru s-ar fi întâmpalt după ce Horia Sima şi-a instalat la Viena un „cartier general", pentru a iniţia o mişcare internă antisovietică în România, şi din acel mo¬ment se poate vorbi despre o colaborare legionaro-nazistă[30].

Privitor la raporutrile dintre generalul /mareșalul Antonescu se impun cateva concluzii și anume acestea raporturi au fost determinate de situația creată de criza abdicării regelui Carol al II - lea situației în care Romania se gasea una foarte grea si periculoasă pe care mareșalul a încercat sa o redreseze și deci a cerut și a facut apel la partidele istorice pentru un guvern de uniune, dar la care au raspuns prezent doar legionarii prin ML . Ca atare a luat nastere un guvern de coabitare militari - legionari -, iar denumirea de moment de stat național-legionar era practic o forma fară fond - dovada fiind că dupa rebeline - și anularea denimiri de facto și de jure - guvernul instaurat nu mai avea nici urmă de legionari mai ales ca mișcarea fusese condamnată public si legionarii trimiși pe front sau la reeducare în inchisori ! Deci, asa cum afirma și istoricul Hitchis pentru Antonescu împărţirea puterii cu Garda de Fier a constituit un expedient inevitabil, dar strict temporar.

Legat de episodul rupturii oficiale Antonescu - Mișcarea Legionară - și anume Evenimentelor /Rebeliunii legionară 21-22 ianuarie 1941 ( rebelunii se pot contura puncte comune ale istoricii, pe care le consideram corecte și echiibrate cum sunt:
- Legionarii au iniţiat concepţia partidului-stat.
- Concepţia de repunere a ideologiei legionare în toate structurile vieţii sociale.a reprezentat o confruntare între două concepte de guvernare
- Antonescu a aşteptat momentul declanşării rebeliunii şi a înăbuşit-o.
- implicarea serviciilor germane, sovietice şi britanice în evenimete[31].( un pericol pentru statul român la Est şi la Vest îl reprezenta posibila reacţie armată maghiară şi sovietică).
- Antonescu - conducatorul statului și Horia Sima - conducatorul Mișcării Legionare se angajaseră să colaboreze dar de fapt aceştia se angajaseră într-o acerbă luptă pentru putere.Care a fost urmarea înlaturarii mișcarii și declanșate de autorității a eliminarii reprezentanților mișcari care nu reușiseră să fugă în Germania , ce a declanșat un val de ură din partea unor reprezentanții ai grupăriilor legionare, care s-au gandit chiar la eliminarea fizică a mareșalui Antonescu asa cum se arată și în documentele publicate și unele lucrări cum sunt Omul de taină al Mareşalului, Feţele Monedei . Mişcarea legionară între 1941 şi 1948[32], sau Atentat la Mareşal[33] și care prezintă deasemenea referiri importante la raporturile dintre Mişcarea Legionară. Și mareșalul/generalul Antonescu.

Bibliografie

- Florian Bichir, Atentat la Mareşal, Bucureşti, Editura RAO, 2015.
- Andreas Hillgruber, prezintă într-o lucrare Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, relaţii germano-române (1938-1944).
- Keith Hitchis, se intitulează Rumania 1866-1947, Oxford, 1994 a fost publicată în România la Editura Humanitas 1996 - volumului Rumania 1866-1947, (România 1866-1947).
- Istoria Românilor , vol IX, România în anii 1940- 1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Editura Encicloprdică, Bucureşti, 2008.
- Florin Muller , Statul Naţional Legionar, in Istoria Românilor , în vol IX, România în anii 1940- 1947, p. 93, de aceleşi autor vezi şi Metamorfoze ale politicului românesc (1938-1944) , Editura Universităţii Bcureşti, 2006.
- Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român a apărut în 1997, la Editura Univers Enciclopedic.
- Nicolae Ceachir, Marile puteri şi România, 1856-1947,Editura Albatros, în 1996.
Tăase Tiberiu Feţele Monedei . Mişcarea legionară între 1941 şi 1948 , Editura Tritonic, Bucureşti
- Cristian Troncotă Eugen, Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti, cu o prefaţă de dr. Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994 .
- Cristian Troncotă, Omul de taină al Mareşalului, ( Editura Elion , Bucureşti, 2005.
Ilarion Ţiu, Vol. II. Regimul Antonescu (ianuarie 1941 - august 1944), Bucuresti, Editura Vremea, 2007.
- Florian Bichir, Atentat la Mareşal, Bucureşti, Editura RAO, 2015.

Periodice
- Tiberiu Tănase, Serviciile secrete germane şi sovieticeşi rebeliunea legionară , p 4-7, Revista Istorie şi civlizaţie nr. 5/2010.
- Tiberiu Tănase, Rebeliunea Legionară din 21-23 ianuarie 1941 în documentele de arhivă http://www.art-emis.ro/istorie/3327-rebeliunea-legionara-din-21-23-ianuarie-1941-in-documentele-de
- Tiberiu Tănase, Tentative de atentate legionare dejucate de SSI -
http://www.art-emis.ro/istorie/3402-tentative-de-atentate-legionare- dejucate-de-ssi.html

-----------------------------------
[1] Florin Constantiniu. O istorie sinceră a poporului român a apărut în 1997, la Editura Univers Enciclopedic p.385.
[2] Achim Mihu, studiul introductiv Sociologia Mişcării Legionare, în EugenWeber,op.cit. p.5-37.Traducere, studiu introductiv şi note de Achim Mihu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, reeditat în 1999 la Editura Dacia Cluj – Napoca. Acest studiul, publicat şi în România reprezintă traducerea capitolului privind extrema dreaptă românească din volumul The European Right. A Historical Prophile, coordonat de Hans Rogger şi Eugen Weber şi publicat în 1966 în SUA..
[3] Keith Hitchis, autor al volumului Rumania 1866 – 1947, (România 1866-1947. Lucrarea a fost publicată în 1952, Ediţia a II-a în 1966, iar în România editura Humanitas a publicatt ediţia a II-a în 1994.
[4] Ibidem, p.153.
[5] Ibidem, p.154.
[6]Ibidem p 156
[7]Ibidem, p.158.
[8] Lucrarea originală a istoricului Keith Hitchis, se intitulează Rumania 1866 – 1947, Oxford, 1994 a fost publicată în România la Editura Humanitas 1996 - volumului Rumania 1866 – 1947, (România 1866-1947).
[9] Ibidem, p.453.
[10]Ibidem 486
[11]Ibidem, p.491
[12]Ibidem, p.487.
[13] Ibidem, p.494.
[14]Ibidem, p.495.
[15] Ibidem, p.496.
[16] Ibidem, p.499
[17] Istoria Românilor , vol IX, România în anii 1940- 1947, coordonator Dinu C. Giurescu, Editura Encicloprdică, Bucureşti, 2008.
[18] Florin Muller, Statul Naţional Legionar, in Istoria Românilor , în vol IX, România în anii 1940- 1947, p. 93, de aceleşi autor vezi şi Metamorfoze ale politicului românesc ( 1938- 1944) , Editura Universităţii Bcureşti, 2006. p. 307.
[19]Lucrarea O istorie sinceră a poporului român a apărut în 1997, la Editura Univers Enciclopedic.
[20] Op.cit. p.385
[21] Ibidem, p.387.
[22] Lucrarea lui Nicolae Ceachir, Marile puteri şi România, 1856-1947 a fost publicată la Editura Albatros, în 1996.
[23] Volumul Eugen, Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti, cu o prefaţă de dr. Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994 .
[24] Vezi, c p. 7.
[25] Cartea a fost publicat la Editura Elion, Bucureşti, 2005.
[26] Ibidem, p.58
[27] Cristian Troncotă, op.cit, p79.
[28] Ilarion Ţiu, Vol. II. Regimul Antonescu (ianuarie 1941 - august 1944), Bucuresti, Editura Vremea, 2007.
[29] Ilarion Ţiu, op. cit. p. 5.
[30] Ilarion Ţiu, op. cit. p 141.
[31] vezi Tiberiu Tănase , Serviciile secrete germane şi sovieticeşi rebeliunea legionară , p 4-7, Revista Istorie şi civlizaţie nr. 5/2010).
[32]Feţele Monedei . Mişcarea legionară între 1941 şi 1948 , Editura Tritonic, Bucureşti, Tiberiu Tănase, pp 99-129 . (n.n.).
[33] Florian Bichir, Atentat la Mareşal, Bucureşti, Editura RAO, 2015.

footer