Revista Art-emis
Armata Română primită la Oradea cu flori de liliac (20 aprilie 1919) PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 19 Aprilie 2017 17:25

General Traian MoșoiuÎntâlnirea noastră cu generalul erou Traian Moşoiu s-a produs atunci când am citit pe placa din holul primăriei că un general român a intrat triumfal în Oradea pe 20 Aprilie 1919, într-o atmosferă de entuziasm şi simpatie populară mai degrabă specifică unor biruitori decât unor cuceritori. Şi mai şocant ne-a părut caracterizarea-pecete pe care savantul Nicolae Iorga i-a placat-o: un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine, pentru ca să continue că nu ştie ce s-a întâmplat dar adevărata unire a tuturor românilor atunci (20 Aprilie 1919 - n.n.) şi acolo (la Oradea - n.n.) s-a făcut. Am fost preocupat să aflu ce cuprindea o asemenea sinteză formidabilă. Aşa am descoperit, din notele biografice şi din caracterizările făcute de şefi şi superiori, că generalul Traian Moşoiu a fost un personaj caracterial desăvârşit care s-a pus în slujba naţiei sale. N-a pregetat să treacă dincolo la fraţii de peste Carpaţi şi să se înroleze în armata română pe care a slujit-o cu înalt devotament. Orice caracterizare şi cele mai înalte elogii i se potriveau doar ca nişte simple constatări. El a fost copleşit doar de propriile sale fapte, de atitudinea sa faţă de interesele apărării. Demersurile publicistice pe care le-am făcut până în prezent au deplină acopere. Subiectivismul şi elogiul pe care am fi fost tentaţi a le face au fost frânte de dovezile venite de la cei pe care i-a eliberat de bolşevism: populaţia Ungariei. Asemenea dovezi sunt cuprinse în cele 33 de documente, redactate de autorităţile ungare în 1919, la adresa unităţilor comandate de generalul Moşoiu în teritoriile dintre frontiera unită prin voinţa de la

1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi Dunăre până în 19 noiembrie 1919.

În studiul de faţă ne vom opri doar la câteva aspecte privind simpatia de care s-a bucurat generalul Traian Moşoiu la intrarea lui în Bihor, din care răzbat şi elementele caracteriale ale eroului nostru. În acelaşi spirit se înscriu toate celelalte studii pe care le-am publicat. În numele românilor - generalul Traian Moşoiu şi glorioasa sa armată - fusese întâmpinat, la Sibiu, de şeful siguranţei publice, dr. Ştefan Ciceo Pop şi de distinsul profesor al generalului, Andrei Bârsan cu salutul frăţesc:Bine aţi venit! Acest salut era răspunsul ardelenilor la Proclamaţia generalului de la Reghin în care se preciza intenţia şi misiunea armatei ordonată de regele întregitor Ferdinand I: „Cu noi aducem libertatea, iar dreptatea este scrisă pe steagurile noastre". Atmosfera generală la intrarea armatei române era amestecată între zbaterea ungurilor pentru întronarea regulilor bolşevice şi disperarea românilor pentru a rezista terorii dezlănţuite de armata haotică a colonelului Kratochwil. Gărzile naţionale româneşti s-au pus în subordinea Comandamentului Trupelor din Transilvania, formând Diviziile 16 şi 17 ardelene. Gărzile ungureşti, de dincolo de linia de demarcaţie (Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam), au fost desfiinţate iar cele de dincoace de această linie au trecut de partea armatei bolşevice.

Între entuziasmul mare şi foarte marea dezordine, generalul Traian Moşoiu a trecut la organizarea militară a dispozitivului trupelor sale cărora le-a ordonat, pe 16 aprilie 1919, să atace pe întregul front. Datorăm, în galeria aducerilor aminte, recunoştinţa şi cinstea pe care o purtăm martirilor şi eroilor Bihorului din 1919. Între aceştia amintim pe dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş, şi pe cei 66 de soldaţi căzuţi în bătălia de pe Tisa, din efectivul Diviziei 2 Vânători, repatriaţi sub semnul Vulturului.

Se cuvine să amintim lucrările tipărite de Roman Ciorogariu, Zile trăite, de Teodor Neş, Oameni din Bihor (848-1918), ca să menţionăm două dintre valoroasele lucrări mai vechi şi alte lucrări, de dată recentă: semnate dr. Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1848-1919 şi Gh. Tudor-Bihoreanu, Constantin Moşincat, Ioan Tulvan, Generalul Traian Moşoiu - arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918 - aprilie 1919), Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului, Alexandru Dragomirescu, Cantemir Moşoiu, generalul Traian Moşoiu - ostaşul şi politicianul în slujba ţării. În fiecare din aceste cărţi sunt descrie episoade din zilele fierbinţi ale intervalului de la 1 Decembrie 1918 - ziua unirii tuturor românilor din „părţile ungurene", cum se stipula în actul unirii -, şi slobozirea Bihorului din 20 Aprilie 1919. Studiul nostru se referă la partea finală, aceea a bucuriei şi simpatiei manifestată de bihoreni pe traseul de înaintare a armatei române spre Oradea.

Primele 4 luni din anul 1919 au fost zilele de cea mai grea încercare pentru biserica ortodoxă din districtul Consistoriului bihorean. Atunci s-a dezlănţuit toată furia foştilor stăpâni de ieri asupra conducătorilor „turmei" de care urmau să fie dezmoşteniţi– scria Roman R, Ciorogariu în raportul său către Adunarea Eparhială. Firesc deoarece speranţele deşteptate de Adunarea Naţională din Alba - Iulia au trebuit să treacă prin calvar spre a ajunge ziua învierii, cum a fost pe drept cuvânt numită ziua de 20 aprilie 1919. Altare părăsite şi preoţi fugari prin desişul codrilor simbolizau groaza momentului. Dar nu s-a umplut păharul suferinţelor cu atâta. Asupra celui batjocorit trebuia adusă şi sentinţa de moarte. Această sentinţă a adus-o bolşevismul asupra bisericii, declarându-o despărţită de stat, retrăgându-i-se tot sprijinul şi lăsându-o la discreţia credincioşilor. Şi cu cât era mai mare încercarea, cu atât era mai dulce mângâierea văzând că românii nu şi-au părăsit credinţa ci au împărtăşit cu preoţimea paharul suferinţelor. Acele zile grele au întărit şi mai mult legătura dintre popor, biserică şi armată. Iar când timpul suferinţelor s-a împlinit, după săptămâna patimilor, a urmat şi pentru aceste părţi năpăstuite marea zi a învierii. Ziua luminată a învierii lui Hristos ne-a adus mântuirea prin braţele armatei române, adunându-ne pentru vecie într-o ţară mare românească pe toţi fii din acelaşi neam.

În Raportul general prezentat în adunarea generală a oficiului protopopesc ortodox român al Beiuşului, referindu-se la starea generală din anul 1919, de pe teritoriul Protopopiatului Beiuşului, se sublinia că „Anul 1919 a fost un an de cele mai cumplite încercări, dar totodată şi un an, care înregistrează cele mai înălţătoare pagini pentru viaţa noastră naţională şi bisericească. În lunile prime ale anului s-a înstăpânit şi aici dictatura proletară şi comunismul cel mai sălbatic. Şi contra cui era îndreptat mai cu înverşunare? Contra Bisericii ortodoxe, ştiind că persecutând biserica ne va slăbi puterile şi voinţa de muncă. Comunismul a declarat biserica de instituţie privată, preoţilor li s-a retras ajutorul din partea statului, iar catehizaţia şi creşterea religioasă morală a fost scoasă din şcoală...Predici nu mai puteau ţine, fiind preoţii puşi sub pază şi din tot cuvântul « rostit » li se face acuză « ca fiind » în contra statului comunist". Nu mult după aceasta au amuţit şi clopotele ce ne-au mai rămas la biserici, iar bieţii creştini veneau la sfânta slujbă mai mult pe furiş şi cu groaza în spate. Dar paharul amărăciunii nu s-a umplut cu atâta. Văzurăm preoţi destituiţi, purtaţi în lanţuri şi alţii condamnaţi la moarte. Averea la mulţi este confiscată, iar la alţii, care erau în drumul pe unde se retrăgea armata roşie, li s-a distrus totul... Şi aşa, în Postul Mare, bisericile au rămas aproape goale, păstorii risipiţi, iar turma împrăştiată. Durerea noastră a avut sfârşit numai la 18 aprilie 1919, când dinspre Vaşcău se auzeau tot mai înteţit bubuiturile de tunuri ale Armatei Române şi nu peste mult, în ziua de 19 aprilie, am fost eliberaţi pentru totdeauna de robia seculară şi de urgia comunistă. Această eliberare o putem mulţumi Regimentului „Horea", care este Regimentul Beiuşului şi Regimentului 9 vânători. Ambele ne-au dat libertatea, viaţa şi ne-au încorporat la România Mare. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru mila avută faţă de noi şi M[ajestăţii] Sale Regelui Ferdinand I, care şi-a trimis glorioasele sale armate pentru realizarea visului nostru de veacuri"[1].Fresca General Moșoiu

Strigătul de durere al neamului românesc din Bihor, atrocităţile pe care le suferea şi în acest ceas al vremii, au ajuns şi la cunoştinţa Armatei Române, care a pornit marea ofensivă din primăvara – vara anului 1919 împotriva armatei lui Bella Kun. Iată cât de măiestru descria acest lucru arhimandritul Roman Ciorogariu: „Iar când timpul suferinţelor s-a plinit, după săptămâna patimilor a urmat şi pentru noi marea zi a învierii. Ziua luminată a învierii lui Hristos ne-a adus mântuirea, prin braţele Armatei Române, aducându-ne pentru vecie într-o Ţară mare Românească pe toţi fiii aceluiaşi neam". Şi curând, după intrarea Armatei Române în Oradea Mare la 20 aprilie/3 mai 1919, „glorioasa Casă domnitoare a distins cu Înalta sa vizită şi oraşul nostru Oradea Mare, dându-ne dovadă despre dragostea ce ne-o poartă"[2]. În ziua de 23 mai 1919, delegaţia clerului şi credincioşilor noştri din Bihor, condusă de Prea Sfinţia Sa episcopul Ioan al Aradului, a fost primită la recepţia dată de Maiestatea Sa Regele Ferdinand I. Cu această ocazie M[aiestatea] Sa, cunoscând bine trebuinţele locale, a făcut cunoscut că Episcopia Oradiei „se va reînfiinţa mai curând decât credeţi"[3].

Pe direcţiile de înaintare: pe văile Crişului Negru, Crişului Repede, Barcău şi dinspre Arad spre Oradea armata română a fost primită cu un mare fast sărbătoresc, cu flori de liliac, cu salutul zilei „Trăiască România Mare!" Pe aceste direcţii toată lumea s-a pregătit de sărbătoarea Învierii, care spontan s-a transformat şi într-o sărbătoare naţională. Pentru populaţia Bihorului venirea soldaţilor români a stârnit reacţii de bucurie, aceştia fiind „ospătaţi ca bineveniţi" în satele Briheni, Lunca, Ştei, Hătărel, Rieni, Sudrigiu ş.a. Ţăranii din sudul Bihorului au trecut de la manifestarea sentimentelor de bucurie la acţiuni de colaborare cu armata generalului Moşoiu. Astfel, de pildă, sătenii de Sebiş, - pe 18 Aprilie 1919, după cum relata primarul de atunci, Avram Lucuţa -, au sprijinit acţiunile românilor care apărau localitatea împotriva atacurilor soldaţilor unguri, ei înarmându-se cu furci, sape, topoare, s-au strecurat printr-un loc puţin adânc împreună cu soldaţii români şi au pus pe fugă inamicul, care „deşi aruncau în urmă cu grenade, cu toate acestea au fost prinşi"[4]. Primarul Gheorghe Popa a lăsat o mărturisire importantă pentru modul în care ungurii s-au purtat faţă de populaţia comunei Ţigăneşti. Deoarece a luat măsuri de adăpostire a populaţiei şi a stabilit legătura cu armata română a fost „bătut aproape de moarte şi transportat între baionete prin tot satul pentru ca să-l vadă toţi locuitorii, spre a fi intimidaţi"[5]. După ce au adunat tot satul pe două rânduri - copii, femei, bătrâni - presiunea a continuat asupra populaţiei pentru a le da alimente furje şi căruţe pentru transport. Pentru a scăpa de teroare primarul a dat dispoziţii de colectare de: ouă, găini, carne, ovăz, porumb, fiecare ce avea. Când totul a fost pregătit au fost salvaţi de soldaţii români. Sătenii din Lazuri de Beiuş s-au pregătit să evacueze localitate de frica terorii ungurilor. Când erau gata de-a lua drumul codrului din capătul comunei s-a auzit un strigăt: „Trăiască România", şi astfel au scăpat de frică.

Dorobanţii români au adus linişte în Beiuş pe 19 Aprilie 1919. Înainte acestei date populaţia era terorizată. Intelectualii hăituiţi şi-au căutat scăparea în locuri mai sigure prin satele şi pădurile din preajmă. Eliberarea Beiuşului a fost considerat un moment important deoarece reprezenta pentru zonă centru economic, cultural şi istoric. Fie şi din aceste motive mai mulţi cărturari ai vremii au relatat eliberarea Beiuşului din mai multe unghiuri. În Memoriile sale Moise Popovici reconstituie momentul intrării armatei române, pe 19 Aprilie 1919, în următorii termeni: „Văduva lui Augustin Antal, în faţa mea plânge, plânge, de nu mai putea conteni. Nu plâng de amărâtă, îmi zice într-un târziu, ci de bucurie, căci românii noştri sunt în Vaşcău (18 aprilie 1919)." Informaţia primită, pe această cale, i-a fost foarte utilă căci, şi-a adus aminte de răzbunarea promisă de comandantul gărzii ungureşti de „a-i măcelării", fapt pentru care s-a refugiat la Petreasa, unde a doua zi elevul Victor Corbu i-a întâmpinat cu salutul: „Trăiască România Mareşi cu vestea că în Beiuş triumfă trupele române, care asigură ordinea, siguranţa şi liniştea publică"[6]. Alţi intelectuali români precum Petre E. Pap, a fost găzduit la Dore Creţ, din Drăgoteni, „pe umărul căruia a plâns al aflarea veştii eliberării Beiuşului".

Pe direcţia de înaintare a roşiorilor şi dorobanţilor generalului Moşoiu pe vale Crişului Repede manifestările de simpatie nu mai conteneau. Toată lumea plângea şi chiuia de bucurie. Femeile întâmpinau pe salvatori cu tot ce gătiseră mai bun. Sosirea armatei române punea capăt crimelor, jafurilor şi terorii bolşevice de pe aceste meleaguri. Pe 19 Aprilie sătenii din Vad fugiseră în pădure pentru a se pune la adăpost şi a nu fi prinsă între cele două forţe, unguri în retragere dezordonată şi românii în ofensivă victorioasă. Spre seară Teodor Sala a revenit în sat şi văzând că acolo era armata română a dat vestea cea mare tuturor. A doua zi sătenii „pe uliţă, în dreptul fiecărei case, au aşezat coşuri şi postăvi pline de cozonaci, ouă, friptură de miel"[7]. Una dintre relatări descrie cu amănunte intrarea vânătorilor şi infanteriştilor români în Tilegd. Pe 19 Aprilie 1919, în următorii termeni: „după ora şase a apărut un călăreţ mândru, urmat la câţiva paşi de 22 călăreţi voinici ca brazii. Era o patrulă de cavalerie, sub comanda unui maior, doi ofiţeri subalterni şi douăzeci de oameni trupă, îmbrăcaţi în haine verzi, o culoare ce nu era văzută păn-atunci pe meleagurile noastre. Într-adevăr, această patrulă făcuse o impresie bună chiar şi înaintea ungurilor"[8] din Uileacul de Criş şi Tileagd. Maiorul a făgăduit mulţimii să nu-i mai lase „pieirii" şi să-i ocrotească. În mijlocul satului „lăutarii i-au primit cu muzică". A doua zi, după sosirea generalului Traian Moşoiu şi a generalului Holban o delegaţie de orădeni a fost primită la Tileagd.

De simpatie şi de o călduroasă primire s-au bucurat şi subunităţile care au înaintat pe valea Crişului Negru spre Salonta. Există multe declaraţii şi memorii care certifică această atitudine şi stare de mulţumire şi bucurie. Regimentul Horea a fost primit la Beliu cu „pâine şi sare, iar femeile le-u dat soldaţilor hrană rece". O primire asemănătoare au făcut şi comunele Tămaşda, Talpoş. De un interes aparte este relatarea primirii din 21 aprilie 1919, din Ucuriş, după însemnarea făcută de preotul paroh: „armata română a intrat când tocmai făceam prohodul consăteanului Vasile Măruca a Gruiului. Însufleţirea noastră a fost aşa de mare încât am lăsat mortul să fie dus la groapă de familia sa. De acolo toată asistenţa a întâmpinat o patrulă a armatei. Sosind nu a fost ochi de român care să nu lăcrimeze de bucurie la vederea lor, care cântau: Nainte, nainte, ne-aşteaptă şi fraţii, Pe al nostru steag şi alte cântece frumoase, cântate de grupuri de soldaţi români, care veneau aşa de frumos, de toţi cu toţi sătenii ne-am ţinut mândri că facem parte din poporul acestor fii vrednici ai ţării noastre. Impresiile acelea nu se vor şterge din sufletul nici unui consătean, care i-a văzut şi admirat"[9].

Asemenea descrieri le găsim şi referitoare la eliberarea comunei Tinca, pe deasupra căreia a zburat „un aeroplan românesc, pilotat de maiorul Marinescu". După ce a aterizat a fost omenit, la restaurantul Crişana, s-a adresat mulţimii, iar părintele Haşaş a tălmăcit pentru ungurii prezenţi spusele ofiţerului 'că armata română urma să sosească". Şi în adevăr atunci când grosul oştirii a intrat, mulţimea s-a simţit în Ţara Românească! La auzul veştii locuitorii din Gepiş, în frunte cu preotul Marţian Andru au pornit spre Tinca, unde au dat mâna cu armata română şi unde au jucat Hora Unirii. Comandantul Gărzii române din Nojorid, Ioan Creţu surprinde momentul intrării primelor patrule în noaptea de 20/21 aprilie 1919, când a ajutat la patrularea direcţiei Nojorid - Gepiu şi când a identificat un tren blindat, despre care a raportat Diviziei 6, prin telefonul notarului din Leş, cerând o baterie de artilerie care a deschis focul în gara Leş. A sosit apoi la Oradea unde în faţa primăriei a văzut trupele române şi pe generalul Moşoiu. De bucurie a fugit acasă la Nojorid şi a „bătut toba şi am vestit satului întreg bucuria şi minunea văzută"[10].

Desigur şirul exemplelor ar putea continua. Dintre toate însă manifestaţia de la Oradea a fost cea mai amplă şi însufleţitoare despre care însuşi Nicolae Iorga a spus că a reprezentat o zi de glorie. În adevăr, 20 aprilie 1919, a fost ziua învierii Domnului şi a oraşului Oradea Mare, oraşul martir care trăise săptămâna patimilor, a însemnat un moment istoric în viaţa locuitorilor săi, pentru că: „Nici o parte a românismului nu a fost expusă atât de mult pieirei ca ţara Bihorului, - arăta vicarul ortodox de Oradea Roman Ciorogariu, nimeni altul decât cel care, cu câteva ore înaintea intrării glorioase a trupelor comandate de generalul Traian Moşoiu în Oradea, fusese arestat împreună cu alţi români şi dus între baionete la primăria oraşului, spre a fi executaţi. Când armata română a intrat triumfătoare în capitala judeţului a fost o atmosferă de entuziasm general, zi în care din toate cartierele se adunase românii şi ungurii spre a da şi primi „răsplata pentru eroismul cu care şi-au păstrat limba şi legea străbună pe aceste margini". Jafurile şi omorurile luaseră o asemenea amploare, încât Oradea trăia clipe de groază. Consiliul orăşenesc hotărăşte trimiterea unei delegaţii la Tileagd, unde a ajuns armata română, ca să intervină la comandamentul general pentru a grăbi intrarea în oraş. Delegaţia a fost compusă din: Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Gh. Morar şi Nicolae Firu, cari au arătat comandantului şef, generalul Moşoiu situaţia gravă, rugându-l totodată să grăbească înaintarea, ceea ce s-a şi înfăptuit.

La 20 aprilie, Armata Română a eliberat Oradea Mare. Această măreaţă zi a fost descrisă în documentele vremii în următorii termeni: „Strigăte de „Ura!" străbat văzduhul şi capul coloanelor trupelor române apare în piaţa oraşului, defilând în faţa generalului. Strada se umple de un covor de flori, peste care calcă mândri faimoşii dorobanţi, pe când tunurile bubuie, împroşcând moartea în duşmanul ce fuge de atâta măreţie .I-a fost dat armatei româneşti, le-a fost dat ostaşilor ţărani ai regelui Ferdinand să defileze, intrând în Oradea Mare pe un drum de aproape un kilometru acoperit cu flori. Aproape nouă batalioane au intrat în Oradea Mare. Soldaţii defilând în faţa generalului, n-au mai putut ţine privirile lor înainte din cauza valurilor de flori, care se revărsau de pretutindeni asupra capetelor lor"[11].

Bihorul „Golgota jertfelor de sânge", unul dintre judeţele martire, l-a primit în Capitala sa, Oradea, în modul cel mai cordial. Aici, Moşoiu, a făcut din nou dovada virtuţilor sale ostăşeşti. Cu un curaj fără pereche, el a pătruns, cu automobilul său primul în oraşul de pe Crişul Repede. Mulţimea, care se adunase în Piaţă nici nu ştia cine e persoana – erou, care are o asemenea îndrăzneală, un asemenea „tupeu", în chiar ziua Sfintelor Paşti. Autorităţile şi o parte din populaţie se refugiaseră înspre partea de unde se aşteptau trupele române. Mai au 3 Km!, anunţară nişte ştafete venite în grabă. Deodată un nor de praf şi un automobil îşi făcuse apariţia. În el era un general. Cine să fie? Mii de braţe se ridicară aclamând pe viteazul general, care înfruntând orice pericol, pentru a da şi mai mare impuls armatei sale, se avântase înainte de a ajunge armata în oraş, spre a vesti populaţiei că mântuirea a sosit. Un general, un general! Aşa striga mulţimea în extaz de admiraţiei faţă de acest erou.

Numele generalului Moşoiu a fost atunci, instinctiv, din mii de glasuri aclamat: Trăiască generalul Moşoiu!, eroul nostru naţional! Ura! şi văzduhul „se cutremură de miile de strigăte de bucurie", avea să consemneze presa vremii. Toată lumea plângea. Teama de bandele roşii dispăruse; era de ajuns pentru moment ca eroul să se găsească în mijlocul lor pentru ca să nu se mai teamă de nimic. Deşi nu-l văzuseră până atunci cei din Oradia Mare, imediat ce a intrat în oraş a fost un adevărat „simbolul al desrobirei naţiei româneşti". De patru luni, zi şi noapte, îl aşteptau, de patru luni de când păşise biruitor în Ardeal numele lui era pomenit ca numele „unui zeu salvator, şi acum iată-l, a sosit... Ce impunător! Din ochii lui de vultur izbucnesc flăcări de ură contra duşmanului de veacuri. E în picioare în automobil. De-o dată o ploaie de flori îl acoperiră în aclamaţiile mulţimii. Era poporul care-şi da prinosul său de veneraţie armatei româneşti. Era sărbătorirea triumfală a celui mai mare erou, în cele mai sfinte clipe ale neamului. Automobilul nu mai poate înainta. Mulţimea creşte şi un ocean de capete, Români, Unguri, toate naţionalităţile oraşului aclamă pe viteazul general"[12].

Nicolae Iorga, elogiind isprăvile generalului Traian Moşoiu scria: „Astfel energicul general ardelean, care şi-a dus ostaşii cu un avânt uimitor, chiar pentru cei cari ştim ce înseamnă o înaintare românească, atunci când nu se loveşte de piedica unui duşman, având mijloace de luptă incomparabil superioare, a fost primit cum rareori a fost întâmpinat un şef de cuceritori. Automobilul lui atât de îndrăzneţ, mânat mult înaintea regimentelor cari înaintau, a fost literalmente copleşit, înăbuşit de flori". După această introducere în atmosfera de epocă a încerca să pui în pagină personalitatea inconfundabilă, în toată complexitatea ei şi în autenticele ei dimensiuni, a generalului Traian Moşoiu echivalează, sub multe raporturi, cu încercarea de a cuceri Everestul! Vrem să-l „silim" pe Generalul Traian Moşoiu să încapă în aceste câteva rânduri, pentru a-l apropia de inimile şi casele bihorenilor, din toate generaţiile. Căci ne referim la o personalitate militară de excepţie, al cărei trecut a fost jalonat de credinţă şi călăuzit de datoria faţă de ţară.

Oferta noastră se înscrie în tradiţia bihoreană înfiripată în anul 1936, când judeţul nostru, un mare martir al perioadei istorice de referinţă, a fost, se pare, primul care l-a omagiat pe salvatorul său în „Monografia Almanah a Crişanei", apărută la Oradea, adică în oraşul care i-a făcut cea mai frumoasă şi sentimentală primire la 20 aprilie 1919, cu ocazia eliberării de sub tirania bolşevică ungară.

Aşezat de timpuriu, la numai patru ani de la trecerea în nefiinţă (1932), maiestos, la loc de înaltă cinstire în galeria marilor personalităţi ale Bihorului, în secţiunea cu titlu semnificativ „Figuri bihorene", încadrat de o distinsă gardă intelectuală al cărei cap de coloană este reputatul Emanuil Gojdu (1802-1870), secundat de Nicolae Judea Jiga (1792-1870), Dimitrie Negreanu (1832-1903), Partenie Cosma (1837-1923), Vasile Ignat (1848-1893), Mitropolitul Vasile Mangra (1852-1918), Episcopul Ioan I. Papp (1843-1925), Alexandru Roman (1826-1897), şi alte ilustre personalităţi bihorene, generalul Traian Moşoiu se bucura pe aceste plaiuri de o rară popularitate, fiind considerat cu deplin temei „Salvatorul Ardealului".

Traian Mosoiu-bustPersonalitatea incomparabilă a generalului este dată de rolul şi acţiunile sale în marea bătălie pentru Ardealul în care s-a angajat, cu sabia în mână în august 1916, de pe meterezele Carpaţilor până la Budapesta, când opinca ţăranului – ostaş român a devenit suverană deasupra Parlamentului Ungariei, iar generalul Traian Moşoiu, comandantul garnizoanei oraşului de pe Dunărea mijlocie. În frumoasa ipostază de erou al războiului de întregire a României şi al Armatei Române, generalul Traian Moşoiu n-a fost o personalitate de conjunctură, ci perenă, indiferent de regimurile care s-au perindat în spaţiul românesc. De pe şaua calului cu care a contraatacat şi a şarjat pe Valea Oltului şi spre Budapesta, a săltat ca ministru la Comunicaţii şi la Ministerul de Război şi apoi ca senator de drept, în Parlamentul României Mari, la a cărei realizare a contribuit remarcabil, prin foc şi sabie. Eroul nostru era fermecător, prietenos şi blând în relaţiile cotidiene, cu o privire plină de demnitate, delicată şi distinsă, dârz şi cu judecată cumpătată, manierat şi de o rară modestie şi sensibilitate sufletească, caracter ales şi dăltuitor de caractere, călăuzitor de oameni şi cârmuitor de suflete, cu o inimă plină de iubire şi iertare, dar exigent şi niciodată tolerant cu cei care nu-şi îndeplineau fără reproş misiunile sau îndatoririle funcţiei ce o ocupau. Era, prin urmare, omul cu vocaţia şi calităţile carierei militare, apt pentru performanţe deosebite, atât în timp de pace cât şi în timp de război. A urcat, deci, rapid pe treptele ierarhiei militare de la comanda de subunităţi, de regiment şi divizie, până la demnitatea de comandant suprem al tuturor trupelor din Transilvania, caz unic în analele primului război mondial, pe baza unor alese virtuţi ostăşeşti probate şi nu presupuse!

Redăm, ca puternice puncte de sprijin, câteva dintre cele mai complete imagini ale Omului Moşoiu şi ale personalităţii sale oferite de şefii săi ierarhici: „Educaţiunea militară desăvârşită. Foarte disciplinat. Simţul datoriei dezvoltat. Cu multă autoritate. Excelent camarad. Conduită exemplară. Conduce serviciul de mobilizare cu multă regulă şi pricepere. Propun înaintare excepţională" (Colonel Popovici). „Avea forţă puţin comună şi un mare ascendent printre inferiori şi egali. La toate probele a reuşit cu laudă, în concentrări, călătorii (de stat major n.n.) şi manevre. Militar desăvârşit sub toate raporturile şi cu facultăţi deosebite, deci merge rapid în carieră"(Generalul Cotescu). „Caracter cavaleresc. Are foarte dezvoltat simţul moral în viaţa socială. În corp (în sens de unitate militară - n.n.) trăieşte în cea mai mare armonie cu camarazii săi, de care este foarte iubit". (Generalul Cocărescu). Figură de ascet, Moşoiu a suportat cu uşurinţă privaţiunile vieţii de campanie. A dus şi viaţă soldăţească aspră, aşa cum era ea în linia întâi. A fost, totodată, personalitatea - comandant care a avut tăria să învingă sentimentul fricii şi grija morţii[13].

Tribunul din Tohanu - Nou făcea parte, totodată, din pleiada de doctrinari şi scriitori militari români, care au pus de timpuriu în practică ideile novatoare, vizionare. Menţionăm din scrierile sale următoarele: (Căpitan Traian Moşoiu) Spiritul ofensiv al infanteriei Bucureşti, 1909;(Maior Moşoiu Traian) Instructorii recruţilor de infanterie, Bucureşti, 1910; (general Traian Moşoiu), Memorial de război, 1916; (general Traian Moşoiu) Ocuparea Budapestei în legătură cu operaţiunile militare din Ardeal (1918-1919). Memoriei Generalului Traian Moşoiu, minte ostăşească de anvergură europeană, apărător şi salvatorul Europei de contaminarea bolşevică, nu vom înceta a-i aduce prinosul nostru de recunoştinţă cu orice prilej sau manifestare organizată în amintirea trecerii sale prin Oradea îi dăm, an de an, pe 20 aprilie, APRILIE, Înalt Onor de libertate cu flori de liliac.

----------------------------------------
[1] Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, fond Consistoriul ortodox român Oradea, Act nr. 577/Pl/1920, p. 1
[2] Idem
[3] Istoricii Bisericii noastre române ortodoxe cunosc faptul că Episcopia Ortodoxă Română a Bihorului a dăinuit din îndepărtate vremuri şi până la anul 1695, când ultimul episcop ortodox de Oradea, Efrem Veniamin, a decedat şi scaunul episcopal a rămas vacant până în anul 1920, când instituţia a fost restaurată şi aşezată sub conducerea arhimandritului cărturar Roman Ciorogariu. În lunga perioadă a anilor 1695 – 1920, clerul şi poporul din aceste părţi şi-au găsit mângâiere în cele sufleteşti la cel mai învecinat episcop ortodox, cel al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, de care a aparţinut jurisdicţional. De subliniat este şi faptul că în anul 1692, când oştile austriece au intrat în Oradea, dintre feţele bisericeşti l-au găsit doar pe episcopul schismatic, iar oraşul era locuit în cea mai mare parte de ortodocşi. De asemenea, în Diploma leopoldină din anul 1695 era menţionat şi Efrem Veniamin, ca episcop al Oradiei şi a Agriei, confirmat în luna martie a aceluiaşi an însăşi de împăratul Austriei. Peste ani, Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei şi Ungariei, pomenind de Efrem ca episcop în Scaunul Oradiei, afirmă că acesta ar fi decedat în anul 1695. Conform altor surse documentare şi bibliografice se afirmă că Efrem n-ar fi murit în anul 1695, ci că în anul 1707 ar fi părăsit Oradea, plecând în Ţara Românească (Vezi Florian Dudaş, „Dezrobirea religioasă a românilor din Bihor în secolul XVIII. Rolul Curţii episcopale din Velenţa Orăzii", în „Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului – Biserica din Velenţa Orăzii" –, Editura „Brevis", Oradea, 2004, p. 33 – 34). În toată această lungă perioadă (1695 – 1920) s-au făcut mari eforturi pentru restaurarea vechii episcopii. Regele Ferdinand fiind la curent cu acest deziderat al bihorenilor, face afirmaţia de la nota nr. 13.
[4] Viorel Faur, Viaţa politică a românilor din Bihor (1918-1919), p.218
[5] Ibidem
[6] Ibidem, p.220
[7] Ibidem
[8] Ibidem, p.221
[9] Ibidem, p.223
[10] Ibidem
[11] Gheorghe Tudor-Bihoreanu, Constantin Moşincat, Ioan Tulvan, Generalul Traian Moşoiu arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Editura Imprimeriei de vest, Oradea, 2002, p.127
[12] Pentru detalii despre viaţa şi personalitatea generalului Traian Moşoiu vezi: Constantin Moşincat, Dan Poinar, Generalul Traian Moşoiu - note bio-bibliografice, comunicare prezentată la Sesiunea omagială de la Bran, 2007.
[13] Pentru detalii vezi: prof. univ. dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt.col. r. drd. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan, General Traian Moşoiu - arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002; Idem, Odă marii uniri, Editura Tipo MC, Oradea, 2004; Generalul Traian Moşoiu pe frontul de luptă şi spiritual al făuririi României Mari, în Buletinul Muzeului Militar Naţional Nr.1/2003; Constantin Moşincat, Cronică de marş, Editura Cogito, 1996, Oradea; Idem, Divizia 11 Infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo MC, Oradea, 2006; Idem, Din Ardeal la Budapesta, în Noua Gazetă de Vest, 18-25 aprilie 1994; Idem, Marşul spre Marea Unire, în Unu nr.137/1993 şi 38/1993; Idem, General Traian Moşoiu în Cetatea Biharia nr.3/ianuarie-martie 1994; Idem, General Traian Moşoiu distins comandant de oşti, I-II în Cetatea Biharia nr.3-4 1994; Idem, General Traian Moşoiu, un general intrat în istoria Bihorului în Cele Trei Crişuri, seria nouă, nr.9, 10, sept., oct.1994; Idem, Documente inedite despre cinstirea eroilor martiri de la Sânlazăr (Bihor) şi Lazuri (Satu-Mare), în Cele trei Crişuri, 2006, nr.7-8, p. 86-90; Documente inedite despre monumentul ridicat la Oradea eroilor români căzuţi pe Tisa în campania contra bolşevismului ungar din 1919, în curs de apariţie în volumul omagial dedicat istoricului militar Ilie Manole; Idem, Războiul întregirii naţionale. Pe frontul de est şi vest, în „Pietre de hotar" Vol.III, Editura Tipo MC, Oradea 2003; Idem, Ofensiva românilor în Ardeal văzută de generalul Karoly Kratochwil, material prezentat la Sesiunea ştiinţifică cu tema: 20 Aprilie 1919 – o zi de glorie; Constantin Moşincat, Dan Poinar, Episcopul Roman R. Ciorogariu şi armata, în „Pietre de hotar" Vol. III, 2003.

footer