Revista Art-emis
Masacrul de la Viniţa PDF Imprimare Email
Adrian Nicolae Petcu   
Miercuri, 26 Aprilie 2017 18:50

Teodor-M-Popescu-MilitarTeodor M. Popescu a documentat Masacrul de la Viniţa împreună cu Visarion Puiu, Nichifor Crainic şi medicul Alexandru Birkle. Trimis de Ion Antonescu şi la Katyn şi Tatarca

În dosarul penal al profesorului Teodor M. Popescu există un manuscris[1], cu un exemplar dactilografiat[2] despre un caz aproape necunoscut, am putea spune, şi anume masacrul de la Viniţa (vestul Ucrainei), săvârşit de poliţia politică sovietică. Prezenţa acestor documente se explică prin faptul că au fost ridicate la percheziţia făcută la Securitate, imediat după arestarea profesorului[3] şi mai târziu aveau să constituie parte la materialul probatoriu înaintat la procesul care i s-a intentat[4]. La prima vedere documentul nu ni s-a părut atât de valoros din punct de vedere istoric, ci mai degrabă literar. Însă făcând câteva cercetări în presa românească, contemporană descoperirilor acestui masacru de către germani (mai-iulie 1943), am putut constata importanţa acestui caz, nevalorificat astăzi, când se caută trecutul U.R.S.S. Astfel, după săpăturile din pădurea de la Katyn, administraţia germană a Ucrainei a descoperit alte gropi comune, însă de data aceasta în oraşul Viniţa, localitate cu 92.900 de locuitori, înainte de Al Doilea Război Mondial, reşedinţă a regiunii cu acelaşi nume. Această localitate este la aproximativ 250 km distanţă de Kiev şi 200 km de râul Nistru, la punctul Moghilev. Regiunea Viniţa se învecinează la sud cu Basarabia (R.S.S. Moldovenească în timpul regimului sovietic), la sud-est cu regiunea Odesa, la nord-est cu regiunea Kiev, la nord cu regiunea Jitomir, iar la vest cu regiunea Cameniţa-Podolia[5].

Imediat după cucerirea zonei de către trupele germane, au fost semnalate posibilele locuri ale gropilor comune, însă abia la 24 mai 1943 au început cercetările. Încă de la început, germanii au chemat martori din mai multe state satelite Germaniei[6], cu această ocazie instituindu-se o comisie internaţională spre a cerceta cazul[7], ca şi în cazul Katyn -ului[8]. Astfel ajungem la legătura profesorului T. M. Popescu cu acest caz. Din partea României, pe lângă Dr. Alexandru Birkel[9] care participa în cadrul comisiei la cercetări, în zilele de 16-17 iulie 1943 la Viniţa, prin Berlin, a fost prezentă şi o delegaţie formată din I.P.S. Visarion Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria), Nichifor Crainic (ministru însărcinat cu Propaganda Naţională), Teodor M. Popescu (decan) şi Iacob Lazăr (profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti)[10], alături de alte delegaţii bisericeşti (bulgară, suedeză, finlandeză, greacă)[11]. De altfel, delegaţia română fusese solicitată de Legaţia germană din Bucureşti şi trimisă de Patriarhia Română cu autorizaţia mareşalului Ion Antonescu[12].

S-au descoperit trei puncte principale cu gropi comune:
1. „Livada" sau grădina cu pomi din cartierul Dolinki, la 1,2 km spre apus de centrul oraşului;
2. Parcul popular zis şi „Cultural";
3. Cimitirul ortodox - toate trei în lungul aceleiaşi străzi (Pidlissny), pe şoseaua care duce de la Viniţa la Litin[13].

Punctul cel mai important - grădina cu pomi - avea gropi pe o suprafaţă de un hectar, puţin retrasă de la şosea şi nu avea locuinţe în imediata apropiere. Aici s-au descoperit 38 gropi comune, săpate pe trei laturi (est-nord-vest) ale grădinii, cele mai multe conţinând 100-130 de cadavre, câteva chiar 200. Gropile obişnuite erau largi şi lungi de 3-5 m şi adânci de aproximativ 3 m. Până la 16 iulie au fost deshumate 1.206 cadavre, din care 817 au fost examinate[14]. În celelalte două puncte, parcul popular şi cimitirul ortodox, s-au găsit 35, respectiv 40 gropi comune, peste care au fost instalate barăci - ca spaţii de joacă, iar peste altele s-a aşezat nisip sau au fost plantaţi salcâmi. În mod particular, în cimitir gropile au fost mai mici pentru a nu trăda dimensiunile celor noi faţă de cele obişnuite. Din primele constatări germanii au estimat un număr de aproximativ 10.000 de cadavre[15]. Prin cercetarea cadavrelor descoperite s-a ajuns la concluzia că moartea tuturor victimelor provine din împuşcături de revolver, în ceafă, de la mică distanţă. Mulţi au primit un singur glonţ, alţii având mai multe, de calibru 5,6 mm, în cap, iar unii prezentând mai multe răni provocate de forţe brutale[16]. Toate cadavrele au fost găsite cu mâinile strâns legate la spate cu sfoară, iar în gura şi esofagul unora a fost găsit pământ, ceea ce dovedeşte că aceştia din urmă nu muriseră până în momentul îngropării şi astfel au înghiţit pământ în groapă. S-au găsit şi trei femei goale şi nelegate[17].

Identificarea celor deshumaţi nu a fost atât de uşoară, aceasta făcându-se cu ajutorul hainelor şi lucrurilor găsite asupra lor şi expuse într-o clădire din oraş spre a fi recunoscute de rude sau cunoscuţi. S-au găsit şi foarte multe gropi umplute cu cămăşi, sumane, pantaloni, rochii şi încălţăminte[18]. După cercetarea medico-legală şi eventuala identificare a morţilor, aceştia au fost înhumaţi creştineşte, în gropi lungi de 20-30 m, aşezaţi în rând, peste care s-a turnat var. Chiar profesorul Popescu împreună cu ceilalţi membrii ai delegaţiei române au asistat în data de 16 iulie 1943 la o astfel de slujbă, făcută de doi episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina[19], un protopop şi 30 preoţi, alături de mulţimea îndurerată şi autorităţile germane de ocupaţie[20]. Din cei identificaţi cei mai mulţi erau ucraineni, câţiva evrei, dar şi moldoveni, majoritatea celor ucişi fiind înaintaţi în vârstă[21]. Aceştia erau oameni simpli, lucrători, ţărani, cei mai mulţi[22]. Însuşi profesorul Popescu prezent la Viniţa a făcut cercetări pentru a vedea de cine şi de ce au fost masacraţi aceşti oameni. Astfel sesizând metodele poliţiei comuniste[23], de care avea să aibă parte mai târziu, Teodor M. Popescu constata mulţimea obiectelor găsite asupra victimelor: acte, copii de pe procese verbale de percheziţie (scrise cu creionul), scrisori, albume, cărţi, fotografii, cărţi de rugăciune, Biblii, cruci, iconiţe, metanii, bucăţi de odăjdii-multe obiecte sfinte[24]. Ca atare, profesorul era de părere că o vină imputată victimelor ar fi fost cea pentru activitatea asociaţiei religioase „Adevăraţii ţărani greco-ortodocşi ai Arhanghelului şi ai Sfântului Duh", de după 1932, când s-au închis bisericile[25]. Arestările s-au făcut în anii 1937-1939[26], iar amenajarea locurilor viitoarelor gropi comune, cum a fost cazul grădinii în mod special, s-au făcut în martie 1938 şi în circumstanţele generale din anii epurărilor ordonate de Stalin, atunci când se descopereau „duşmanii poporului"[27]. Dintre cei arestaţi şi găsiţi la Viniţa erau şi foşti opozanţi ai armatei roşii (din trupele lui Denikin), deşi fusese amnistiaţi de Constituţia lui Stalin sau foşti ofiţeri din armata ţaristă - oameni care fuseseră luaţi pentru 10 ani într-un lagăr din nord[28].

În lucrarea lui Florin Mătrescu se găsesc etapele genocidului comunist comis la Viniţa, în Ucraina, între 1921-1938, de proporţii uriaşe, faţă de cel descoperit de comisia internaţională din 1943. Astfel, în prima etapă, cea dintre 1921-1922, au fost ucişi peste 10.000 ofiţeri, soldaţi şi politicieni ucraineni, participanţi la mişcarea de eliberare a ţării lor; ulterior circa 8.000 de membrii ai mişcării „Uniunea pentru eliberarea Ucrainei"; apoi între 1930-1933, circa 20.000 de ţărani care s-au opus colectivizării; în 1935, odată cu asasinarea lui Kirov la Moscova, au fost îngropate aici circa 20.000 de persoane; în anii 1937-1938, poliţia secretă a aruncat în acest cimitir circa 15.000 de ucraineni; iar ultima etapă, cea din timpul foametei provocate, la Viniţa au fost înhumate circa 150.000[29]. Aceeaşi lucrare, ne încredinţează că din această cifră de 205.000 persoane, 60 % erau ţărani, restul fiind muncitori şi intelectuali, moartea s-a provocat prin împuşcarea în ceafă cu două sau trei gloanţe, metoda preferată a poliţiei politice sovietice, iar vârsta victimelor era în majoritate de 20-40 ani[30]. Probabil că aceste cifre sunt ridicate în mod nevoit, dintr-o necunoaştere a documentaţiei necesare, însă atât estimările, cât şi statistica sunt făcute în bloc, conducându-ne astfel pe un teren sensibil. Afirmaţia lui Florin Mătrescu despre genocidul comunist asupra naţionaliştilor ucraineni este întărită de unele surse de după 1941. Astfel, în referatele informative întocmite de Serviciul Secret al Jandarmeriei care activa în Transnistria se găsesc numeroase aspecte ale activităţii naţionaliste ucrainene, care îşi aveau centre se susţinere propagandistică la Kiev, Lemberg, Nicolaiev şi Viniţa[31]. Cu toate acestea, ca în loc de concluzie putem afirma că acest masacru, asupra căruia ne-am oprit în mod tangenţial şi relatat de profesorul Teodor M. Popescu, a fost săvârşit de către poliţia politică sovietică (N.K.V.D. sau G.P.U.) între 1937-1938, iar victime au fost persoane care deranjau sistemul sovietic, fie că erau foşti luptători naţionalişti ucraineni, opozanţi ai acţiunii de colectivizare sau simpli credincioşi creştini, altfel spus „duşmani ai poporului".

În vremea descoperirilor ororilor de la Viniţa presa românească a relatat pe larg cazul. Astfel ziarul „Curentul" al lui Pamfil Şeicaru[32] care a prezentat cel mai bine cazul titra: „Grozăviile de la Viniţa", „Viniţa , al doilea Katyn al tătucului Stalin. Şanţurile morţii sau Golgota a mii de martiri ucraineni", „Viniţa oraşul morţii bolşevice. Pe locurile unde N.K.V.D. şi–a demonstrat sălbăticia", „Ucrainenii şi moldovenii din Viniţa acuză" şi mai pe scurt „Informaţia Zilei"[33], „Evenimentul Zilei"[34], „Transnistria"[35] şi nu în ultimul rând darea de seamă din „Biserica Ortodoxă Română" scrisă de Teodor M. Popescu şi amintită mai sus[36]. Acelaşi profesor intenţiona să publice în ziarul „Universul" manuscrisul pe care l-am găsit în dosarul penal, dar care i-a fost refuzat în anul 1943[37]. Menţionăm că intenţionăm doar să punem în discuţie acest masacru descoperit la Viniţa şi săvârşit de poliţia sovietică în mod asemănător celui descoperit la Katyn[38] .
----------------------------------------------
[1] Arhivele Ministerului de Justiţie, Direcţia Instanţelor Militare (A.M.J.), fond penal, dos. 39.238, vol. I, f. 37-49.
[2] Ibidem, f. 50–54.
[3] Vezi „Procesul verbal de percheziţie" din data de 5 martie 1959 în A.M.J., dosar 39238, f. 5-6, „Cinci file bătute la maşină şi 13 file caiet, ambele intitulate cu caracter antisovietic".
[4] Vezi „Concluzii de învinuire" alcătuite de ofiţerul de anchetă Teodoru Ion din 9 mai 1959 (Ibidem, f. 65), „Ordonanţa de învinuire" din 25 martie 1959 (Ibidem, f. 17), „Ordonanţa privind ataşarea probelor materiale la dosarul de anchetă penală" din 27 aprilie 1959 unde acest material este primul în lista probelor (Ibidem, f. 36), „Sentinţa nr. 118″ din 2 iunie 1959 (Ibidem, f. 135-137) şi la respingerea recursului „Decizia nr. 374 din 13 iulie 1959″ (Ibidem, f. 167–169v).
[5] *** Большая саветская знциклопедия, vol. 8, , p. 94–95, 98.
[6] Cu excepţia celor din Suedia (ţară neutră); „Evenimentul Zilei", an V, nr. 1502, 20 iulie 1943.
[7] Şeful comisiei medico–legale era Dr. Schräder din Germania ajutat de medici legişti de la Gand, Sofia, Helsinki, Paris, Milano, Zagreb, Amsterdam, Stokholm, Bratislava şi Budapesta.
[8] La patru zile după descoperirea gropilor comune de la Katyn, guvernul polonez din exil, aflat la Londra, a cerut o anchetă la Crucea Roşie. Ancheta internaţională era necesară dat fiind faptul că oficialităţile sovietice lansaseră prin agenţia T.A.S.S. informaţia potrivit căreia uciderea polonezilor ar fi fost opera germanilor (A. Fontaine, Istoria războiului rece, vol. I, ed. îngr. de G.G. Potra şi D. Răzdolescu, Ed. Militară, [f.a.], p. 239-240). După recucerirea Smolensk-ului, în toamna lui 1943 ruşii au deschis o anchetă, însă Al. Werth care participa din partea ziarului „Sunday Times", în ciuda faptului că avea simpatii pentru cauza sovietică, a rămas sceptic faţă de versiunea oficială moscovită (Ibidem, p. 241); în anul 1988 sovieticii au recunoscut că ei au fost făptaşii.
[9] Vezi „Curentul", an XVI, nr. 5539, din 20 iulie 1943; „Memoria", revista gândirii arestate, nr. 3, p. 69-77, unde însă se vorbeşte de prezenţa acestuia numai la Katyn.
[10] A.M.J., dosar 39.238, f. 13v, 23. „Procesul verbal de interogatoriu", din 8 aprilie 1959 –„Din această delegaţie a mai făcut parte mitropolitul Visarion Puiu, conducătorul delegaţiei, prof, Lazăr Iacob şi Nichifor Crainic [...]. Eu am [T. M. Popescu, n.n.] fost trimis în această delegaţie fascistă, ca decan al Facultăţii de Teologie şi probabil pe considerentul că am scris o serie de articole anticomuniste, mai înainte de această dată. Am spus probabil, pentru că nu mi s-a comunicat acest lucru" (Ibidem, f. 23-23v);. Informaţia din presă cu privire la membrii acestei delegaţii în „Informaţia Zilei", an III, nr. 548, din 17 iulie 1943 şi în „Masacrul bolşevic de la Viniţa văzut de delegaţiile bisericeşti străine", scris de T. M. Popescu, însă nesemnat, la rubrica Cronica Externă în „Biserica Ortodoxă Română", an LXI(1943), nr. 7-9, p. 437-438, profesorii nefiind nominalizaţi;
[11] Masacrul bolşevic..., p. 438.
[12] Vezi adresa nr. 773 din 9 iulie 1943 trimisă de Patriarhul Nicodim către I.P.S. Visarion Puiu în care se spune, conform adresei nr. 6566 din 8 iulie 1943 a Legaţiei germane, că „s-au descoperit urmele unor noi mari crime bolşevice" şi ca atare să fie prezentă o delegaţia reprezentativă a B.O.R., aleşi fiind profesorii teologi sus menţionaţi trimişi la Viniţa, via Berlin, între 12-20 iulie 1943. La întoarcere să se scrie o dare de seamă (original, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Visarion Puiu, dosar nr. 13/1942-1944, f. 86). Pe acest document este însemnarea „Vom lua parte † V". În acelaşi dosar se găseşte şi meniul consumat de mitropolitul Visarion Puiu la Hotel Eden din Berlin, din zilele de 14 -15 iulie 1943 (Ibidem, f. 87-88)
[13] Ibidem; „Curentul", an XVI, nr. 5541, din 22 iulie 1943 („Proces verbal încheiat cu ocazia cercetărilor întreprinse la mormintele comune ale populaţiei ucrainene din ţinutul oraşului Viniţa"); acelaşi act publicat şi în „Evenimentul Zilei", ed. a II–a, an V, nr. 1504, din 22 iulie 1943.
[14] Ibidem.
[15] Masacrul bolşevic..., p. 439; „Curentul", nr. 5539, din 20 iulie 1943.
[16] Ibidem.
[17] Masacrul bolşevic..., p. 439; „Curentul", an XVI, nr. 5539, din 20 iulie 1943; „Evenimentul Zilei", an V, nr. 1502, din 20 iulie 1943 („în mare parte au fost îngropaţi de vii"). În acelaşi mod au fost ucişi şi ofiţerii polonezi găsiţi la Katyn („Memoria", nr. 3, p. 65-67). Corespondentul ziarului „Curentul" la Viniţa, Aurel Popovici, spunea: „Ceea ce vedem nu sunt nici schelete – mai degrabă o masă diformă de oase şi de carne, care prin diferite semne caracteristice denunţă că aparţin unor oameni" („Curentul", an XVI, nr. 5543, din 24 iulie 1943).
O execuţie asemănătoare este şi cea de la fostul consulat italian (atunci sediu N.K.V.D.) din strada Viilor, Chişinău, din 22-28 iunie 1941, săvârşită de N.K.V.D., victime fiind naţionalişti români (Vasile Tzanţu, cu fiii, deputat în Sfatul Ţării şi prefect de Lăpuşna, Pr. Gheorghe Tudorache, paroh la Cruzeşti-Lăpuşna, alţi preoţi şi funcţionari din timpul administraţiei româneşti) , în număr de aproximativ 100 („Universul", an LVIII, nr. 246-247, 273, din 11, 12 septembrie şi 8 octombrie 1941; „Curentul", an XIV, nr. 4875-4876, din 11-12 septembrie 1941).
[18] Masacrul bolşevic..., p. 440; „Curentul", an XVI, nr. 5543, din 24 iulie 1943.
[19] Pe teritoriul Ucrainei existau două biserici ortodoxe: una autonomă condusă de mitropolitul Alexei, fost episcop de Volânia (ucis la 7 mai 1943 – se pare – de autocefalişti şi urmat de un locţiitor până la revenirea sovieticilor) şi una „autocefalistă" condusă de naţionalistul Policarp, care funcţionau cu acordul autorităţilor germane de ocupaţie (vezi N. Grosu, Veşti din Ucraina, „Transnistria Creştină", revista Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, an I, nr. 3–4, 1942, p. 79). La înhumările de la Viniţa au participat astfel mitropolitul de Kiev, Policarp, dar şi cel canonic de Viniţa, P.S. Evloghie Marcovski (detalii despre litigiul dintre cele două biserici ortodoxe vezi în corespondenţa dintre I.P.S. Visarion Puiu şi reprezentanţii Bisericii ortodoxe autonome la Tr. Ionescu, Corespondenţa cu ierarhii ortodocşi din Ucraina, în „Transnistria Creştină", an II, nr. 3–4, 1943, p. 1–11)
[20] Masacrul bolşevic..., p. 440; alt caz de înhumări, vezi în „Curentul", an XVI, nr. 5545, din 26 iulie 1943, când au fost prohodite 260 de persoane.
[21] Cu vârste între 40-50 de ani. De remarcat este cazul Alexandra Mişenco, româncă originară din Chişinău care şi–a avut soţul înrolat în armata lui Denikin. Aceştia, în 1919, s–au stabilit la Viniţa unde, soţul, mereu era prigonit de poliţia comunistă pentru participarea în armata lui Denikin, pentru spionaj în favoarea României – acuzaţii nedovedite, apoi învinuit pentru faptul că a fost polcovnic, întrucât purta barbă! Întrebată de câte ori a fost arestat soţul, aceasta a răspuns: „De patru ori. În 1924, în 1927, în 1932 şi în iunie 1937. Când a fost arestat ultima dată era aproape mort. Dacă mergea pe stradă, dacă era la lucru sau stătea acasă, se aştepta mereu să fie dus la N.K.V.D". La Viniţa i s–au găsit doar hainele recunoscute de Alexandra Mişenco, nu şi trupul neînsufleţit („Curentul", nr. 5544, din 25 iulie 1943).
[22] „Curentul", an XVI, nr. 5539, din 20 iulie 1943.
[23] „Odată cu morţii de la Viniţa s-a descoperit cum aresta şi ucidea poliţia bolşevică" (Masacrul bolşevic..., p. 440).
[24] Ibidem, p. 441.
[25] Membrii acestei asociaţii purtau cusută pe îmbrăcămintea lor o cruce şi ţineau adunări în care citeau Sf. Scriptură; alte indicii de participare la asociaţie (cărţi religioase) erau de asemenea motiv de arestare. De remarcat este cazul unui preot, lucrător la o pădure căruia la arestare i s-a spus: „Câine, ai trăit destul!" (Ibidem, p. 444-445)
[26] Arestaţii au fost ţinuţi în cele două închisori din oraş, cea a poliţiei N.K.V.D. şi cea a oraşului; conform informaţiilor culese de profesorul Popescu, din rapoartele autorităţilor germane, aici au fost aduşi peste 18.000 arestaţi (Ibidem, p. 441-442).
[27] Masacrul bolşevic..., p. 442; „Curentul", an XVI, nr. 5542, din 23 iulie 1943;
[28] Ibidem, nr. 5544, din 25 iulie 1943; Masacrul bolşevic..., p. 442; din multele petiţii făcute de cei rămaşi acasă către oficialităţile sovietice este de remarcat cazul uneia la care V. I. Vâşinski, procurorul general al U.R.S.S.-ului a dat curs, la 5 mai 1938, spunând că cel arestat a fost eliberat. La 24 iunie 1943 acesta avea să fie descoperit într-o groapă la Viniţa (Ibidem, p. 447).
[29] Fl. Mătrescu, Holocaustul roşu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1998, p. 61.
[30] Ibidem.
[31] A.N.I.C., fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 60/1942, f. 2.
[32] an XVI, nr. 5539-5545, din 20-26 iulie 1943.
[33] an III, nr. 548, din 17 iulie 1943.
[34] an V, ed. a II-a, nr. 1502, din 20 iulie 1943.
[35] an III, nr. 74 şi 75, din 15 şi 22 iulie 1943.
[36] Vezi nota 10 .
[37] Din anchetă reiese cum profesorul Popescu spunea că „Ziarul (Universul, n. n.) a refuzat să-mi publice articolul întrucât era în perioada când fasciştii erau în retragere. Pe considerentul că nu mi-a fost publicat acest articol eu am păstrat la mine acasă un exemplar" („Proces verbal de interogator", din 24 martie 1959, A.M.J., dosar 39.238, vol. I, f. 14). O dare de seamă se pare că a făcut şi mitropolitul Visarion Puiu şi care a fost trimisă Patriarhului Nicodim şi mareşalului Ion Antonescu în data de 22 iulie 1943 (cf. „Tabloul rezumativ lunar al intervenţiilor şi adreselor din cancelaria Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria" în A.N.I.C., fond Visarion Puiu, dosar 13/1942-1944, f. 247).
[38]Sursa:http://www.marturisitorii.ro/2015/04/04/teodor-m-popescu-a-documentat-masacrul-de-la-vinita-impreuna-cu-visarion-puiu-nichifor-crainic-si-medicul-alexandru-birkle-trimis-de-antonescu-si-la-katyn-si-tatarca/

footer