Revista Art-emis
27 martie 1918. Intrarea în modernitate a Basarabiei PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 26 Martie 2017 16:06

Sfatul Tarii 1918„Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părți românești este mai întâi de toate o chestie de existență a poporului nostru. Apoi, în al doilea rând, vine și chestia de dreptate. Trebuie să se șteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de țarul rusesc Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice și economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea și silit cu biciul rusesc să ducă aceeași viață cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puțin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca și cel din tot colosul rusesc. Acum, Basarabia va trebui să se reîntoarcă la formele vieții potrivit cu istoria ei, cu caracterul poporului, crescut de istorie și de împrejurările geografice, economice etc.". (Vasile Harea, Datoria intelectualilor români din Basarabia - 7 februarie 1918).

În şedinţa istorică din 27 martie / 9 aprilie 1918, pornind de la considerentul că Basarabia, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, fusese „ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove", precum şi „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor", deputaţii Sfatului Ţării au decis, cu majoritate covârşitoare de voturi, unirea Basarabiei cu România[1], iniţiind, în atare mod, începutul unei perioade calitativ noi în evoluţia Basarabiei, perioade în care populaţia acesteia, revenită în spaţiul de cultură şi civilizaţie românească din care fusese smulsă abuziv la 1812, a evoluat din punct de vedere social-politic, demo-economic şi cultural în componenţa statului naţional unitar român[2].

Chiar dacă Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 a învederat contrastul puternic al faţadei acesteia („pace şi justiţie, înfrăţirea popoarelor"), în timp ce „în dosul ei", „o puternică maşinărie economică determina schimbările de decor, impunând adesea şi personajelor atitudini corespunzătoare"[3], iar chestiunea Basarabiei s-a dovedit a fi, „din punct de vedere internaţional, foarte complicată", soluţionarea acesteia aflându-se în dependenţă „de multe interese europene şi mondiale, care adesea se încrucişau"[4], prin semnarea Tratatului privind recunoaşterea suveranităţii României asupra Basarabiei din 20 octombrie 1920, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia au recunoscut că, „din punctele de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, Unirea Basarabiei cu România este pe delin justificată [5] aceasta însemnând recunoaşterea şi aplicarea în practică faţă de Basarabia a dreptului naţiunilor la autodeterminare în una din cele două forme ale teoriei naţionalităţilor [6].

Redând atmosfera înălțătoare a acelor zile de primăvară a anului 1918, omul politic și de cultură basarabean Ștefan Ciobanu menționa că unirea era dorită, că ea „plutea în aer": era momentul culminant al sforțărilor poporului basarabean pentru a-și dobândi libertatea națională, era ultimul act revoluționar pe care trebuia să-l facă pentru a-și determina soarta [7]. Constantin Stere, la rândul său, în luarea de cuvânt în acea memorabilă ședință a Sfatului Țării, avea să menționeze că însăși istoria revendica unirea nu numai a Basarabiei, ci a tuturor pământurilor românești cu țara multpătimită. Adresându-se în limba rusă reprezentanților minorităților etnice, C. Stere a subliniat imposibilitatea statului român de a renunța la drepturile sale istorice asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și la idealurile unității naționale. Or, o renunțare, inimaginabilă, la aceste drepturi, concluziona C. Stere, ar fi avut ca urmare sfâșierea Basarabiei în bucăți de către vecini și reactualizarea grozăviilor trecutului apropiat. Distinsul luptător arăta că reprezentanții etniilor conlocuitoare nu aveau dreptul moral de a se opune tendinței românilor basarabeni de revenire la spațiul firesc al existenței lor, lansând și un mișcător apel către toți deputații să-și asume cu fermitate responsabilitatea pentru triumful dreptății naționale și sociale[8].

Rezultat al materializării principiului naționalităților și al dreptului popoarelor la autodeterminare, România a devenit, grație Marii Uniri din 1918, o țară de mărime medie în Europa, plasându-se pe locul 8, după numărul de locuitori, și pe locul 10 ca suprafață [9]. Totodată, așa cum aprecia cunoscutul scriitor și ziarist Pamfil Șeicaru, România Mare nu era „numai un apogeu politic și militar, ci o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți curând. Toate puterile de muncă, în toate domeniile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărâmat zăgazurile. Forțele încătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărâmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzându-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întâlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea"[10]. Cu referire la România şi, în egală măsură la Basarabia de după primul război mondial, dezvoltarea social-economică, politică şi culturală a decurs în cadrul unui efort prin care s-a încercat „arderea etapelor" parcurse pe drumul modernizării de către statele Europei Occidentale, efort încununat cu succese incontestabile în varii domenii de activitate, care însă a determinat şi o asimilare incompletă iar uneori chiar distorsionată a unor aspecte fundamentale ce caracterizau societăţile ţărilor dezvoltate[11].

Unul din promotorii efortului de modernizare a Basarabiei în primii ani postbelici a fost însuşi regele Ferdinand I (1914-1927) care, prin o serie de decrete-legi a contribuit efectiv la difuzarea şi implementarea unor elemente esenţiale ale modernităţii europene. Cu referire la modernizarea politică, prin decretul regal nr. 3675 din 13 decembrie 1918, corpul electoral al tuturor cetăţenilor români majori din teritoriul vechi al României şi din Basarabia era convocat, pentru prima oară în istoria acestui ţinut, să aleagă „pe circumscripţii electorale, prin vot universal, direct, obligator şi secret, şi pe baza reprezentării proporţionale", numărul de deputaţi şi de senatori stabilit prin acelaşi decret[12]. Acest prim exerciţiu electoral s-a produs în martie 1919 când, în Basarabia, din circa 506.000 de alegători cu drept de vot, s-au prezentat la urne 386.000, reprezentând 77-78 % din total. Au fost aleşi 90 de deputaţi în cadrul scrutinului din zilele de 15, 16 şi 17 martie 1919, şi 37 de senatori în zilele de 20 şi 21 martie. Din cei 90 de deputaţi aleşi, 72 aparţineau Partidului Ţărănesc, iar 18 s-au afiliat Ligii Poporului[13].

Precum menţiona ministrul de stat Ion Inculeţ în şedinţa Adunării Deputaţilor, la încheierea acelui prim exerciţiu electoral, „a fost în Basarabia o anchetă făcută de străini. A căzut şi în mâinile mele un exemplar după referatul acesta făcut pentru străini. Ei bine, iată, străinii au constatat că, în Basarabia, alegerile s-au făcut în libertate şi pot fi considerate ca un plebiscit în folosul României"[14]. În aşa mod, prin alegerile din martie 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi Senatul Noii Românii s-a pus începutul unei vieţi politice şi de partid moderne în Basarabia. Chiar dacă în perioada ce a urmat, până în februarie 1938, România a trecut printr-un adevărat „carusel guvernamental", doar în primul deceniu perindându-se la cârma ţării 11 guverne, este în afara oricăror dubii adevărul că, prin legiferarea votului universal, politica intrase efectiv în viaţa cotidiană a populaţiei Basarabiei, aceasta participând, de rând cu toţi cetăţenii României, la 11 alegeri parlamentare în cei 22 de ani ai perioadei interbelice[15].

Sub aspectul modernizării economice, reforma agrară din 1918-1924 a fost, indiscutabil, cea mai importantă şi apreciată. Indiferent de ideologia de partid îmbrăţişată sau de gradul de influenţă al partidului pe care-l reprezentau în forul legislativ, deputaţii şi senatorii din toate colţurile României au considerat legiferarea reformei agrare drept o îndatorire faţă de ţărănimea care se jertfise în război, iar votul universal şi împroprietărirea au fost înţelese drept două obiective esenţiale, dar ca părţi componente ale unui întreg - democratizarea şi modernizarea societăţii [16]. Aşa cum afirmau în acea perioadă preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu şi ministrul Agriculturii şi Domeniilor Ion Duca, „numai prin împroprietărire se va face ţărănimei dreptatea ce i s-a făgăduit" şi „numai astfel, rezemată pe un popor înstărit şi mulţumit de soarta lui, unitatea naţională va putea să dea roadele ei binefăcătoare" [17]. Mai mult ca atât, aceiaşi oameni politici şi de stat au insistat cu toată hotărârea „să se ţină seamă de condiţiile speciale ale Basarabiei", deoarece „datoria noastră este să nu nesocotim aceste deosebiri, spre a putea asigura pe viitor ţinutului de peste Prut un aşezământ agrar temeinic şi o dezvoltare istorică liniştită" [18].

În aceeaşi direcţie se înscrie şi efortul factorilor de decizie politică ai României interbelice nu numai de menţinere, ci şi de dezvoltare în continuare a relaţiilor comercial-economice tradiţionale cu Ucraina, chiar dacă Nistrul devenise, după 1918, frontieră de stat între cele două ţări, modificându-i-se prin aceasta regimul obişnuit. Aşa cum până în aprilie 1919, - perioadă în care Ucraina a reuşit să-şi menţină independenţa politică [19], - circulaţia pe Nistru a continuat să se efectueze fără niciun fel de obstacole şi în vederea protejării intereselor economice ale populaţiei Basarabiei, Direcţia generală economică din cadrul guvernului României a decis instituirea, până la unificarea administrativă a ţării, a câte un serviciu comun de import-export la Iaşi şi Chişinău, iar în vederea dezvoltării schimbului de mărfuri cu Ucraina, aceeaşi Direcţie generală a delegat un reprezentant al său în Ucraina, cu misiunea de creare a unui serviciu economic special [20]. O altă decizie a Consiliului de Miniştri al României, adoptată la propunerea ministrului secretar de stat la departamentul industriei şi comerţului, viza acordarea înlesnirilor şi foloaselor Legii pentru încurajarea industriei naţionale societăţii „Hercule", în intenţia acesteia de înfiinţare a unei fabrici de zahăr în comuna Mândâc din judeţul Soroca [21].

Însă până la eforturile de modernizare economică propriu-zisă a Basarabiei, o serie de măsuri au vizat refacerea ei economică şi socială, cauzată de războiul mondial. Respectivele măsuri au fost cu atât mai preţioase, cu cât România se afla, în acea perioadă, într-o situaţie extrem de dificilă, având stocul de aur depus în trei state – în Rusia, Germania şi Marea Britanie. Potrivit datelor Guvernatorului Băncii Naţionale a României I.G. Bibicescu, din 17 februarie 1919, partea cea mai însemnată a acelui tezaur se afla în Rusia, „în sumă de peste lei 315 mln. aur efectiv şi 1,5 mlrd. alte valori şi titluri, tezaur garantat de guvernul Imperial", care însă fusese, între timp, înlocuit cu un guvern bolşevic. În plus, o altă oarte a tezaurului se afla depusă la Reichsbank din Germania, în valoare de lei 80.469.650 aur efectiv, şi 98.105.500 în Marea Britanie, la Bank of England, deci un total de 493.730.430 aur efectiv[22]. Aşadar, în pofida enormelor dificultăţi, prin decretul regal din 15 octombrie 1918, creditul de război în sumă de 1,7 miliarde lei a fost sporit cu 300 mln. lei, până la suma totală de 2 miliarde de lei, respectiva sumă urmând a fi acordată populaţiei Basarabiei pentru pagubele de orice fel cauzate de război, precum şi pentru orice alte cheltuieli provocate de război[23]. Printr-un alt decret regal, din 1 noiembrie 1918, s-a permis municipiului Chişinău „să contracteze un împrumut până la concurenţa sumei de 10 mln. lei de la orice bancă din ţară şi în cont curent, cu care să se aprovizioneze cu alimente de primă necesitate şi obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte"[24].

În aceeaşi ordine de idei, prin contribuţia directă a reginei Maria a României, în perioada imediat următoare unirii Basarabiei cu România, având în vedere consecinţele sociale extrem de grave produse de anii războiului mondial, a fost înfiinţată Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, având ca scop „adăpostirea, întreţinerea şi educaţia fizică şi morală a orfanilor de război", cu secţii regionale la Iaşi, Bucureşti, Craiova şi Chişinău, cuprinzând judeţele din întreaga Basarabie [25]. La scurt timp de la înfiinţare, printr-un decret semnat de regele Ferdinand I, s-a decis acordarea unei subvenţii iniţiale de 10 mln. lei Societăţii „Ocrotirea orfanilor din război", prin comitetele din Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Chişinău [26]. Concomitent cu respectiva iniţiativă, printr-un alt decret regal, a fost deschis pe seama Ministerului agriculturii şi domeniilor un credit extraordinar de 1 mln. lei, „spre a se veni în ajutorul centralei cooperativelor basarabene, însărcinată cu aprovizionarea populaţiei din Basarabia" [27]. În fine, prin adoptarea statutului Societăţii pe acţiuni „Steaua Basarabiei" cu sediul la Iaşi, s-a urmărit scopul „desfacerii în Basarabia, în condiţiile cele mai avantajoase pentru populaţie, a produselor ce lipsesc acolo, precum petrolul şi derivatele sale, sarea, chibriturile, tutun, scânduri, şindrilă ş.a., precum şi de a aduce din Basarabia diferite produse în Moldova" [28].

Învăţământul şi efortul de ridicare a nivelului de cultură al maselor largi ale populaţiei Basarabiei au făcut, indiscutabil, obiectul preocupărilor prioritare ale administraţiei române şi întregului corp profesoral din România din chiar anul 1918. Având în vedere lipsa acută a materialelor didactice şi a rechizitelor şcolare, printr-un decret al regelui Ferdinand I a fost deschis pe seama bugetului Ministerului cultelor şi instrucţiunii, administraţia Casei şcoalelor, pe exerciţiul financiar 1918-1919, un credit extraordinar de 1 mln. lei pentru procurarea cărţilor didactice, literare, ştiinţifice şi a rechizitelor pentru nevoile şcolilor din Basarabia [29]. Potrivit mărturiei datând cu 14 noiembrie 1918 a generalului Artur Văitoianu, pe atunci ministru de Interne, „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii a trimis în Basarabia în ianuarie curent mai mulţi învăţători, institutori şi profesori, în scopul de a încerca, prin sfaturi, să risipească neîncrederea semănată printre săteni de către bandele bolşevice şi să formeze legătura sufletească cu poporul de peste Prut. Încercarea, pe cât de folositoare, a fost şi îndrăzneaţă, căci aceşti piloni ai culturii şi ai sufletului românesc au păşit imediat în satele încă pline de răzvrătirea bolşevică, fără a se sprijini pe armata ţării, pentru a nu stârni bănuieli, încrezătoare numai în mijloacele proprii. Părăsindu-şi familiile pentru o cauză naţională, ei şi-au primejduit adeseori viaţa. Numai graţie curajului, stăruinţei, destoiniciei şi aleselor lor calităţi, ei au reuşit a se apropia de sufletul basarabeanului care, căpătând încredere în ei, şi-a tânguit lor necazurile şi păsurile, invitându-i adeseori să judece pricinile dintre locuitori. Frumoasele rezultate ale muncii fără preget ce au depus se pot vedea din faptul că mare parte din ei au fost invitaţi de a rămâne printre dânşii" [30].

Deşi în privinţa modernizării învăţământului au fost adoptate mai multe decizii, elaborate legi etc., un rol extrem de important în această privinţă l-a jucat decretul regal din 14 august 1918 privind înfiinţarea unor gimnazii pentru ucraineni, evrei, ruşi, bulgari, germani şi alte minorităţi din Basarabia, conţinând, totodată, principiile esenţiale după care era organizat întregul sistem al învăţământului în perioada interbelică, şi anume: a) fiecare naţionalitate locuitoare în Basarabia avea dreptul de a-şi instrui copiii în limba naţională, programa studiului limbii naţionale fiind întocmită de o comisie şcolară a naţionalităţii respective, în conformitate cu principiile hotărâte de directorat şi de ministerul instrucţiunii publice; b) părinţii erau liberi în alegerea şcolii pentru copiii lor; c) în fiecare şcoală, învăţământul consta din trei părţi: 1. partea fundamentală, conţinând obiectele la limba română, istoria românilor, geografia României, - toate predate în limba română după programe de stat; 2. obiectele cerute de tipul şcolii şi 3. limba naţionalităţii respective[31].

Avându-se în vedere lipsa acută de personal didactic în primii ani postbelici, la 12 septembrie 1918 a fost adoptat decretul-lege cu privire la organizarea şcolilor medii şi a şcolilor normale (pedagogice) din Basarabia. Primele şcoli normale (pedagogice) erau instituite în oraşele Soroca, Cetatea Albă şi Chişinău, ele fiind definite, conform art. 8 al decretului respectiv, drept „instituţii şcolare pedagogice secundare, care au scopul de a pregăti personalul didactic pentru învăţământul primar". Durata cursurilor în şcolile normale era de 5 ani. Pentru elevii cei mai silitori şi cu purtare bună, fiecare şcoală normală oferea 100 de burse, câte 20 de fiecare clasă. După absolvirea şcolii, bursierii erau datori să servească în calitate de învăţători pe o durată de cel puţin 5 ani [32]. Acelaşi decret-lege stabilea şi programa şcolilor normale (pedagogice), incluzând obiectele: religia, limba română, limba naţională, limba franceză, pedagogia cu psihologia şi didactica, istoria, matematica, ştiinţele naturii cu fizica, gospodăria rurală, geografia, medicina populară cu igiena, legislaţia administrativă şi şcolară, datoriile învăţătorului, caligrafia, desenul artistic şi liniar, cântarea şi muzica, gimnastica, lucrul manual şi practica agricolă [33].

Practic, după principii identice a fost reorganizată şi modernizată justiţia în Basarabia după 1918. Prin legea privitoare la organizarea justiţiei în Basarabia, din 6 octombrie 1918[34], completată ulterior cu Decretul regal pentru organizarea justiţiei în Basarabia din 6 mai 1919[35], la baza reorganizării acesteia au fost puse două principii esenţiale: a) s-a dat o nouă organizare sistemului judiciar, pus pe baze moderne, conforme cu noile condiţii istorice, şi b) limba oficială în justiţie a devenit limba română, atât în procedura judiciară, cât şi în actele scrise, considerându-se că „numai în modul acesta, marile mase ale poporului român din Basarabia se vor putea bucura de binefacerile unei adevărate justiţii"[36]. În continuarea aceluiaşi efort de modernizare a justiţiei se înscrie şi decretul-lege din 2 mai 1919 pentru aplicarea în Basarabia a codului penal şi a codului de procedură penală română[37] . În şirul altor măsuri de adoptare şi de asimilare a modernităţii europene este de menţionat şi decretul regal din 10 mai 1918, prin care asupra Basarabiei se extindea puterea legii de organizare a personalului administraţiei poştelor, telefoanelor şi telegrafului, a legii de exploatare poştală, telegrafică şi telefonică şi a legii de poştă rurală, în vigoare în România la acea dată. Întru executarea decretului în cauză, printr-o lege specială a fost acordat un credit de 6.871.210 lei pe seama direcţiei generale a PTT din cadrul Ministerului de Interne, pentru înfiinţarea şi întreţinerea serviciului poştal, telegrafic şi telefonic în Basarabia până la 1 aprilie 1919[38].

Printr-un alt decret regal, din 7 iulie 1918, începând cu 1 septembrie 1918, în Basarabia sistemul metric de măsuri şi greutăţi devenea sistemul legal[39]. Este suficient de remarcat că, până în 1918, în Basarabia erau utilizate măsurile vechi pentru lungime, volum şi greutăţi, provenind din Evul mediu. Bunăoară, lungimile erau măsurate cu cotul moldovenesc, arşinul, stânjenul sau cu vârsta; volumul - cu ocaua moldovenească, cu vadra moldovenească sau cu chila (pentru pâine); iar greutăţile erau măsurate cu funtul, cu ocaua sau cu pudul[40]. Ministerul industriei şi comerţului era însărcinat să stabilească, prin decizie ministerială, echivalentele legale între cele două sisteme. De asemenea, pe seama şi la dispoziţia Ministerului industriei şi comerţului se deschidea un credit de 2 mln. lei, în vederea procurării etaloanelor şi măsurilor necesare primăriilor şi comercianţilor, precum şi pentru salarizarea birourilor de măsuri şi greutăţi[41].

În cadrul dezbaterilor asupra importanţei şi semnificaţiei perioadei interbelice din istoria Basarabiei, argumentul cel mai des invocat îl constituie proverbiala „palmă a jandarmului român". Mai rar însă se invocă - sau chiar se omite cu desăvârşire - faptul că organizarea sanitară în Basarabia, în sensul modern al cuvântului, inclusiv primele vaccinări în masă contra bolilor infecţioase, se datorează anume prezenţei trupelor române şi în special comisarului general al Basarabiei, generalului corp de armată Artur Văitoianu. Astfel, prin ordonanţa nr. 14 din 7 iulie 1918 a Comisarului General al Basarabiei, „văzând starea sanitară rea a Basarabiei şi că tifosul exantematic continuă a fi foarte întins", generalul a dispus crearea Inspectoratului Sanitar al Basarabiei, - „instituţie cu caracter civilo-militar, pentru combaterea bolilor contagioase din Basarabia şi, implicit, de a organiza serviciul sanitar în Basarabia, punând în legătură această organizare locală cu gruparea mare a familiei româneşti, cu organizarea sanitară din Regat" [42]. Pe de altă parte, prin ordonanţa nr. 25 din 30 iulie 1918, acelaşi Comisar General al asarabiei a dispus vaccinarea întregii populaţii contra holerei, luându-se totodată măsuri de poliţie sanitară la frontiera Nistrului. Aşa cum s-a relatat, toate vaccinările au fost efectuate gratuit, încununându-se de un real succes[43].

În fine, nu însă şi în ultimul rând, prin adoptarea decretului-lege nr. 122 din 12/25 ianuarie 1919, Basarabia interbelică a beneficiat de o organizare statistică pe baze moderne, noua Direcţie generală a statisticii având atribuţiile de „a culege, examina, verifica, coordona, comunica şi publica toate datele statistice privitoare la teritoriu, populaţie, agricultură, comerţ, industrie, finanţe, circulaţie şi în general la toate ramurile de activitate economică şi de bogăţie a regatului României"[44]. Graţie aceleiaşi noi organizări a statisticii, la 29 decembrie 1930, pe teritoriul întregii Românii, inclusiv în Basarabia, s-a desfăşurat cel mai amplu recensământ al populaţiei care, prin amploarea, profunzimea şi veridicitatea datelor culese, nu a mai fost depăşit de nici un alt recensământ organizat ulterior[45].

Perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a însemnat un drum ascendent al societăţii româneşti, statul naţional unitar român înregistrând progrese esenţiale incontestabile în efortul de modernizare politică, economico-socială şi culturală, cu efecte benefice în toate provinciile sale istorice. Reformele din anii 1918-1924 au schimbat în mod radical vechile structuri sociale, economice şi politice, dând naştere unei noi Românii, foarte diferite de cea de până la 1918. Cu referire particulară la Basarabia interbelică, acad. Ștefan Ciobanu menționa că: „Acei 22 de ani de viață națională în cadrul statului român au dus la progrese enorme pe terenul cultural, social și economic. Analfabetismul, această rușine a stăpânirii țariste, aproape dispare. Reforma agrară făcută în mod egal pentru toate naționalitățile duce la o înflorire a economiei rurale, iar minoritățile din Basarabia se bucură de drepturi de care nu s-au bucurat niciodată sub Ruși. Dovada este că, cu toată propaganda comunistă prin numeroși agenți, prin crearea Republicei moldovenești, care de altfel este un indiciu că elementul românesc este predominant chiar între Nistru și Bug, prin înființarea postului de radio-emisiune pentru aceleași scopuri de la Tiraspol, n-a dat rezultate; în Basarabia a domnit liniște perfectă. Iar numeroasele alegeri libere din Basarabia, care au avut un caracter cu adevărat plebiscitar pentru această provincie, cu mulți deputați minoritari, au fost o confirmare strălucită a sentimentelor bune pentru România ale întregii populații din Basarabia"[46].

Desigur, alături de numeroasele şi diversele ei împliniri, perioada interbelică a cunoscut şi tot atâtea umbre, lacune şi chiar eşecuri. Aceasta deoarece, aşa cum consemna marele diplomat Nicolae Titulescu, dacă înainte de primul război mondial România a avut pace, dar n-a avut dreptate, atunci după primul război mondial, România a avut dreptate, în sensul că i s-a recunoscut unitatea naţională, dar n-a mai avut pace[47]. În plus, perioada interbelică a fost prea scurtă pentru a putea produce transformări radicale, astfel încât procesele de modernizare economico-socială, de industrializare s-au manifestat preponderent la nivel urban, unde locuia doar 1/5 din populaţie, în timp ce societatea românească, în marea ei majoritate, a rămas în stadiul accentuării polarizării economice şi sociale, fiind încă departe de etapa predominării civilizaţiei industriale, a diminuării discrepanţelor şi a preponderenţei claselor mijlocii în viaţa economică[48]. Şi totuşi, în pofida tuturor dificultăţilor şi limitelor inerente unei perioade istorice prea scurte şi zbuciumate şi chiar dacă reprezentanţii de marcă ai intelectualităţii româneşti interbelice au fost perfect conştienţi de faptul că „nu vom putea face nimic complet, ci de-abia vom curăţa drumul pentru alţii" (Vasile Pârvan, 1919) [49], cert este faptul că, raportată la perioada de până la 1918 şi, mai ales, la ceea ce a urmat după august-septembrie 1944, perioada circumscrisă de cele două războaie mondiale apare ca „veacul de aur" al ţărilor Europei de Est, inclusiv al României cu provinciile istorice în componenţa ei.

-------------------------------------

[1] „Monitorul Oficial", nr. 309, 30 martie / 12 aprilie 1918. Partea oficială, Iaşi, 29 martie 1918, p. 3769-3770.
[2] Vezi Ion Agrigoroaiei, Consideraţii privind locul perioadei interbelice în istoria României, în Analele Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol", Iaşi, tomul XIX, 1982, p. 81.
[3] Cf. Gh. I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1939, p. 61.
[4] V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 83.
[5] Dr. P. Cazacu, Moldova dintre Prut și Nistru. 1812-1918, Editura „Viața Românească" S.A., Iași, F.a., p. 341-343.
[6] George Sorfronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920. Studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 62-65; Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly-sur-Seine, Sevres, Lausanne. Studiu istoric şi de drept internaţional public, Tipografia ziarului „Universul", Bucureşti, 1935, p. 35-36 şi urm.
[7] Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura „Cartea Românească", București, 1929, p. LXXXV.
[8] Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 215-216.
[9] Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești: perioada interbelică (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2009, p. 15.
[10] Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională. Orientări pentru românii din noile ținuturi, Societatea tipografică bucovineană, Cernăuți, 1919, p. 25.
[11] Detalii la Andrei Josan, Economia României interbelice în context european, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.139-160.
[12] „Monitorul Oficial", nr. 213, 14/27 decembrie 1918, p.3781.
[13] „Dezbaterile Adunării Deputaţilor", nr. 23, şedinţa din 30 decembrie 1919, p.313.
[14] „Dezbaterile Adunării Deputaţilor", nr. 12, şedinţa din 13 decembrie 1919, p.119.
[15] Ioan Scurtu, Civilizaţia românească interbelică (1918-1940), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.174, 185.
[16] Svetlana Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928): modernizare prin reforme, Editura Pontos, Chişinău, 2010, p.130.
[17] „Monitorul Oficial", nr. 214, 15/28 decembrie 1918, p.3814.
[18] „Monitorul Oficial", nr. 220, 22 decembrie 1918 / 4 ianuarie 1919, p.4016.
[19] Vezi Nicolae Smadu, Frontul sanitar pe Nistru şi epidemiile din Basarabia, Imprimeria Statului, Chişinău, 1922, p.30-31.
[20] „Monitorul Oficial", nr. 117, 17/30 august 1918, p.1840.
[21] „Monitorul Oficial", nr. 155, 3/16 octombrie 1918, p.2640.
[22] „Monitorul Oficial", nr. 252, 8/21 februarie 1919, p.5173-5184.
[23] „Monitorul Oficial", nr. 167, 17/30 octombrie 1918, p.2002.
[24] „Monitorul Oficial", nr. 181, 3/16 noiembrie 1918, p.3165.
[25] „Monitorul Oficial", nr. 19, 22 aprilie/5 mai 1918, p.239-243.
[26] „Monitorul Oficial", nr. 239, 20 ianuarie/2 februarie 1919, p.4684.
[27] „Monitorul Oficial", nr. 226, 4/17 ianuarie 1919, p.4230.
[28] „Monitorul Oficial", nr. 172, 23 octombrie/5 noiembrie 1918, p.3010-3012.
[29] „Monitorul Oficial", nr. 252, 8/21 februarie 1919, p.5136.
[30] „Monitorul Oficial", nr. 209, 9/22 decembrie 1918, p.3681-3682.
[31] „Monitorul Oficial", nr. 117, 17/30 august 1918, p.1838-1840.
[32] „Monitorul Oficial", nr. 154, 2/15 octombrie 1918, p.2628-2630.
[33] Ibidem, p.2630.
[34] „Monitorul Oficial", nr. 160, 9/22 octombrie 1918, p.2748-2759.
[35] „Monitorul Oficial", nr. 16, 6 mai 1919, p.891-902; „Monitorul Oficial", nr. 18, 9 mai 1919, p.996-1007.
[36] „Monitorul Oficial", nr. 160, 9/22 octombrie 1918, p.2756.
[37] „Monitorul Oficial", nr. 15, 4 mai 1919, p.813.
[38] „Monitorul Oficial", nr. 35, 12/15 mai 1918, p.448.
[39] „Monitorul Oficial", nr. 165, 14/27 octombrie 1918, p.2853-2854.
[40] Calendarul Basarabiei pe 1931. Întocmit de H.Block şi A.Cândea, Tipografia Eparhială „Cartea Românească", Chişinău, F.a., p.1, 31-32.
[41] „Monitorul Oficial", nr. 165, 14/27 octombrie 1918, p.2854.
[42] Nicolae Smadu, Privire generală asupra organizării şi stării sanitare din Basarabia. Dela înfiinţarea Inspectoratului până azi. Anii 1918-1920, Imprimeria Statului, Chişinău, 1920, p.9-10, 22.
[43] Ibidem, p.25.
[44] „Monitorul Oficial", nr. 50, 20 iunie 1919, p.2853-2855.
[45] Detalii la Vladimir Trebici, Dr. Sabin Manuilă, organizatorul statisticii ştiinţifice în România, în Sabin Manuilă: Istorie şi demografie. Studii privind societatea românească între secolele XVI-XX. Coordonatori: Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995, p.7-25.
[46] „Revista Fundațiilor Regale", anul VIII, nr. 8-9, 1 august – 1 septembrie 1941, p. 707-710.
[47] Cf. România şi Europa între cele două Conferinţe de pace de la Paris: 1919-1920 şi 1947. Masă rotundă (Prezentare selectivă), în Cursurile de Vară ale Universităţii Nicolae Iorga. Vălenii de Munte, ediţia 2004, Editura Libertas, Ploieşti, 2005, p. 142.
[48] Andrei Josan, Economia României interbelice în context european, Editura ASE, Bucureşti, 2004, p.139-140.
[49] Cf. Luminiţa Iacob, Modernizare - europenism. Vol. II. Percepţie, trăire, identitate etnică, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 1995, p. 92.

footer